Cam de mult am ignorat o postare nouă. Parcă de-un an. În cinsprezece zile parcă am clădit o nouă lume. Pot zice chiar că, stelele, cerul şi pământul au fost regândite cumva, mai nou pentru mine anume. O planetă în care doi sori strălucesc amarnic, iar rând pe rând torţionarii, preoţii, episcopii şi chiar papi falşi, vin să mă convingă. Unii doresc să mă convingă să merg alături de ei, în episcopia de Bârlad, alţii, mai sinceri şi cu Catehismul în mână, la Oradea. Mi-e totuna. Drumul spre transcendent s-a rupt oricum...scara de oase?
În cinşpe zile am petrecut, am simţit, am trăit ca oricare alt om. Da, am şi mâncat, iar mâine probabil că voi despodobi şi bradul de Crăciun. Am prezentat şi un drum al muzicii în spaţiu virtual, pe net mai precis, am fost acuzat de nedreptăţie (o lume a absurdului), am fost acuzat parcă şi de erezie de către Torquemada travestit în femeie. Mi s-au pus beţe în roate de către însăşi instituţa infailibilă, cu nume parcă scris cu slove aurite: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Parcă trăim, vorba lui Cristian Tudor Popescu, în ţara lui Momos, Momânia. Cam ce înseamnă o românie? nimic...eventual Ardealul mai aduce a stimă, un ecou surd al Vienei şi Budapestei. Deja lumea părea a se limpezi... drumul meu e incert, spart.
Veni un copil din Coreea de Nord seara. Îmi povesti despre cum preşedinte în care avusem atâta încredere a realizat astfel de nebunii. Pe plan extern, el declara fericirea şi propăşirea naţiei, iar de fapt, el ascundea lumii perlele copilului. Le furase...copilul îmi spuse că nu ştia ce să facă mai mult. Perle negre, chihlimbare cu colţi de dinozaur. toate ard uitate într-un colţ din Coreea.
Până una-alta, lumea de afară parcă se stinge. Mă rog, e curba lui Camus sau calendaru ciclic aztec, decădem pentru ca imediat să renaştem. Ca şi cursul leului. Sau preţul petrolului. Decizia mea este sinceră: refuz să mai trăiesc în Momânia, în Europa, ci singur, pe tronul meu de iarbă, frunze şi molii. Lucru care ar fi mult mai fecund.

Este ultima zi din an. Ar fi necesar să privesc undeva în spate, la ceas de cumpănă şi să văd ce mi-a oferit anul acesta. Cred că ar fi blasfemitor să clasific anii precum vinurile şi să spun, 2008..."An buun, an buun!". Totuşi nu mă pot plânge; a fost un an plin de împliniri, îndeosebi în prima parte. Înspre iulie august puţin s-a împuţit treaba, da-încet încet lucrurile sper că se limpezească lumea. Privesc în spate şi mă minunez câte s-au întâmplat cu mine anul acesta: am crescut, am gustat din mierea vieţii, dar inevitabil şi din rahat. Am văzut Botoşenii (again), Strasbourg, Viena, Salzburg, Păltiniş (fără jurnal), Sibiu, Beliş, Cluj, Rzeszow şi Varşovia.
Încerc acum în ultimele ore din anul lui 2008 să sintetizez viaţa României. Parcă circul nu a fost la fel de mare ca şi în 2007, dar am văzut că dorinţa unora de putere îi înnebuneşte. Am văzut şpăgi date la alegători, am văzut candidaturi, competiţii murdare, Guvern făcut de-ampraştia, criză care debutează timid, ca o cocotă de lux, cu un surâs şi o privire de sub machiajul strident, pentru ca la anu să regretăm faptul că am plătit pentru o partidă de amor cu un munte de femeie ascuns bine sub corsetul elegant. Când ne vom trezi, dama de lux va avea toţi baniii noştri, iar noi, vom fi legaţi de pat cu cătuşele folosite adineaori pentru a anima distracţia. Suntem mici pioni într-un joc pe care doar nebunii îl înţeleg şi constată cu amărăciune: Ce nebunie!
Ne-am şi temut de experimentul de la Geneva, am şi văzut şi steaua de Crăciun, un pic şi de zăpada. Am gustat şi dragostea, şi zăpuşeala....Un regret am: că nu am fost la Metallica. Să sperăm că vom avea un an nou mai bun, mai fericit, cu împliniri şi cu învingerea crizei mondiale.

Motto: "Cel ce nu pastrează Crăciunul în sufletul său, nu-l va găsi niciodată sub un copac."Roy L. Smith
Ce aduce Crăciunul nou pentru fiecare din noi? Modernitatea acestei sărbători a a adus o serie de schimbări pe care acum chiar 10-15 ani nici nu ne-am fi gândit: cozi la supermarketuri în speranţa de a cumpăra cât mai mult şi nicidecum la biserici pentru a lua binecuvântarea preotului, cazuri de indigestie care cresc exponenţial, dând bătăi de cap medicilor. Refuzăm şi blamăm austeritatea, arătându-ne în schimb o opulenţă care este foarte fragilă, după cum se vede. Încă mult anunţata criză economică nu a atins dramatic România, dar încet-încet efectele se resimt şi pe plan naţional şi local. Rata şomajului este în creştere şi SUA, ţara spre care cu multă râvnă privim este cea mai afectată.
Anul acesta cadourile stau îndesate, trântite pe rafturi cu miile gata pentru a fi cumpărate şi puse sub tradiţionalul brad. Multe dintre ele nu vor fi cumpărate datorită lipsei puterii băneşti a românului. Să ne amintim, criza pornită în 1929 a fost una de supraproducţie şi nu de subconsum, după cum mulţi tind să afirme eronat. Nici farmecul copilului mic de a-l vedea pe Moşu' nu mai este la fel. Spre exemplu, în Bucureşti aproape 4000 de indivizi deghizaţi vor colinda străzile. Cu siguranţă copiii vor fi derutaţi când vor vedea patru moşi deodată. Iar costumul în varianta feminină este chiar o jignire profundă adusă sărbătorii, prin vulgaritatea aşa-ziselor Crăciuniţe.
În micul şi calmul oraş de pe malul Someşului lucrurile stau puţin mai cumpătat. Fără nămeţi, cu câteva căciuli care amintesc de tichia lui Moş Crăciun, câţiva brazi şi concerte de colinde, fie în varianta simfonică, de la Filarmonica de Stat "Dinu Lipatti", religioasă în mai toate parohiile sau mai laică, prin serbările şcolare sau acţiunile Casei de Cultură "G.M.Zamfirescu" şi Şcolii de Arte. Cu siguranţă vor fi ambuteiaje, din nefericire accidente şi incidente medicale specifice. După cum observaţi, românul s-a americanizat şi el şi preferă sedentarismul, mâncarea grasă, obscenitatea este ridicată pe un soclu uriaş, iar Biserica încetul cu încetul uitată. Nu m-aş mira ca în câţiva ani Crăciunul să se transforme într-o bacanalie, sărbătoare pe care vechii greci o închinau lui Bacchus, zeul vinului şi a plăcerilor lumeşti. Modestia şi umilinţa vor fi doar vagi ecouri ale unor vremuri de mult apuse, iar tot ce va fi rămas va fi porcul, care va trona semeţ pe masă.
Dorinţa de transcendent pe care o aduce Crăciunul se pierde brusc în faţa munţilor de mezeluri, de carne, de băutură. Visul feeriei, colindelor simple se pierde inevitabil. Însă acum avem nevoia cea mai mare de Dumnezeu: ne aşteaptă vremuri grele, din toate punctele de vedere, economic, social şi politic şi deja tind să cred că doar El ne poate salva: nu Emil Boc, nu vreun plan de reconstrucţie şi nicidecum munţii de carne. Astfel, vă urez un Crăciun fericit, în care să nu uitaţi că este şi ziua în care s-a născut Iisus Hristos, deocarece, chiar dacă pare uimitor, sunt unii care nu ştiu acest lucru.

Rockerii sătmăreni au avut parte de un concert pe cinste în această sâmbătă. Aflat la cea de-a XII-a ediţie, Christmas Fest a adus în acest an pe scena sătmăreană nume cunoscute din genul metalului românesc, precum Majestic, Truda, Krepuskul şi Voices of Silence. Concertul a fost unul reuşit din punct de vedere organizatoric, desfăşurându-se în incinta sălii de spectacol a Casei de Cultură "G.M.Zamfirescu". Seara a fost deschisă de către formaţia sătmăreană Majestic (Matei Silaghi-chitară solo, voce, Sebastian Silaghi- chitară armonie, voce, Mihai Antonescu-bas, Dragoş Silaghi-tobe) au încălzit atmosfera cu coverurile unor piese cunoscute din repertoriul rock internaţional: Metallica, Deep Purple şi Black Sabbath, dar şi compoziţii proprii. Chiar dacă la început publicul nu a fost prea numeros, numărul participanţilor a crescut, iar ei au fost primiţi cu aplauze şi bis de către auditoriu şi celelalte trupe. Trupa a cântat cel mai bine în cadrul festivalului "Muzica Inimii Mele", iar drept recompensă piesele lor vor fi înregistrate în cadrul unui studio profesionist din Satu Mare. Numele este derivat din jocul de calculator Lineage II, unde există o armură Majestic, care înnobilează totul. Îşi doresc să cucerească scena rockului românesc şi de ce nu, mondial. Adevărata senzaţie a fost făcută prin cooptarea la anumite piese a unei veritabile clone a solistului de la AC/DC.

Truda-surpriza serii

Au urmat apoi cei de la Truda, o formaţie care a cântat în toată ţara, într-un turneu intitulat sugestiv "Taraf Nation". Pentru ei Satu Mare a reprezentat şi un moment de răscruce deoarece s-au aflat la cel de-al 50-lea concert. Primele piese au fost primite cu rezervă de către public, dar odată cu interpretarea coverului "Roots, Bloody Roots" de la Sepultura, aceştia şi-au câştigat simpatia. Formaţia de powercore abordează teme adresate împotriva unor categorii ai societăţii româneşti. Stilul lor este inspirat din formaţii precum Lamb of God, Slipknot sau Chimeira.

Krepuscul- filosofi ai metalului

Această formaţie a fost prezentă la SamFest Rock, iar prestaţia lor deosebită s-a repetat şi aseară. Clujenii sunt deosebiţi deoarece în versurile cântecelor lor prelucrează opere lirice ale lui Lucian Blaga. Trupa a fost înfiinţată în 2005 şi au ajuns la o formulă stabilă de 3 oameni. Totul a început de la o joacă, o încercare de combinare a metalului şi a altor genuri, precum industrial, thrash sau black. Solistul nu a dat tot ce e mai bun, dar nici nu s-a menajat prea mult, simţind cu adevărat acest gen de muzică. Bateristul a oferit un solo de excepţie, în cel mai profesionist posibil. Ziua de sâmbătă a fost un motiv de sărbătoare mai diferit pentru solist, deoarece i-a fost ziua de naştere, iar de această dată publicul i-a cântat un sincer „La mulţi ani”.

Voices of Silence-un metal de excepţie

Cu un solist de excepţie, aducând puţin a Hansi Kürsch (Blind Guardian), Voices of Silence au fost fenomenali, completând regalul de rock al Crăciunului la Satu Mare. O formaţie care este tot din Cluj, dar este o veterană a scenei metalului românesc. Piesele au accente de power/progressive, iar albumul nou scos, “The Human Saga” nu a dezamăgit deloc. Un nume pretenţios, de operă rock, cum e acest trebuia dublat de o realizare pe masura în ambele zone - şi cea lirică şi cea muzicală- pentru ca demersul să fie unul credibil. Riffurile si solourile sunt mult mai prezente pe întregul album şi mai inspirate decât pe Thunderground, dând întregului material o nuanţă mult mai agresivă decât cea cu care ne obişnuise VOS. Momentele de inspiratie clasică si neoclasică sunt în continuare un trademark al trupei, dar daca pe precedentele realizîri acestea erau aproape în intregime discursuri ale clapei, în seara de sâmbătă a predominat chitara. Rockerii au fost mulţumiţi de prestaţia acestor formaţii, mulţumind totodată organizatorilor. Publicul a fost unul receptiv, venind chiar din alte oraşe pentru concert (Baia Mare, Cluj-Napoca).

n
m
întorsu-m-am din Sibiu cu un gust amar pe buze. E adevărat, sunt mândru că sunt transilvănean şi că vin dintr-un oraş care în ochii mei e destul de frumos. Totuşi, am constatat diferenţa fenomenală între AICI şi ACOLO. Noica zicea că suntem situaţi "întru" între o lume balcanică a Levantului şi cultura Europei Centrale. S-a înşelat în privinţa acestui unic loc situat la poalele Carpaţilor, chiar în inima României.
Ţin să precizez, în Sibiu sau Cluj chiar există librării. În Sătmar trebuie să ne bucurăm cel mult cu o Diverta în care mereu pute a pateu de porc mâncat pe măsuţa care se presupune a fi de lectură. Mai cu zâmbetul pe buze, mai cu tristeţe, constat că nu suntem chiar atât de vestici şi trebuie încă să ne luptăm să scăpăm de un Balcani impur, adevărata tragedie a culturii române, alături de umbra marelui Urss, de care încet încet ne descotorosim ca bătrâna de hainele vechi. Pentru amenajarea oraşului Sibiu, toată stima oraşului Sibiu şi primarului de naţionalitate germană, care ne aduce aminte că suntem într-o ţară europeană.
Visăm până atunci la Moş Crăciun şi Miculaş de ciocolată, râdem, ne întrebăm uneori retoric banalităţi de gen "Ce faci de rev?" fără a mai pronunţa toate cuvintele...aşa nu vom fi oameni, fraţilor..ci doar trup, fără spirit.

Astăzi va începe festivalul Christmas Fest 2008, organizat de către Casa de Cultură "G.M. Zamfirescu". Organizat pe diferite secţiuni, seria de concerte va fi deschisă de către genul muzical jazz-blues. De la ora 19 vor evolua pe scena Filarmonicii de Stat "Dinu Lipatti" cunoscutul duo Csaba Cserey cu Harry Tavitian. După cum afirmă numeroşi specialişti el este "cel mai important jazzman român contemporan". Tavitian are un stil propriu, inconfundabil, bine definit în noul jazz est-european, prin diversele sale experiente artistice. Muzica sa este un amestec de Thelonious Monk, Mal Waldron, Cecil Taylor, Dollar Brand, muzica de camera contemporana, blues, muzica medievala, folclor din Balcani. Radacinile lui armenesti sunt, de asemenea evidente. Muzica sa are un puternic caracter etnic. Harry Tavitian este pasionat de sincretismul artelor. Exemple sunt elementele de teatru instrumental si costum din concertele sale si muzica de scena (live) scrisa la piesele "Furtuna" de Shakespeare "Melissa" de Kazantzakis, cu Victor Rebengiuc în rolul principal si "Orgasm" de Vlad Zografi. În duete evoluează cu artişti precum Mihai Iordache, Anatoly Vapirov sau Alexander Balanescu. El va evolua alături de percuţionistul Csaba Cserey, profesorul sătmărean care are numeroase spectacole la rând, începând de la "Marşul tobelor", până la proiectele precum In Extenso sau Tutora.
Atilla Weinberger este un muzician promotor al blues-uluui american în România. Împreună cu formaţia sa (Harry Tavitian-pian, Corneliu Stroe-baterie, Cătălin Rotaru-chitară bas) vor sfida regimul comunist şi vor promova acest gen muzical în România. În 1997, Weinberger cântă în Piaţa Universităţii cu ocazia vizitei preşedintelui S.U.A., Bill Clinton. Ca urmare, primeşte un mesaj de mulţumire semnat personal de preşedintele american. Preţul biletelor este de 35 şi 20 de lei, dar spectacolul este garantat şi îşi merită valoarea.

Motto:

“Eu mă înec în lumine
şi scrişnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasa
şi eu numai pentru ea trîăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.”

Nichita Stănescu, “De dragoste”

Iubirea poate fi concepută ca un fluture, cu două aripi eterne. Un copil a încercat să rupă una din ele, iar insecta a murit în chinuri, chiar dacă partea frumoasă strălucea în soarele primăverii. Visul este de a fi om...de a iubi ca un filosof, dar realitatea loveşte omul:

Partea I – Iubirea filosofului

Ceasul ţiuie asurzitor în cameră, trezindu-l pe Virgil care nu rată ocazia de a scăpa o înjurătură printre dinţi. Este ora şase dimineaţa, o zi obişnuită de marţi. Ca în toate celelalte marţi, studentul are cursurile cele mai multe, o zi obositoare în care nu merită să îşi facă program distractiv în campusul din oraşul universitar. Se ridică, scotoceşte printre caietele rămase de aseară şi sticlele de bere golite de el şi colegii de cameră în speranţa că îşi va găsi pachetul de ţigări. E iarnă aproape, iar căminul încă este cufundat într-o stare de somnolenţă profundă, chiar înspăimântătoare. Pe coridor e doar Virgil, care îşi savurează ţigara şi cafeaua de dimineaţa, student în anul II la Facultatea de Filosofie şi Claudia, studentă şi ea la Actorie. Cu puţină durere de cap datorită distracţiei excesive din seara precedentă, el se apropie şi îi cere pe un ton plictisit un medicament. Ea nu ezită şi îi dă banala pastilă, alături de un pahar cu apă în care clorul o albise de-a binelea. El o băgă în buzunarul de la geacă şi merse în cameră după cursuri şi cărţi. De-a lungul coridorului se auzi vocea subţire şi răguşită a Claudiei:

-E mai bine să iei medicamentul pe stomacul gol, Virgil. Îţi va trece mai repede, zise ea sfătos, întocmai ca un medic.

-Nu, lasă...mai încolo.Încă mai dorm.

-Observ. Vino, mergem împreună să mâncăm, în ochii ei citindu-se o sclipire, mulţumită că a vorbit cu tipul cu fular, despre care toate colegele de cameră îl ridicau pe piedestaluri neaşteptate.

Claudia nu-l vedea superior ei, îl privea ca pe un amic mai deosebit. Într-adevăr ei se asemănau izbitor în acea colcăială de hormoni, nebunie, cursuri şi tot ce presupune o viaţă în campus. Mergeau la vernisaje de pictură, dese în acel oraş, uneori chiar şi la concerte sau petreceri. Amândoi erau priviţi cu suspiciune de ceilalţi, deoarece erau rupţi de tipare. Virgil avea momente în care se antrena în discuţii serioase, venind cu argumente şi învingându-i chiar şi pe profesorii universitari, iar alteori era într-atât de distrat, încât plătea pentru o pâine cât pentru două cărţi. Un aiurit, ziceau paradoxal cu admiraţie colegii săi. Era de neîntrecut la şah sau biliard, abilitate care în oraşul său era absolut necesară dacă vroia să aibă o viaţă socială. Citea mult cantitativ, dar într-un timp relativ scurt şi îşi dedica timpul ori distracţiei, ori plimbărilor lungi, îndeosebi în zilele de toamnă.

Viaţa sa nu fusese tot timpul aşa... în micuţul orăşel de unde provine, totul e mai greu. Prima lui amintire este din fragedă pruncie, atunci când locuia cu părinţii săi într-o garsonieră cu ciment pe jos, într-o cămăruţă unde se mânca, se dormea şi se gătea în acelaşi timp. Dormea într-un pătuţ de gratii, mergea la creşă şi primea bătaie de la asistenta grasă. Ştia să spună multe poezii la serbări; le învăţa pe de rost. Se întreba oare ce înseamnă "Cel mai iubit fiu al poporului?", iar termenul de comunism era la fel de tentant pentru el ca şi fardurile mamei. A fost rând pe rând şoim al patriei şi pionier, până când prin clasa a doua îşi amintea de lumina televizorului alb negru din garsonerie şi vocea care spunea : "Ceauşescu a căzut, suntem liberi!". Nu întelegea de ce toţi săreau în picioare, dar a înţeles că e de bine, aşa că a sărit şi el în sus.

Curând familia lui Virgil s-a mutat din hazna într-un apartament mai frumos, cu mobilă şi camere separate. Chiar avea o cameră a lui; îşi făcuse chiar şi nişte prieteni din scara blocului, cu care deseori se juca şi făcea năzbâtii. Pe la vreo 10 ani scrise prima lui poezioară, dedicată unei fete din cartier. Eşec total. Ea i-a râs în nas, iar el... a pocnit-o. O privea cu satisfacţie cum plângea, cum sângele curgea şiroaie din nas. Pedeapsa a fost drastică pentru el: "dementul" a primit o bătaie riguroasă de la părinţi, precum şi porecla de PsihoKiller de la amicii din cartier. Nu era un elev care să se afirme în vreun fel...era pur şi simplu el, un ciudat, Nebunul.

Ei ajung într-un târziu, pe o stradă...după ce vorbeau fleacuri, discuţii banale, deodată Virgil, ca un apucat îi luase mâna, o sărutase peste gura unsă cu un lipstick cu gust de căpşună. Ea îi răspunse tandru, iar în întunericul dimineţii se vedea doar sărutul şi corpurile ca două prelungiri ale acestuia. Trăiau...ea frumoasa, el PsihoKiller-ul din copilărie. Fugiră ca doi nebuni în bălţi...oraşul universitar le compensa timiditatea, oferindu-le parcuri numeroase. Se opriră în parcul din faţa Bisericii, să privească răsăritul...Catedrala Mitropolitană parcă le binecuvânta ochii, iar calmul din jur le aducea o bucurie, un vis al împlinirii, al existenţei.

Stăteau acolo, depăşind colcăiala de hormoni, transpiraţie...regresau în inimă, în sufletul lui Platon, înainte de a fi oameni, de a fi existenţă, ci doar spirit. Privirea lor albastră completa o lume, iar pentru ei lumea erau doar ei doi. Ciudat s-ar spune, dacă acum câteva momente doar stăteau la cafea...inexplicabil? Probabil... Nu le-a apărut niciun obstacol...niciun om care să strige „Mă opun” la altar, nici măcar mama lui Virgil...nimeni. El însă şi-a ars vechiul om şi a devenit doar completarea Claudiei. Copilul lor a desăvârşit creaţia: din a lor împreunare s-a născut androginul cu plete până la sâni, stea radiantă şi piept musculos, un Hermes. Cei de la maternitata l-au ucis...Nu era un rod al sexului, cum era normal, ci al iubirii, în societatea Claudiei. De atunci, pentru cei doi, cuplul era societatea, iar divinul, iubirea...

Partea a II-a- Iubirea ca eşec

Caut..incerc sa te regasesc drept in inima mea, sa iti aflu fiinta mea rupta din tine.Incerc sa sting cuptorul in care prajitura calda isi pierde forma, se dezumfla rezultand o masa amorfa de apa, faina si zahar. Intocmai ca aceasta prajitura ma simt si eu, o adunatura de oase, muschi, vise si mancaruri aproape digerate. Brusc, asternerea de idei imi este curmata de un sunet tiuitor. Precum puteam preconiza, Dora apasa soneria insistent pentru ca sa-mi sugereze nelinistea si disperarea ei...

-Stai, Dora, vin imediat, strig eu in drum spre uşă.

După sărutul deja intrat in rutină, ea intră in cameră, işi aprinde ţigara şi se aşează pe fotoliul din faţa televizorului.Işi priveste chipul din oglinda ecranului negru, stinge ţigara, timp în care eu potriveam cafetiera pe raft.
- Câtă ipocrizie poti sa-mi oferi, femeie? Câtă minciună ascunsă în spatele atâtor ani? De ce nu mi-ai spus nimic despre acel Victor?

-Nu stiu despre ce-mi vorbesti, dragule...nu exista niciun Victor, ce naiba! Cine ce ti-a spus?

-Stiu totul...nu mai are rost. Degeaba...stiu ca in spatele acelui bloc jegos, din acel cartier insalubru te ascundeai in fiecare marti pentru a te intalni cu el. Te rog sa uiti de mine, sa stingi acel fum si sa iesi din mintea-mi prea bulversata.

- Dar dragule, uiţi de totul? Promit că nu, ca nu am să mai....

(vocile se auzeau parcă dintr-o altă lume pentru mine, simţeam că îmi va plezni vena, că întreaga mânie se va materializa într-un tip înalt, musculos care sa îi ofere Dorei tot ce nu putea fizicul meu sa îi ofere)...
Îi deschid uşa politicos, simţind cum dâra de regret se revarsă dupa ea...simt că visul este zdruncinat, odată cu închiderea uşii si mersul înca sugerând a orgoliu. Acum va incepe o lupta imaginară cu Himera mea, cu o Doră proprie ...Pe masura ce miros, ce aud si ce simt faptul că femeia lipseşte, că pereţii au devenit apă, aer , lut si vopsea, iar intreaga viaţă nu e decât simpla comuniune uterină. Mă întind, încerc să-mi regăsesc privirea în ceva concret în acest univers al materiei...Brusc imaginea mi se opreste asupra icoanei de pe acel raft unde adineauri aşezasem frumos cafetiera.Privesc ochiul acelui sfânt uitat de istorie, care probabil a murit linistit,cu gandul la Dumnezeu... mă gândesc si eu, inspir şi îmi împreunez mâinile spre o eternă comuniune.Nici nu mă mai gândesc la satisfacţia Dorei care probabil este acum într-o scară de bloc cu acelaşi tip cu care era in fiecare marţi , nici la cafetieră, ci doar la Dumnezeu.Încep să scriu lumii, iar apoi să mor aruncat pe geam, dus la sanatoriul de după moarte, spunându-vă pentru că am pierdut războiul:

Ardeţi uneori prea mult; doriţi să vă ucideţi proprii copii nenăscuţi sau să vă bateţi în piept cu numarul prezervativelor folosite. Vreti sa concepem o lume fara iubire, o lume a distrugerii lente a Sinelui, un spatiu patronat de ciudat.De ce ai uitat asa iute de noi, Eros? De ce uneori societatea de consum, de benzina arsa, tigari dohanite si clisme verbale trebuie sa o acceptam?Solutiile sunt gasirea unor entitati spirituale sau umane superioare noua pentru a ne confunda cu ele. Fie că este Sf. Petru, sau Kurt Cobain, fie că este o fată sau Nimicul...incetăm să mai fim ne-oameni si să ne integrăm în categoria superioară castei umane: OAMENI. Nu visez şi nu vreau să mă imbăt cu ambrozie cerească: pur şi simplu tind spre idealuri superioare. Impur şi simplu gandeste societatea dominată de un sex purulent, scârbos, plin de gândaci şi mucegai.

Suntem oameni, fiinţe, demoni, entităţi, focuri, unii ingeri, unii eretici sau altii doar ei înşişi. Incercaţi să urmaţi acordurile unui Pan nesatanist sau a unui Kafka nenăscut încă de jenă. Atunci va fi iubire..

Emilian Onciu, unul dintre cei mai mare folkisti ai Satmarului a decedat sambata...

Dacul antic ştie că
bucuria vieţii vine o dată cu moartea.
Palatul său este cuvântul,
se închină la sclavi şi la lunatici.
Aţi venit voi, ucigaşi de spirit şi vis
aţi venit cu steaua în frunte,
l-aţi lăsat să trăiască în chin.
Dacul de pe Net ştie că
toţi suntem datori cu o moarte.
Cuvântul său azi e un palat
de pixeli,
de necuvinte,
de vorbe care miros a hormoni stricaţi.
Lumea sa e un colaj
de balustrade arse,
ecrane cu rezoluţie infinită,
zei de neam uman şi
economii
(capitalisto-comuniste).

Dacul de pe Net ştie că
Kogoianon e un vârf, iar Dunărea
e un fluviu ( are şi poze .jpg)
A uitat însă că e dator cu o moarte,
ci doar e dator băncii falimentare.