Am revenit de câteva zile în milenarul orăşel cu iz vienez, unde rareori se petrece ceva. Da, Sătmarul, loc de periferie şi pentru unguri, şi pentru români. Totuşi, e locul de unde mă trag.
De aici am pornit spre Constanţa, destinaţia finală în taman celălalt capăt al ţării. Aici s-a desfăşurat Olimpiada Internaţională de Limbă, Comunicare şi Literatură Română. Gară, pustietate, doar un grup care se pregăteşte de AC/DC. Aflăm că trenul va ajunge în podu' Gării de Nord cu întârziere. Victor mă aşteaptă o ţâră la gară, mai stăm la o poveste, un pic aşe.. Şi întârzierea a fost. Am pierdut, of course, legătura spre Constanţa, dar am dres-o cumva, cu biletele şi cu tutele de la bucureşti.

Faza mai faină începe pe trenul accelerat Bucureşti Constanţa, când am asistat la o adevărată familie desprinsă din schiţele lui Caragiale. O combinaţie de Bubico, mamă proastă, tată fătălău, prunci hiperactivi, narcotică ce stătea vizavi de mine şi alcoolicul care s-a culcat la Cluj, s-a trezit la Timişoara, merge la Bucureşti, dar e la Constanţa.

Ajungem la mare, un scurt tur, dorinţă de a termina proiectul, oameni însă nexam. Mă duc pe faleză, iau o ciorbă de peşte, se mai adună lumea, aflăm că urma să muncim la proiect a doua zi, în sfântă zi de sabat. Bineînţeles, în ziua aia cred că am fugit mai mult decât toţi pruncii de a cincea la un loc, am băut cafele cât se consumă în tot Art Cafe timp de o oră, dar am reuşit să terminăm, sub presiunea ceasului. Seara, plimbări cu Ioana (Focşani) şi Alexandra (Piteşti), pe faleză, lângă cazinou, pe stânci stângi.

Duminica a însemnat relaxare, plimbări ca astmaticii pe faleză, pregătiri mentale (sau nu?) pentru ce zilele de foc. Deschiderea a fost pompoasă, nu am reuşit să învăţ mare lucru din ea, decât cum se dansează pe la aromâni, cu un iz puternic de manea ce se pune la majorate când sunt toţi beţi. A, şi prunci de 5 ani care defilau în uniforme legionare. Toate acestea completate de o ploaie torenţială, ce ne-a udat şi inima.

Luni. Probă. Cafea. Subiecte interesante, am greşit ca prostul la gramatică-grilă, dar de eseu sunt mulţumit. Nu m-am răbdat să nu intru puţin în alde comparatei, universalei, făcând paralele hahaha! de la Platon la Dvorak şi Wagner. După masă, ne-au dus la fregata maria şi pe b(d)ricul Mircea, unde însuşi Băsescu a făcut şcoală. Seara, din nou faleză, poveşti despre nimic, etern şi tot.

Răzvan mă sună marţi dimineaţă pentru a mă întreba care este situaţia actuală a olimpiadei. Mă hotărăsc. La oral, voi vorbi fără retorisme, citate şi patetisme ieftine, despre Ardeal. Despre ceea ce mă caracterizează în această societate de tranzit nebună. The so called "Jurnalul peregrinului transilvan". Am avut un dubiu la finalul discursului, dubiu care mi-a crescut atunci când Ioana a ieşit şi ea.
Pe după masa, după ce am tras un somn bun în timp ce alţii vizitau Constanţa şi Mamaia, s-au afişat rezultatele. Oficial, locul 2. Nu îmi venea să cred. Din mai multe motive. Însumat, adunat, scăzut şi însutit, am avut 113,33 de puncte din 120: 107 scris, 115 oral (!!!) şi 120 proiect. O situaţie frumoasă, la o diferenţă de un punct de locul 1.
De ce nu îmi venea a crede? Anul trecut, după internaţională, am dormit la Andy Mureşan. Când m-am întâlnit în metrou la Crângaşi pentru a mă ajuta cu bagajele, mi-a spus că a visat că am luat locul 2. De fapt, anul trecut, la individual luasem locul 4. "Lasă, va fi la anul.!", previziune care iată, s-a adeverit.
În ultima seară ne-au încântat fetele de la Blaxy Girls, deşi atmosfera a cam fost una de nuntă rahitică. Pe la 3 dimineaţă fugeam la farmacii după medicamente (pe care le-am şi primit greşit), iar a doua zi la premiere eram ca un mort viu. Un gust amar la final, despărţiri, memorii, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima mea olimpiadă din viaţă (doar dacă nu se repetă anul, din cauza guvernanţilor).

Tot respectul grupului, care au constituit proiectul Itinerarii culturale: Fulga Adelina (Botoşani), Toia Claudia (Bacău), Marin Bianca (Oneşti), Alexandru Ioana (Focşani), Burtan Laură (Bucureşti), Denisa (Feteşti). Ni s-au alăturat Cârjă Mihai (Suceava), Crai Alexandra (Piteşti), Leon Alexej (Constanţa, Moldova, whatever, organizatorul concursului), Marilena (Chişinev, Rep. Moldova), Nicolina (Odessa, Ucraina). Să nu uităm de cuplul Berlovan-Ludmilla.

Motto:
"Leave me out with the waste
This is not what I do
It's the wrong kind of place
To be thinking of you
It's the wrong time
For somebody new
It's a small crime" (Damien Rice-9 Crimes)
And I've got no excuse

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo se trezeşte la fel de încercănat, încercând să îşi domolească puţin somnul cu o cafea tare. Nimic nou. Acelaşi oraş din care va pleca pentru câteva zile, de unde nu vor mai suna clopotele ce cu măiestrie de câţiva ani le mânuieşte ca nimeni altul din ţinut. Clopotele catedralelor ce încă se înalţă înspre cer. Clopote ce anunţă oamenii, că răsare soarele. Unii, mai inventivi, au ceasuri deşteptătoare şi nu au nevoie de clopot. Sau de Dumnezeu.

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo pleacă. Se ascunde în vagon din orăşelul în care e privit ca un specimen grobian, ce anunţă putrefacţia. Caută o lume mai bună. Sare din tren undeva în jurul unui port, poate va reuşi să lucreze ca un hamal. Bagajele îi vor roade mâinile care nu sunt deprinse cu greutăţi de ridicat. Merse la o geamie, unde...l-au acceptat, ca un înlocuitor. Avea ocazia să cunoască o cultură diferită, o lume nouă, feţe noi şi frumuseţi ce se vor dovedi a fi nebănuite.

Sorbi în după amiaza de vineri marea, de pe nişte stânci ce sfidau ţărmul cu stoicism. Pe o terasă, într-un restaurant care reflecta lumina mării, văzu doi ochi care în străinul lor păreau foarte cunoscuţi.
Atunci o recunoscuse pe Esmeralda, femeia frumoasă pe care a mai văzut-o de câteva ori în viaţă când mai mergea să bată clopotele în ţinuturi diferite. Esmeralda i-a recunoscut chipul obosit, om care nu a văzut în viaţa lui altă frumuseţe şi fericire în afară de statuile catedralelor catolice şi săseşti. Pentru prima dată, a constatat frumuseţea la un nivel ce depăşea chiar turlele bisericilor, undeva înspre cer. Desigur, aducea vraja unor lumi noi, mirosul unor tărâmuri diferite.

Mirarea cocoşatului a fost mică atunci când a constatat cu câtă fineţe reuşeşte să tragă clopotele, într-o armonie universală, fără prea mare efort. Popa ar fi zis că-i lucrătură diavolească, dar pentru el, era cea mai mare dovadă a sacrului. Clopote mari, mici, armonii majore, wagneriene, minore, marşuri şi chiar cuvinte reuşea să transmită din sforile ce se învârteau într-o frenezie extatică.

Şi, după cum ştim din povestea pariziană, cocoşatul are dreptul de a fi regele carnavalului din port pentru o zi. O zi în care va fi aclamat de anteriorii săi duşmani, care îl băteau pentru că avea mâini diforme şi va fi felicitat de cei care îl înjurau zilnic. Chiar şi drogaţii ridică şepcile în semn de onor. Da, faima, cocoşatul...primeşte tablou cu picturi cu păduri de pini ce se îmbibă cu lumină, bani, mâncare...şi el, spre seară priveşte marea. Neantul ce se aşterne când nu distingi apa de cer. Se urcă pe stâncile unde obişnuia să se ascundă, la umbra unui decăzut palat de pe malul apei. Pentru o zi, a putut să îi simtă mâinile Esmeraldei, respiraţia în ceafă şi să îi asculte poveştile pe care le-a trăit în lumea sa. Ce vor face în 10 ani. Ce au făcut în anii lor de trăit. Ce clopote au ascultat. Când au privit cerul şi lumea.

Şi într-un moment, Esmeralda şi-a făcut magia şi a dispărut. În neant, în noapte, plecând pe alte meleaguri. Quasimodo cu mâinile sale nătângi a rupt un trandafir ce i l-a dat în ultima clipă. Poate a fost aruncat, poate s-a păstrat uitat printr-un colţ de caiet. Ţiganca frumoasă s-a reîntors în al său oraş, fermecându-l pe Phoebus.

Quasimodo stă acum în acelaşi orăşel, în timp ce bate clopotele în fiecare dimineaţă. Printre prietenii săi de piatră, a apărut o sculptură cu trăsături ce îi aduc aminte de o lume apusă. Oamenii totuşi încă se mai miră de bătaia fantastică a clopotelor sale, neştiind că undeva, există o ţigancă ce ştie să facă acest lucru mai bine. Quasimodo trăieşte alături de statuile sale. În aceeaşi lume.

Is that all right?

curg întinsele ticăituri ale atemporalităţii, topite
înspre o curgere a canalului care
tace şi înghite, înghite şi topeşte,
topeşte şi tace.

cu noi stă amintirea unor valuri
din alte mări, care ne sting amintirile şi ne ating
primele clipe ale unei vieţi aprinse (urlăm,
plângem).
eclipsa solară trudeşte un timp nou, în care florile,
cuvintele şi ideile vor trudi alături
de sunete joase,
poeme în game minore şi culori pastelate, uitate de pictorul
prea grăbit să schiţeze ochiul.

până atunci, stăm, batem acelaşi ritm,
tac, tac,
tac, tac,
de şaizeci de ori pe secundă,
tac,tac,
tac,tac,
de şaizeci de ori pe minut,
de şaizeci de ori pe oră,
niciodată nu reuşim să-l pricepem
tac, tac,
niciodată într-un an fricos.

curgem cu fricoase timpuri,
în murdare canale, cu dejecţii obsesive
în veşnicul pământ, dar unii mai lăsăm
acea boare de parfum a florilor
pe care cândva, le-am sărutat în veri şi
primăveri cu soare neeclipsat.

te temi de invocaţii, de spirite şi de alte
nocturne în care te poţi ascunde de chipul meu,
de lumina lumânărilor, de stingerea unor pseudo
oameni care vor
da, vor
să te ascundă departe, în spaţiu alb
în topitura cleioasă a mâinilor. eu doar
vreau să văd albul ochilor tăi negri.

te temi de invocaţii, de suflete şi de alte
diurne în care te poţi vedea cu chipul meu,
în lumina becului, în aprinderea unor pseudo
oameni care vor,
da, vor
ştii toată povestea.

mă tem de mine, de ale mele invocaţii, de trup şi alte
mirosuri ce îmi cad aiurea, seara când
cadenţat aud marşuri militare şi funebre
veştminte ale unor aiuriţi trecători din moarte
în moarte
prin moarte.

Noi toţi, ne temem de invocaţii,
de suflete,
de trupuri şi de spirite pentru că ştim
suntem aiuriţi, prăfoşi, şi bineînţeles,
din praf venim târându-ne (prin semne/
printre lumi false,
anoste, dar putem vedea,
peştera, zidul unei lumi unde
fug, fug, fug
idei, suflete,
trupuri
spirite.

Trăim o eternă incertitudine. O pendulare pe care Constantin Noica o numeşte „întru” ne motivează întreaga existenţă. Putem să acuzăm situarea geografică, la răspântii de drumuri, societăţi şi mentalităţi. Sau, dacă privim altfel lucrurile, să ne bucurăm de ea. De altfel, bucuria spaţiului trebuie completată firesc de mărinimia timpului. Timp liber?
Cutremurele din Haiti şi Peru, conform unor cercetători americani avizaţi, au mişcat axa Pământului, iar ca urmare, ziua a devenit mai scurtă cu câteva secunde. Mulţi au rămas şocaţi de această veste. Nu înţeleg rostul deoarece omul de astăzi îşi pierde noţiunea biologică şi spirituală a Timpului. Vedem oameni derutaţi, atei, speriaţi, bogaţi, anorexici, flămânzi. Zâzanii menite să scandalizeze Bisericile. Oameni care nu îşi asumă consecinţele libertăţii, ci reacţionează mai degrabă animalic, într-o ritmie frenetică din care nu mai pot scăpa. Viaţa se înscrie în aceeaşi cavalcadă din care ca individ, nu poţi ieşi: muncă, televizor, maşină, cumpărături, tv, relaxare. Da, trăim binefacerile Noii Lumii.
Una dintre soluţiile ieşirii din bătaia ritmică a ceasului şi din înşiruirea anostă a zilelor din calendar, este în faţa ochilor noştri. Paştile sunt mai mult decât un moment al reîntregirii familiei şi practicarea unor anumite obiceiuri. Această sărbătoare ne oferă posibilitatea de a cunoaşte sacrul din perspectiva personală. Sună frumos aceste epitete pe care le regăsim de fiecare dată şi pe care, paradoxal, nu le aplicăm decât rareori. Ascultăm slujba, ascultăm sfaturile, dar nu le aplicăm. Gândim la modul optativ, într-o deliberată notă de trufie: „ce bine ar fi dacă...”, „aş putea să fiu mai bun”.
Putem constata cu uşurinţă faptul că sărbătorile pascale nu au atins pragul psihozei comerciale. Nu există (deocamdată!) echivalentul Crăciuniţelor, iar iepuraşul de Paşte este doar un timid simbol care nu este obligat să aducă milioane de cadouri copiilor. Deci, Paştele devine intim, cunoscut doar celor care sunt pătrunşi de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu. Sărbătoarea pascală devine mai mult decât o simplă slujbă bisericească, ci o lumânare aprinsă în sufletele rătăcitoare ale noastre.
De multe ori ni s-a întâmplat să mergem în ţările civilizate şi să admirăm marile catedrale, cu capacitatea de mii de locuri şi cu măreţe şi somptuoase statui. Din păcate, în acel context, biserica şi-a pierdut funcţia primară. Englezii realizează gramatic distincţia mult mai bine în această problemă. Pentru ei „to go to church” semnifică îndeplinirea ritualului primar, frecventarea pentru rugăciune, iar „to go to the church” este acţiunea celor care doar vizitează biserica, pentru simpla valoare estetică. Vedem catedralele umplute de chinezi cu aparate gata să imortalizeze parcă şi divinitatea!
Şi iată că la noi, bisericile (e drept, doar de sărbători şi în vreme de criză) sunt arhipline cu oameni care aşteaptă lumina şi răbdarea. Vorba englezului: They still go to church. Ar fi ideal să putem vorbi strict teologic: Săptămâna Mare este un prilej de autoreflecţie, de meditare, de gândire. Din păcate, putem problema mai profan. Câţi dintre noi gândim scopul acestei sărbători? Răstignirea este un act nu eroic, ci deschizător de drumuri. Iisus, prin momentul învierii ne propune o altă cale: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Ne învaţă să trăim altfel.
Vă propun un joc. Să presupunem că Iisus s-ar naşte astăzi, în România anului 2010. Printre manelişti, bani, corupţie şi minciună. Ne-ar învăţa un alt drum, dar, înfipţi în rutina noastră, cu siguranţă nu L-am urma. Bancherul ar număra în continuare conturile, profesorul şi-ar preda aceeaşi lecţie, iar informaticienii, stresaţi, ar repara aceleaşi chipuri. Minunile vor găsi numeroşi sceptici care să demonstreze contrariul, prin tehnicile retorice ale absurdului, iar Răstignirea ar fi o simplă execuţie publică a unui om care nu priveşte viaţa ca ceilalţi.
Toate religiile îşi găsesc un anumit numitor comun. Pe lângă divinitatea unică a religiilor monoteiste, observăm că toate resping ideea materialităţii. Chiar şi Platon susţine că „trupul este închisoarea sufletului”, iar moartea, privită din punct de vedere teologic, este o eliberare. Lumea de astăzi susţine contrariul, dacă analizăm situaţia. Ne lăudăm bătrânii care trăiesc zeci de ani, angajatorii au nevoie de „aspect fizic plăcut”, iar cei valorile sunt aruncate la gunoi. Degeaba încercăm să păcălim moartea şi să avem sicrie cu telefon mobil şi încălzire, tot în ţărână de întoarcem...

în intangibila privire găsesc o
întreagă lume ce încearcă să-ţi
spună, să ne spună de fapt (pe sub preşul unde doarme pisica)
despre ce vrei să răsfrângi, într-o aşteptată
moarte clinică a tuturor
celor care trist, răsfoiesc
o scrisoare, un mail, un chat.
poate azi, de azi începând renunţ la piele,
la mâini, la haine şi la materie. voi arunca
apă, dizolvând cărămida, iar viermii, ai tăi
viermi vor sări din noapte.

stelele vor reuni albiturile noastre
şi visele vidrelor vânate vineri şi
vom vrea vremurile vechi, dar uite
suntem doar martori muritori mistificând
materia.
viermii şi vidrele vor sări din noapte,
eu voi renunţa la piele,
tu la viermi,
cerul la stele,
şi vom privi în sec, albastrul cerului (sau
negrul, de va fi noapte?).

Piaţa de vechituri de astăzi a fost un mare amalgam, unul în care aburii de alcool şi noroiul se împletesc firesc cu mormanele de haine, pantofi şi scule vechi pe care proprietarii vor să le vândă, cu speranţa că vor mai câştiga un ban. Barurile învecinate au fost arhipline. Cumpărătorii au fost nevoiţi să facă slalom printre băltoacele care umpleau golurile dintre tarabe. Unii vânzători chiar aveau cizme de cauciuc, pentru orice eventualitate...
Oferta a fost una variată.Şaibe, piese de motor dezmembrate (şi încă funcţionale?) se vindeau direct de pe jos, alături de noroiul oferit gratuit. Gaborii au fost nelipsiţi din sectorul lor şi vindeau pantofi, pălării, ciorapi sau geci la preţ de nimic. Preţul era anunţat şi reclamele la produsele lor răsunau în toată piaţa.
Sectorul de haine nu a fost la fel de căutat ca altă dată. "Aşteptăm schimbarea sezonului",ne explică un comerciant referitor la slaba vânzare din această parte a anului. Cei care au fost prezenţi, au putut alege hanorace, blugi, tricouri, vechi sau noi, chinezeşti sau originale, după puterea buzunarului şi după propria răbdare.
Mopedele şi motocicletele nu au avut vânzarea prea bună, deoarece sezonul optim de vânzare a lor este fără îndoială vara. Totuşi se puteau observa câţiva vânzători care sperau să facă o afacere. Mult mai animat a fost spaţiul destinat vânzării animalelor: Găinile s-au vândut cu 40 de lei, curcile la 60 de lei, iepurii, în funcţie de mărime, între 20-40 de lei. Nu au lipsit nici animalele mici, precum canarii, peruşii sau porumbeii sau cele medii, precum câinii sau pisicile.
Lucrurile antice, precum cărţi, bibelouri sau porţelanuri au fost ignorate, deşi multe din ele au o reală valoare, pe care de multe ori nici comercianţii nu o cunosc. În final, toţi s-au retras spre casă, mulţumiţi sau nu de ceea ce au
cumpărat (sau vândut) în ziua de duminică, în noroiul din piaţa de vechituri.

Te întrebi dacă stilul muzical îţi formează inteligenţa. Uitaţi, depinde foarte mult de domeniul despre care discutăm. Sincer, deşi ştiu că la naţionalele de fizică şi mate se perindă mulţi metalişti, nu văd legătura dintre a asculta Dream Theater şi a rezolva exerciţiile şi problemele de matematică. Dând la o parte pătura mistică în care se spune că muzica rock este doar o zdrăngăneală, vreau să precizez că sunt multe formaţii bune care îţi propun prin melodie CEVA. Deci, un exerciţiu al minţii, care dacă eşti mai blajin, poţi să îl realizezi şi ascultând muzică jazz, klezmer sau mai ştiu io ce alte stiluri, unde piesa nu este acelaşi ritm, aceeaşi monotonie.
Deci, nu vei şti mate mai bine dacă asculţi Metallica fără să te pui să faci exerciţii ca lumea. Un avantaj propriu-zis îl poate constitui la disciplinele umane. Dau câteva exemple:
1. Limba engleză. Dacă asculţi piese în engleză, limba prin excelenţă a rockului, ţi se întipăresc anumite phrase-uri sau mai ştiu, expresii, etc.
2.Limba română. Asculţi muzică cu un puternic strat literar, precum Therion, Ensiferum, Lake of Tears(preponderent metalul european-cel american nu are versuri geniale), îţi formezi o anumită viziune asupra literaturii contemporane. Adică trăim în secolul XXI, nu doar criticile şi munţii de cărţi îţi formează o conştiinţă a literaturii, ci doar îţi definesc în cap cam ce este istoria literară.
3.Istorie=Iron Maiden=Bruce Dickinson. Cunoscătorii ştiu, nu intru în detalii.
Insist, această experienţă o poţi găsi şi în muzica alternative, jazz etc. şi nu doar ea te defineşte. Ideea e că pe la naţionale nu prea vezi tricouri cu Slipkot, Children of Bodom sau alte minuni.

Ca fapt divers, tot la ţigani şi manelişti ajung. Ideea este că maneaua ne reprezintă, vrem, nu vrem. Sincer, nu o consider buba cea mai mare muzicală, ci e mult, mult mai trist să vezi cum fete cu fusta mini ce pretind a fi populare îşi bat joc de tot folclorul românesc. Că maneaua e o lălăitură mă doare în cot, dar să văd cum dansează pe ritm house "Săracă inima me, iară începe a mă dure". Ce este mai interesant este faptul că ţiganii au simţul muzical cel mai dezvoltat. E genetic, deoarece ei au fost aduşi de către turci tocmai ca muzicanţi din India. Dacă sunt scoşi din mahala, ei reuşesc să realizeze muzică, nu piţigăială fără sens.
PS. Nietzsche era pasionat de Wagner, considerat un punker al secolului XIX. El a adus filosofia modernismului, practic. Dă de gândit înspre ce merge societatea aceasta..