Am avut parte de majorat, unul care cred că a fost un pic neobişnuit. În primul rând, a fost plasat într-o joi (nu, nu ziua când se dă la... ), pentru a prinde şi Samfestul. Apoi, nu am închiriat restaurant (Jewish thing :D), ci am tras un homemade party, care se dorea a fi Whiskey in the Jar II. Au venit şi colegii de trupă, am tras un concert, a venit şi vecinul "Cori", revoltat că nu poate dormi, a venit şi Poliţia, dar sper că a fost făinuţ.








Ora 7 jumate, eu trag un duş, primii invitaţi sosesc. Vlad, Gina, Ionuţ, George, Vlăduţ (clanul Matus). Urmează încet încet colegii, amicii, prietenii... Brusc mă întreb: oare 70 de beri vor ajunge la 50 de oameni? Taică-meu: Nu. Mai aduc (decizie înţeleaptă, pt. că nici 100 de beri nu au ajuns). Cred că aici a fost singura mea supărare a majoratului: din 100 de beri, abia dacă am băut una, deşi am desfăcut vreo 30 :)). Se recuperează oricum... Se începe party-ul timid, lumea se bucură de curte, mâncare, bere şi ţigări.
Apar şi băieţii din formaţie, apoi gaşca, cu care am convenit că vom fi puşi pe fapte mari. Eu, ca găzdoi mare, nu am băut, dar Feher Norbert a profitat deplin de JagerMeister, Teachers şi bere, la fel ca şi Csabi. Rând pe rând mi-au udat florile cu acid gastric din stomac, iar Norbi s-a întins în rândul de morcovi.

După ce se adună trupa, trajem de-o cântare. Fiecare are difuzoare ţapene, Faffy-Fenderu ala minunat, Gyuri- tobele, Liviu- basu, Dany- chitara, eu clapa, iar maestrul Goie vocea. Cântăm prima piesă, a doua, a treia, pe la a patra Bretan îl ia în gât pe Goie. Brusc, chiar după ce se termină piesa...apare vecinul Cori, în şlapi şi boxeri, revoltat că nu poate dormi. Într-adevăr, boxele se auzeau de la vreo 150-250 de metri, dar totuşi... Îl calmăm cu o bere, cu care am crezut că va lua somn, dar tâmpitul a mai şi chemat Poliţia. Se continuă petrecerea cu muzică de la calculator, cu tort din care încă nu am mâncat, aruncat pe mine în sus, La mulţi ani. Nu, nu a fost piesa 18 ani de la Vama Veche, pt. că mă irită enorm...în schimb am pus Creed-Eighteen (Alice Cooper). Pe la 2 Feher era în grădină, Csabi bora..There are my pals! Au venit şi colegii, răsfiraţi, Dragoş a profitat de gazon cu Anita, bineînţeles.
Îl salut pe nea Cori pe această cale, îl invit în aceeaşi costumaţie azi la Negură Bunget, promit că îi fac o bere. Mulţumesc celorlalţi vecini că au putut suporta muzica o noapte, invitaţilor că au onorat cu prezenţa, mersi pentru cadouri, pt. mâncare, lui Dumnezeu că a dat o vreme bună şi părinţilor pentru ajutor. :D Silvi, Raluca şi Carmen, trimiteţi pozele ce le aveţi.
PS: Nu a luat careva ceva linguriţe sau le-a aruncat din greşeală? Nu de alta, dar lipsesc destul de multe.
PPS: Nu găsesc cablul, că am făcut poze celor doi feciori când erau muci.

Voi continua cu o piesa mai relaxanta, in stil Hsiao :D. Hope you'll enjoy it! :D Scuze pt. micile greseli.

Este o filmare puţintel mai veche, făcută cu ocazia unui concurs de site-uri. Faza mai nasoală este că
ăia nu îmi mai lasă site-ul respectiv pe motive de bandwith. Aşa că....bag piese aici, care cum le găsesc. Piesa aceasta am ales-o prima pt. că are rezonanţe faine pt. mine. Oricum, ignoraţi costumul.

Statul probabil este un bun al cărui scop mulţi nu-l vor înţelege niciodată, pe bună dreptate. Cred că dacă vechii greci ar vedea cam ce democraţie avem astăzi, s-ar întoarce repede în mormânt, unde şi-ar chema ţărâna să le învelească parcă mai mult trupurile. Chiar termenul înseamnă "puterea poporului"-"demos kratos". Cam în câte din cazuri, puterea aparţine realmente oamenilor? Sunt de părere că acest sistem de guvernare funcţionează doar în cadrul unei comunităţi mici, în care membrii se cunosc între ei şi ştiu să îşi aleagă cel mai bine liderii. Alt argument este cel al competenţei, care se pare să fie mult mai aplicabilă în acest caz.
Aristotel a prevăzut aceste sincope ale statului, pentru el de la conceptul de republica democratică la demagogie (guvernarea celor proşti) nefiind decât un singur pas. Mă întreb cam câţi din dragii noştri aleşi cunosc situaţia reală? Cu criză, fără criză? Cu bani aruncaţi de-a surda şi examene naţionale măsuite doar pentru a avea bani de campanie electorală la prezidenţiale. Tot filosoful aduce o soluţie, cu care sunt întru totul de acord: monarhia care nu tinde să se transforme în tiranie este forma ideală în care trebuie să ne organizăm. Argumentele sunt net superioare, dar parcă omenirii îi este mai bine sub acest miraj al democraţiei. Ce dreptate autodeclarată este în Iran sau Coreea de Nord? Este doar o fantasmă frumoasă a unor timpuri trecute, utopii care niciodată nu se vor împlini, că vrem, că nu vrem.

Motto: "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"
(Evanghelia după Ioan)I
antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
Iar visam,
cum spargi oul creierului,
cum din craniu se năştea un nou copil, întocmai mie.
Începea să îmi mănânce sinapsa,
neuronii, hipofiza şi în final,
să mă controleze ca un adevărat păpuşar.

blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
acum, chiar acum, ţeasta mi se sparge,
printre oase stinse mai se vede
un ochi, ce era cândva albastru, azi decolorat.
Copil al minţii, mă bucur că ai scăpat de cuşca creaturii mele.
capul.

credeam coriştii care cântau canţonete calme.
Te temeai de tractoare,
de proiectilele de la finalul Kali Yugăi,
fugeai, şi te-ai ascuns în mine.
Copil al creierului meu, rod de vis
perplex joc de fantezii albe, nopţi nestinse de actori slabi.

ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
Capul îmi era un ou:
seminţia pusă, a macerat,
vreme de nouă luni,
nouă luni de extaz, fericiri şi amăgiri.
credeam că pot scăpa undelor
bermudelor întinse la soare,
dar nu. oare moare?

elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
Gratiile formate de mâini în jurul lumii ţi-au pornit
nelucidul.
urlam toţi, ca-ntr-o bezmetică frenezie: muzica, muzica, muzica
înainte de toate. dansam cu rubine arămii, iar patru perle
albastre se stingeau mereu una în alta, de atâta fericire.

fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea.
Perlele topite, deosebite, albastre, s-au unit, şi au format
o mare.
stinsă însă de
orgolii, vanitate
nepuritate, beri aruncate pe plaje, bilete de papagal, porumb prea fiert de soare, seminţe,
lume adunată la concerte extatice;
trei sute de fire de nisip. arămii rubine şi amare brăţări cu amulete trântite peste baruri.

grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
Stomacul s-a spart într-o trufaşă şi emotivă
zonă a transcendentului ignorant. Porumb fiert, slănină, caviar alături de agurida,
care strepezea dinţii copiilor le topea minţile, ca într-un creuzet
plin de cărbuni nestinşi (-împletitor ceas de dor).
păpuşa de mine, era controlată din cap de acel micuţ păpuşar brunet,
cu perlele furate de somn.

hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
un fluier şi o unghieră,
un buchet de trandafiri decojiţi pe masă de la o ultimă aniversare cu ciocolată şi alune,
aşteaptă spargerea unui ou.
ţeasta îmi zvâcneşte...tac, tac, tac!
ca un pui umed, îmi baţi din interior ritmul de creaţie pe care nu pot să-l zbor:
ciocul îmi macină ochiul rând pe rând, amorf,
urechea mi se dizolva în somn, mirosul în faraonic nas.

indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
ca şi consecinţă, am murit.
ai ieşit, al doilea om din mine.
ai asumat o lume, schizofrenic dans de fantasme albe.
filfizoni cu joben, costum cu butoane, broşe şi brioşe. capete de câini aşezate estetic
pe drumul din parcul oraşului provincial.
II
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
frigul forma un foc neaşteptat în căutarea herminelor...
crivăţ de pace, crivăţ de nour, iar din el
apare un solomonar ce şoptea o spurcată
blestemăciune.

kilogramele kantiene?
era doar o iluzie, căci bătrânul cu nor în spate
nu era om, ci duh.
toţi v-aţi temut de moşul care ne-a furat ploaia, a oprit mana vitelor, topit
bitumul satului şi a luat cărămizile crâşmei lui moş Aloisiu.
Nisipul devenise o furtună a tobei de eşapament
praful o mizerie cu alură de ceaţă,
iar din ea vine fata albastră, zburată din
creierul craniului meu, alături de fratele ei geamăn.

licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
noapte atipică: Aloisiu a scos mătura (stridentă, ruptă de atâtea bătăi date nevestei)
a cârpit copiii după ce au adus ploaia.
şi i-a alungat la mine în cap, înapoi la casa lor.
imprudent, a păstrat marea albastră de perle.

mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
Hansel şi Gretel s-au întors poznaşi,
bătuţi şi băuţi; cu lacrimi întinse înapoi, în loc de firimituri.
încă capul era zvârcolit pe jos,
cioburi-coji roşii de ouă de Paşte. Vroiau înapoi
în al lor ovul, în uterul minţii mele.
Jeluia şi Ceauşescu, şi Cantemir
şi Nelson Mandela îşi arăta dinţii albi în faţa-i neagră...
III
Noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste.
Ulise se legase de-al său catarg al sufletului, iar
eu alături de el îmi înfundam urechile pentru a nu auzi
de şuierul lui Kali.
degeaba,
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
fără creier, fără mielină sau neuroni plezniţi
râdeam de filosofie, ce era acum o glumă proastă.
ei râdeau de noi, cei neatinşi de placa de grotesc,
de fanfară, somn, droguri ieftine, marocane.

ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Pe jos, în bâlci dansau Hypnos, de mână cu Thanatos
(travestiţi, jucăuşi, zglobii)-etern şi stins aparat al
morţii minţii sau a tuturor.
lumea- sarcofag de Cernobâl, plină de explozii nucleare,
de azotaţi de amoniu şi mai presus de orice,
aburi de alcool şi nicotină.

Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
dar se loveau de ale lumii dureri, care
asemeni capului meu, dădea să se spargă.
Dinăuntru, mintea lor rodea gândirea pură,
iar eu contribuiam la mişunata robotire. cu voi, cu voi, strigam ca un eretic!
strânsesem inconştient gazele şi toxicul
în pielea de pe cap.
plumbul ne era osânda tuturor.

reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
ţiuia un sunet de pixeli de ecouri surde de chitare distorsionate,
felinarele luminau degeaba în
întunericul nopţii primordiale.
îşi căutau licuricii a lor lumină
în oglindirea
apei negre, plină de stele.

stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem:
loc şi timp de mare final,
capul lumii stătea să pleznească, focul să ardă în bezna haosului,
în privinţa secolului damnaţilor.
statuile îşi ridicau provocator fustele,
ochii deveneau licăriri roşiatice,
picioarele-demonoizi albaştri,
zombioţii existau: drogaţi ai societăţii,
nu cu iubire, ci metadonă şi medicamente stoarse din dulceaţa macului.

şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
logicul se pare că
tresare,
iar lumea pocnea a durere, a greutate depăşită, a presiune de mii de kilobari
doar luna mai rămânea martoră a roşului carnagiu
căpăţâna spartă a creierului meu,
dar şi a viitoarei lumi.

tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
limpezirea ochilor de aramă atingeau nemurirea (tristeţea, o anula)
trăiau spiritual doar animalele aduse pentru carne şi reîn-carne?
era o linişte după,
ca într-o cochilie de melci...
vedeai doar ochiul lumii, spart
şi el,
zburau zidurile şi betoanele de azbest...

ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
întreaga lume se topea în acel singur punct
al nemuririi negre...mâna mea îşi desfăcea
oasele, muşchii,
nervii deveneau una cu ai tuturor,
picioarele- gigantici mamuţi,
într-un singur, uimitor supraom al viselor apuse de noapte ale unor filosofi,
cu hainele rupte.

Unii uituci unelteau uniri umaniste
degeaba le era...se uneau, iar
Supraom ne trăgea printr-un creier adus nou, al unui lider necunoscut
pentru a ne trage în punct...
am ajuns....
nu mai aveam nici creierul lumii,
nici creierul de păpuşar,
nici falşi profeţi,
ci doar greutatea infinită
a întregii lumi.


Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
dar vara nu mai exista.
Tremura doar nebunia, chinul, scrâşnetul şi durerea, latrina unui schizofrenic
plină de desene nebune,
cu hârtii şi femei dezgolite de piele,
vene,
cu dinţii şi nervii provocator expuşi....
atât s-a ajuns din acea lume a frumuseţii
a statuilor şi fântânilor arteziene ale verii.

wilhelm willsonian, waţi...
toate acestea erau efemerităţi, sparse din acel micuţ cap
topit, aduse toate într-un loc ca şi canalizarea.
Fericirea a apărut de la răsărit,
un nou soare, mai fericit, plin de milă
şi compasiune umilă.

Zburam zorzoanele zornăitoare:
degeaba,
capul meu,
la fel ca şi lumea a rămas un ciob, punctuleţ...
fericită zare a lumii netopite,
orbitoare.
un adevărat alfabetar:

antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
credeam coriştii care cântau canţonete calme.
ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea,
grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
kilogramele kantiene?
licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem,
şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
Unii uituci unelteau uniri umaniste
Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
wilhelm willsonian, waţi...
Zburam zorzoanele zornăitoare...

A început vacanţa, venită şi ea şturlubatică cu trenul din Franţa. Ei bine, se pare că eu am ca început-o cu dreptul, deoarece zilele astea, probabil până joi pe înserate, sunt în capitala Ardealului. La Cluj, dom,le, la Cluj! Sunt curios de ce va ieşi... deocamdată a fost un Irish Pub timid, cu lume slabă, Fire, Hard Club şi Zorki Cafe, localuri de suflet din acest oraş. Încă aştept să mă pierd la prima locaţie de pe Piezişă.Restul, care pe unde vacanţa aceasta?

Am revenit mai mult sau mai puţin teafăr din Regat, de la Bucureşti chiar. Pentru început, să vă spun ceva: pentru noi, ardelenii, Bucureştiul este ca şi cum ai lua ecstacy în mod continuu. Eşti în permanentă fugă. La metrou, la Universitate, la Piaţa Romană, pe Calea Victoriei, peste tot... Să începem cu începutul deci.
Ajung de pe tren, în Gara de Nord. Ca tot provincialul, mă minunez, ba mai mult, ca tot sătmăreanul exclam: Moamă, McDonalţ şi KFC! Ajung în hotel, curăţel, cu aspect mai mult ca şi kitchios( flori de plastic, coloane dorice din plastic, tablouri de trei lei), singur în cameră şi cu un mândru aparat de aer condiţionat, care a fost stricat de Ioana şi Denisa. Cu două zile după am aflat că de fapt am stat în cunoscuta zonă Pantelimon, fapt ce explica înjurăturile de gen ochi scoşi şi înlocuiţi cu alte bile sau falusuri atârnate de gât, spuse chiar de fete.
Proba a fost ca proba, cu emoţii, cu subiecte venite cu întârziere mai mare decât trenul de Baia Mare, dar a fost destul de ok. Mi s-a părut totuşi destul de dubaş că tipul care habar n-avea cum să îşi completeze numele în colţul ăla negru a luat premiul 1, la secţiunea elevi străini. Pentru el Eminescu e Eminoski, iar cu o seară înainte era suficient de muci încât să aplaude cu peretele.
Ne-au dus şi prin Bucureşti, pe baza unui traseu de gen: hai, că vom vedea unde ne vom opri. Am "vizitat" pe rând Jazz club, Gara Lipscani, Lăptăria lui Enache, Motoare şi H&H (pt. coca, precizare, sunt baruri, nicidecum gara sau lăptărie). Am întâlnit oameni noi sau mi-am revăzut amicii mai vechi, mi-am reconfirmat în alte cazuri ideea masivă de prejudecată a societăţii, de la rockeri, manelari, ardeleni sau moldoveni. În metrou i-am demonstrat la o femeie ce mă credea ungur doar pentru că vin din Transilvania că cu cât ştii mai multe limbi, cu atât mai mult devii om.
Am mai mers şi la Casa Poporcului, megaconstrucţie, mare, ce-i drept, dar fără nicio valoare estetică. Am vizitat de capul meu şi Muzeul de Artă din Bucureşti (merită să-l vedeţi) şi cel de Istorie (secţiunea familia regală a României). Am mai aflat că nu am ochi albaştri (asta chiar nu o cred?!) sau anthraxul se poartă des, ca accesoriu la haine. Am cunoscut şi pasajul Basarab noaptea, experienţă destul de shitty, cu ţigani cât încape, unde ziua vezi petreceri de manele în stil heavy, cum pe la noi rar găseşti (dans pe masă în mijlocul străzii, filmat la telefon). Am fost cam ca şi Borat în America, am pornit alarma la metrou din prima şi l-am oprit din prima.
P.S. "Nu-i aici, nu-i aici, sfârşitul nu-i aici".
P.P.S. pozele sunt făcute de aparatu şmecher al lui Dragoş, iar în unele m-a chinuit şi pe mine talentul cu focalizarea manuală.

Duminică dimineaţa. Cu un gust amar mă trezesc, mai mult îmbiat de aroma cafelei. Îmi sare în cap: e deja 7 jumi"? La opt am tren, pune-un sandwitch, soarbe kaveiu, pune clapa şi hit the road. Ajung în gară, una bucată Gyuri moleşit aşteaptă. Ne luăm bilete. Unde e Goie, Faffy? Parcă trebuia să ne întâlnim la 8. Fugim să urcăm în tren, îi sunăm, iar ei probabil abia atunci se întorceau pe cealaltă parte.
Mergem cu trenul. Gyuri, poveşti despre pescuit. Ajungem în gară, mergem la Liviu, ne lăsăm instrumentele. V-aţi prins, Goie şi Faffy încă în Satu Mare, au venit cu mama lor. Hai că am prins şi o adunare penelistă, cu şepci şi pixuri într-o veselie, înmormântarea unui om important din Baia Mare şi o încercare eşuată de a merge până la Piatra Virgină.
Aci apar şi pozele, concertele (gyuri, de data asta apari şi tu pe matusadrian.blogspot.com).
Unwritten Law, în deschidere formaţia Enthrallment( Bulgaria). Liviu Mureşan-bas, Vlad Ardelean-chitară, Faffy-chitară solo, Gyuri Beres-tobe, Adrian Matus-clape, Marius Goie-voce.

O întrebare ne-a fost pusă acum un timp şi am cugetat puţin până să dau un răspuns clar. Mulţi dintre istorici nu sunt adepţii întrebării Şi dacă..., însă trebuie să ştim că istoria este şi ansamblul de posibilităţi ale drumului fiecaruia. De data aceasta, să ne gândim: ce-ar fi fost dacă în anul 1944, nu am fi întors armele împotriva Reich-ului german?
Trebuie precizat faptul că România, în anul 1944 se afla într-un impas. Singurul vecin care nu îi tânjeşte teritoriul este doar Marea Neagră. Un banc sec, dar adevărat. La începutul războiului era previzibilă o Germanie europeană, dar fatala greşeală a lui Hitler a constat în atacarea URSS-ului. România s-a aflat astfel între cele două ideologii totalitare, din care a ales "răul cel mai mic". Dacă am fi continuat însă orbeşte să luptăm cu nemţii, Armata Roşie nu ar fi avut nicio reţinere în a devasta teritoriul românesc, a ucide, iar Armata română pierdea degeaba mulţi oameni. Reichul oricum era pe ducă...
După război, condiţiile ar fi fost, în opinia mea mult mai crâncene decât au fost. Am fi devenit poate chiar o gubernie sovietică, cu un statut asemănător Moldovei sau ţărilor baltice. Nu cred că am fi avut norocul Finlandei, deoarece Europa fusese împărţită la Moscova, în 1944 şi la Ialta în 1945. Pe plan intern, s-ar fi remarcat linia moscovită, Ana Pauker-Lucreţiu Pătrăşcanu, şi nicidecum cea a lui Dej sau Ceauşescu. Economia românească ar fi acceptat planul Valev, devenind "grădina de zarzavaturi" a lagărului socialist. Totuşi, previzibil, nu ar fi existat nici hegemonia naţional-socialistă, iar în 1985 nu ar fi fost disputa Gorbaciov-Ceauşescu. Revenirea la democraţie ar fi fost mai elegantă sau nu ar fi fost.

Istoria. Un lung drum al decăderii, un grafic matematic al permanentelor oscilări între suişuri şi coborâşuri, o buclă, după cum zicea Albert Camus. Un permanent joc al relativităţii. Oamenii sunt obişnuiţi astăzi cu această clasică gândire: a fost Imperiul Roman, s-a năruit, în 313 a fost edictul de la Milan, în cutare an s-a întâmplat acel eveniment, în funcţie de anumite conjuncturi, şi bineînţeles, cu anumite efecte. Aproape deloc nu ne punem întrebarea What if? Ce-ar fi fost dacă perşii ar fi câştigat la Salamina? Ar mai fi fost civilizaţia greacă, conceptul de democraţie, de lume liberă? Sau dacă taxiul din New York-ul din 1932 l-ar fi călcat pe un domn grăsuţ, cu trabuc si mirosind a whiskey, pe nume Winston Churchill, am mai fi fost vânduţi la Moscova şi pe celebrul "şerveţel de la Ialta"? Mulţi ar aduce argumentul următor: ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat, nu facem presupuneri. Totuşi, înţelegerea acestor suişuri şi coborâşuri sunt necesare, tocmai pentru a exista în lume. Nicidecum nu suntem Stăpânitorii naturii, după cum amăgesc ideologiile totalitare, fie nazism sau comunism.
În vechea filosofie indiană, dar şi în cea a comunităţilor arhaice româneşti, ca reminescenţă a dacismului există o mentalitate conform căreia trăim în două timpuri. Noica aminteşte acest lucru pentru prima dată într-un mod academic, prelucrând un dicton popular: "Ceasul bate şi loveşte, iar vremea vremuieşte". Timpul istoric, cel al convenţiei anilor, lunilor, zilelor se subscrie Marelui Timp Universal, pulsaţia întregii materii şi antimaterii. Am fi tentaţi să credem că este doar o frumoasă legendă, balivernă şi nimic mai mult. Teoria relativităţii aduce însă argumente valabile care susţin această gândire antică. Iată că ştiinţa, după ce a contestat religia, acum o susţine. Stephen Hawking subliniază faptul că gravitaţia poate determina un continuum temporal, ca şi în cazul Pământului, astfel încât, literal vorbind, timpul se scurge mai încet în spaţiu decât aici. De asemenea, derularea depinde şi de alţi factori, precum viteza (cazul gemenilor care, unul fiind pus într-o navetă spaţială care merge cu viteza luminii va sesiza trecerea a şase luni, iar cel care a rămas pe Pământ, 80 de ani!) sau densitatea materiei.
Totodată, fizicianul englez aduce în discuţie un nou termen, istoria posibilă, cazurile care nu s-au întâmplat datorită existenţei unui anumit factor decisiv. Teoretic acestea sunt, dar într-un mediu virtual, proiectat paralel. Astfel, putem combate foarte uşor teoria predestinării. Omul, înainte de toate, este liber să aleagă. Poate aceasta este însăşi existenţa lui: Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum", ne spune Descartes. Gândirea, provocarea, desfiinţarea de idei şi înlocuirea cu a altora noi este o parte esenţială a dezvoltării culturii... Romanticii desfiinţează clasicii, care la rândul lor sunt atacaţi de modernişti, contestaţi de postmodernişti. Mimesisul (imitarea) e înlocuit cu poiesisul (creaţia).
Istoria aduce încă o problematică, semnalată de Neagu Djuvara. Astfel, pentru lumea întreagă anul 1991 a marcat căderea de facto a URSS-ului. Pentru mine însă este momentul în care am păşit pe lume. Depinde într-un mod esenţial punctul de vedere. Fie că suntem într-un an obişnuit de pax romana sau anul de naştere a lui Iisus Hristos, această pulsaţie ne include, ca într-o mare în care fiecare val este urmaş al celui de dinainte, dar spulberat într-o clipă. Unele din ele însă, fac pentru o secundă, cea mai frumoasă spumă posibilă...Historia magister vitae est.