răvaș online

De prin clasa a șaptea-opta îmi amintesc polemica despre manele vs. orice altceva. Inițial pe afară cu subiectul -știam doar ceva variante de la ProTV-ul de pe atunci, variante lăutărești destul de ușurele- știam că e o zonă în care trebuie să iei poziție. Toată lumea o lua, ca și cum ar fi fost un nou curent artistic ce șochează mai tare ca avangarda și cumva trebuie să știi. Desigur, intelectualitatea înclina în mare parte înspre demonizarea fenomenului, aducându-se, pe bună dreptate, argumente de tipul inculturii muzicienilor, versuri agramate, muzici întocmite după ureche și, mai nou, după sintetizatoare.

Trecusem prin valul rockului și al metalelor grele prin liceu, unde vorbește ideologia rockerească prin tine și scuipi după orice țigănuș cu burțile întinse și cu lanțuri groase.Țiganii urlau după noi într-o maghiară rurală, iar noi le ziceam înapoi ce știam de neam. Dezbaterea asta de înjurături ca în filmulețele de pe youtube nu s-a dus mai departe. Oricum, știam, ne-am fi luat-o dacă era vorba de bătăi jenante.

Chestiile s-au mai nuanțat puțin prin facultate, când am descoperit formația Trei Parale și am văzut că de fapt și de fapt, maneaua poate fi și altceva decât masa întinsă în mijlocul drumului pe Ferentari sau aruncatul cu bănet peste curvet. Aflasem și de scriitori ce, ostentativ sau nu, fac doctorate pe texte de manele și trag chefuri cu lăutari ca-n Craii de Curtea-Veche. Nu în ultimul rând, am văzut ce pot face polonezii, sârbii sau grecii cu stilurile astea care au trecut și pe la ei - o variantă postmodernă, fără pretenții de reîntoarcere la un univers rural mitizat, ci o sinteză normală.

Maneaua în varianta cultă de Sol Major.

Începem cu puțină istorie: maneaua prima dată apare sintetizată într-o formă scrisă și descrisă, la Dimitrie Cantemir. Eruditul iluminist cu care ne lăudăm prin manualele de clasa a XI-a e cunoscut în Turcia drept muzicologul Kantemiroglu, cel care ar fi inventat printre primii o formă alternativă de notare a muzicii orientale. În orice caz, în ierarhia aceasta, îl urmează Anton Pann în secolul XIX, care adună o serie de melodii populare cu nuanță de manea.

Aici este locul de start pentru cei de la Trei Parale: iau partiturile vechi, instrumentele vechi ce se cântau pe atunci și cântă pe la diverse expoziții, festivale și spectacole. Unul dintre ei este etnomuzicolog la Muzeul Țăranului Român din câte am înțeles, ceea ce arată că actul pe care ei îl fac este autentic. Merită să-i ascultăm deoarece pornesc un trend cât se poate de normal, de valorificare a unei muzici ce, istoric vorbind, a fost pierdută.

Însă, ca printr-un recul, ei pierd tocmai unde câștigă cel mai mult: dacă faci muzică revivalistă, lumea vine la ea, o ascultă, o aprobă, te aplaudă, dar nu dansează pe ea ca pe un ultimul hit de la mare. Distanța estetică și empatică este mult prea mare pentru a trece de granița unui act cultural asumat. Această problemă e nesemnificativă față de ce reușesc să aducă în prim-plan.

Un alt grup, mai natural și mai vechi, din speța muzicii lăutărești-manele de high-class este Taraf de Haidouks. Au cântat pe scenele pariziene ale anilor 1990, când franțujii nu erau obișnuiți cu gipsanii de pe maidan, au fost în filmul superb despre țigani Latche Drom și ca bonus, fură microfoanele de la concerte. Năravul nu se schimbă ușor. Oricum, faptul că au rămas la instrumente reci i-a propulsat în zona culturii mici, de tipul Radio Guerilla. Față de cei de la Trei Parale, ei stau mult mai bine la capitolul „priză la public”. Poți să-i chemi la nuntă fără să te temi că lumea o să stea ca la spectacol și maxim va aplauda de trei ori entuziasmată. Cu ei faci hore, dansuri pe masă, dansuri pe jos, dansuri din buric cu un bunic. Un scurt sample poate dovedi calitatea întâia de instrumentiști:

Unii scriitori chiar cochetează cu manelele.

Bun, am înțeles treaba manelei- poate fi un gen muzical destul de complex, care cu siguranță solicită o înțelegere a muzicii per ansamblu un pic mai bine decât un mixaj la mâna 100 a unei piese tehno. Cei de la Trei Parale, Damian Drăghici, Goran Bregovici sau alții ne învață că nu trebuie să sărim iute cu gura când auzim cuvântul manea.Dar când e vorba de maneliști, ce facem? Mai scuipăm după ei?
În 2014 s-au mai șlefuit și ei, trec mai permisivi pe stradă cu rockerii, față de nebunii ani 2000 când se făceau mici măceluri în numele unor idealuri mărunte. Rockerii au devenit burtoși, tătici sau motocicliști, iar maneliștii s-au enclavizat tot mai mult în piețe, magazine de bișniță și de consignație. Plus că a luat avânt și vânzarea de droguri- un etalon inițial asociat cu depravații vestici puși de-a valma într-o oală- până când și maneliștii au început să guste. Nu mai sunt tabere, sunt mici ierarhii cu poziții interschimbabile, ca-ntr-o corporație.

Cam asta ne învață Adrian Schiop, un scriitor din București ce anul aceasta a scos romanul Soldații.Poveste din Ferentari la editura Polirom din Iași. E o carte inspirată din realitate, ce te învață pe șleau care e situația în ghetoul bucureștean al anilor 2010. Cu un caracter scârbos pe alocuri, cu o introducere voit-șocantă pentru un public românesc- un gest puțin gratuit, nenecesar, cel puțin în introducere.
Însă Schiop oferă o cercetare minuțioasă a acestei zone marginale, ignorate. Scriitorul știe foarte bine că astăzi este la modă să vorbești despre marginali, dar nu o face doar din principii multi-, pluri-, europenistoide. Primul rând, stă curiozitatea de a vedea cum gândește un Ferentari încă prins în perioada postdecembristă, cum se construiește șmechereala sociologic. Din păcate, uneori pică de naiv, după cum chiar el recunoaște. E un outsider deși ar dori să devină insider cu toată inima. Ca și orice wannabee, de altfel. Opțiunea cred, vine din domeniul plictisului și al fascinației față de exotic. De aici, sunt câțiva pași de mitizare al unui astfel de spațiu pentru un public comod, hipsteresc, ce nu ar avea contact în veci cu țigăneala de Ferentari.

Iar vecinii noștri fac chiar artă din ele.

Uneori, mai auzi pe stradă un mârâit înrudit cu „ca la noi la nimenea” sau „scumpă Românica noastră” venit de la un ins care n-a trecut veci granițele și își deplinge condiția de român. Belele și răutăți sunt și pe la vecini: ucrainienii se bat ca orbii, sârbii s-au bătut ca surzii și ungurii sunt cea mai depresivă nație, după statistici. Și încă un punct comun: și ei, da și ei, au maneliștii lor, țiganii și lăutarii lor. Doar că ei au reușit să prelucreze puțin fondul acela cizelat și să nu ascundă sub preș mormanul de moloz. În Serbia de pildă, s-a născut valul de muzică balcanică ce, la o adică e destul de apropiată ca teme și motive de maneaua românească (desigur, specialiștii pot veni cu nuanțe,adăugiri și observații pe tema asta). Vorbesc de prelucrarea unui curent aici. De pildă, Goran Bregovic poate sta ca și exemplu de temelie. El preia temele iugoslave ale anilor 1970-1980 (precum un Saban Bajramovic, Markovic etc.) și le oferă într-o varianță mai dinamică, pentru un public nou. Îmi e greu să pricep cum a intrat Bregovic în playlistul rockerimii prin anii 2000. Țin minte că se dansa pe rupte la rockoteci pe Goran între ceva Pantera și ce știu eu ce black metal șters. Care la o adică e mai aproape de manea de 10 ori față de Metallica. Însă publicului îi plăcea în același timp în care cu toții ne supăram pe manești ca niște ipocriți ce eram.
La sârbi e Goran, bosniecii vin cu o variantă mai rock puțin, cu Dubioza Kolektiv, iar moldovenii, pe influență rusească, îi au pe Zdob și Zdub- cei care îmbină folclorul moldovenesc cu acorduri de chitară electrică de bun-simț. Prin spațiul rusesc, ca o fascinație neoromantică pentru melodii și deliruri de țară pură, foloseau instrumente tradiționale. La noi, pionieri și exotici sunt cei de la Negură Bunget, blackeri care se pliază totuși pe un segment mărunt de populație.
De departe, cei mai faini mi se par cei de la Warsaw Village Band din Polonia. Ei vin cu instrumente tradiționale, folosesc un neofolk necontaminat de povești mitice ancestrale de genul Eluvitie sau Ensiferum, și apropo, au o voce chiar caldă. În Polonia, prin anii 1990 era la modă curentul „disco-polo”- un fel de ETNO de astăzi. Ei s-au hotărât să distileze puțin elementele acestea pe un făgaș nou. Muzică de bun gust: merge dansată, merge aplaudată, merge prezentată.

În final, câțiva pot spune că o inițiativă timidă s-a făcut de către Subcarpați. Pe filiera unei gândiri romanțate, da, putem spune că adaptează elemente de folclor de tip „Cântarea României” și le face, de departe, mult mai digerabile. Eu vorbesc despre prelucrarea în mod inteligent a muzicii lăutărești înspre ceva durabil și unic. Vecinii noștri ne-au arătat că se poate. Singur, un bucovinean neamț, pe nume Shantel face treburi de soiul acesta:

După ce acum trei ani, tot dezbăteam cu Andrei Faur/Răzvan Roșu problema Ardealului până ajungeam să nu ne mai vorbim câte două zile până unul dintre noi venea împăciuitor la ceilalți, m-am hotărât, dacă tot avem vacanță și e timp să parcurg, volumul Transilvania mea a lui Sorin Mitu, profesor la universitatea clujeană. Cartea nu ne dă adevărul absolut în materie de studii transilvane, însă e un bun reper, cel puțin de început. Scrisă cu ștaif, cu finețe și cu verb, fără a avea spiritul anost al unui profesor ramolit, cartea dezbate problema identității transilvănene. Fără să ne ascundem după perdele roșii, știm că e o dezbatere vivace, în care unii spânzură Avram Ianci în secuime, alții, gen Pavel Coruț debitează interese străine paranoizante ce vor să ne cotropească esența geto-daco-latino, iar în zona asta academică, s-au scris cărți, dar se pare că nimeni nu le citează. Bun, și vorba asta e dreaptă: cărțile academice se citesc mai mult pentru un interes mărunt, profesional (de genul licență, master) din simplul fapt că omit latura estetică, a verbului care lămurește. Sorin Mitu face acest lucru, fără să cadă în cealaltă extremă, de simplificator și compilator de analize istorice.

1. Cum se dau de gol autorul și cititorul.

Ca orice istoric serios, lucrarea începe prin a-și declara metodele, limitele și conceptele cu care lucrează. Artificiul prin care Transilvania mea se distinge de un doctorat profesionist pe această temă este faptul că își revendică propria istorie personală. Mai simplu zis, Mitu ne spune că interesul lui pentru Transilvania se naște, logic, din virtutea faptului că este ardelean. Că familia lui a fost una de cărturari, că soția lui este unguroaică, și din câte înțelegem, colaborează cu dânsa -mici detalii care, dincolo de a fi picanterii, demonstrează faptul că cercetătorul este impregnat, pătruns de obiectul cercetării sale (în sensul fenomenologic). Din punct de vedere literar, oricine îți dă voie să faci treaba asta, dar istoricii pot să fie recalcitranți când subiectul apare imersat în text. Jongleria frumoasă este faptul că se revendică dintr-o epistemă postmodernă, în care, cu maturitate și fără jenă, își analizează chiar și opțiunile trecutului, care (de ce nu?) l-au călit pe cercetător într-o analiză mai pertinentă:

„Cu toate acestea, în meseria pe care o fac, avatarurile mele ideologice mi-au fost adeseori de folos și m-au ajutat să înțeleg mai bine trecutul. Nu e obligatoriu să fii ardelean sau naționalist român ca să scrii despre Transilvania. Dar uneori, îți prinde bine să știi ce înseamnă aceste lucruri nu doar din cărți sau din documente, ci și din propria experiență de viață.” (p.20)

În paralel, veneam și eu cu prejudecăți și așteptări de la cartea aceasta. Prin liceu, supărat pe naționalismul delirant al manualelor și pe centralismul forțat și vizibil de jenant, am cochetat cu o formă de ardelenism. Discursul multietnic și multinațional m-a prins și pe mine, într-o formă radicală la început, mai potolită acum. Prin anul 2 de facultate, înainte de plecarea în facultate, prietena mea îmi făcuse un cadou cu Republica Transilvania, lucru de care mă bucuram pe atunci nespus, dar cu care acum nu pot să spun că în continuare militez. Și ea e unguroaică (prietena), și eu am crescut într-un mediu „fele apă, fele viz” și, în lipse de anumite nuanțări teoretice, începusem să idealizez această zonă. În etapa post-adolescentină, credeam că, alături de alți prieteni, eram singurii de pe lume care gândeam federalizarea României, că 1918 a fost o perioadă nefastă. Până să vedem alternativele de idei ce curgeau în acea perioadă, eram supărat pe miticism, pe balcanism. Prejudecățile, ne învață și Jauss&Iser, vin pe baza unui fond pre-existent, într-o oarecare măsură. Nu le poți ignora, dar nu poți nici să le atribui valori totalizatoare.

2. Cum Avram Iancu avea gagici maghiare, ca-n bancurile cu Funar.

Studiul vine dintr-o direcție multidisciplinară, focusată pe formarea ideii de Transilvania în mentalul colectiv. La o primă vedere, am putea spune că autorul se joacă cu deconstrucția istorică, în sensul lui Lucian Boia (Istorie și mit în conștiință românească). Chiar dacă volumul lui Boia este unul reușit, rămâne descoperit pe partea de documentare, de cercetare arhivistică și de chițibușereală profesională. De aceea, unui Ioan Aurel Pop îi este foarte ușor să-l atace pe partea de documentare. Sorin Mitu, suflă și-n iaurt, e mai precaut și prețios când vorbește despre Transilvania lui, analizează texte literare, române și maghiare, modalitatea de constituire a acestei idei pe parcursul istoriei. Se joacă foarte elegant și cu conceptul de geografie simbolică, fără a abuza de ea, spunându-ne că românii, înainte de epoca romantică, în scrierile occidentale apare nu ca un inamic, ci ca un personaj exotic, drept bunul sălbatic. Adică, pentru burghezii maghiari sau austrieci fancy, românul era văzut drept un ciudat, ce-i drept, uneori cam mirositor, dar neafectat de toată tărășenia și scârba urbană, cu un suflet pur și inocent, dârz, cu mâini muncite și credincios. Deși în realitate, se mai și îmbăta, se mai și bătea și umbla la femeile din vecini.

Circula un banc, care chipurile, ar fi fost adevărat. O nimfomană maghiară a dat un anunț în ziar „unguroaică focoasă caut român dornic de răzbunarea neamului”. Cât de adevărat o fi fost, nu știm. Ce ne spune însă Sorin Mitu, tot din ziua picanteriei, este faptul că Avram Iancu ar fi avut câteva ibovnice maghiare. De-o fi avut, de n-o fi avut, nu putem ști sigur, decât deduce, însă această măruntă problematizare a cam fost evitată de către istoriografie, după cum ne arată Mitu, tocmai datorită incomodității temei. Pentru regimul național-ceușist, în primul rând, Crăișorul Munților ar fi trebuit să fie cast, vetust, netulburat de probleme lumești (deși, NB., după eșecul Revoluției de la 1848, el a luat-o razna). În al doilea rând, pentru comunistoizi, ar fi meritat o moață, o luptătoare gen Pelaghia Roșu sau alte consătence de-ale ei. Povestea este detaliată în capitolul IV, unde se dezbate problema feminității româncelor.

Tot din suita bancurilor istorice am putea trage o explicație à la lăcătușul de la colțul blocului. Cică Funar, pe patul de moarte, ar fi vrut să se culce cu o unguroaică, pe principiul să îi articuleze tot neamul prin ultimul act clandestin. Așa și Iancu, o fi vrut răzbunarea neamului, ca și unguroaica focoasă...

3. Cum scriu romancierii maghiari despre români

Dincolo de analiza documentară a acestor cazuri, Sorin Mitu analizează cum s-au format stereotipurile referitoare la români și maghiari. În oglindă, în paralel, așa ar fi vrut în teorie. Șmecheria imagologiei, o deducem de la profesor, e una foarte simplă: ca și când mergi la babele satului și vrei să afli adevărul despre o situație, nu o crezi pe prima cotrogaliță. Mergi și la prima, mergi la a doua, o descoși cu răbdare pe cea de-a treia, mai ai răbdare și cu moșul care zice că nu-i așa că-i altcumva, iar abia mai apoi îți poți face o situație completă. Un panopticon onest. În teorie așa-i frumos, doar că situația este inegală în text. După ce ne explică, în Preliminarii la o istorie a imaginilor reciproce româno-maghiare despre cum va lucra, într-o excelentă mini-sinteză teoretică despre imagologie (cu presărări teoretice din Lucian Boia, Larry Wolff sau Edward Said), se oprește mai mult asupra perspectivei maghiarilor asupra românilor. Lucrează cu conștiinciozitate pe Ürmösy Sándor, Kőváry László sau Jókai Mor. Mi-a plăcut cum analizează prelucrările scriitorului maghiar Jokai Mor referințele despre români, revoluții și sate. Dar, teoria expusă nu pușcă cu realitatea. Prea s-a oprit la unguri, i-a citit, iar românii au rămas în planul secund.

Nu se oprește aici; în ultimul capitol analizează cum erau văzute idealurile Revoluției Franceze de la 1789, cum erau văzuți franțuzii și irlandezii. Modelul irlandez, se pare, era mult mai aplicabil pentru lupta de autonomie/ independență/federalizare/etc. decât revoluția idealistă franțuzească (care, din cauza raționalismului și a secularizării, ardelenii români nu au receptat-o cu prea bune intenții). Una peste alta, aflăm că intelectualii transilvăneni erau în temă cu evoluțiile europene, nu aflau printr-un ecou marginal realitățile epocii. Datorită apariției unei mici elite, lupta națională a putut fi susținută cât de cât.

Una peste alta, cartea este una pragmatică, refuză din start o explorare idealistă a temei fără să cadă în extrema cealaltă, a deconstrucției violente. Pe alocuri, oferă chestiuni lămuritoare chiar în privința istoriografiei, punând degetul pe rană în privința situației reale a percepției istoriei la publicul larg. Ne explică fără să abuzeze de termeni de psihanaliză de ce românii se simt frustrați în raport cu maghiarii (sentimentul de inferioritate generează sisteme de compensare de tipul sămănătorismului, național-ceaușismul, etc.), de ce se speculează (și mai ales unde) imaginile alterității, pentru a prosti masele și în ultimul rând, cartea ne dă de gândit când ni se spune că dușmanii vor să ne cotropească țara pentru a ne fura identitatea sacră și ancestrală. Cartea apare la Polirom, în colecția Istorie, costă sub 20 de lei, este recomandabilă pentru cei ce cochetează cu istoria sau doresc să fie în temă cu identitatea Transilvaniei. Ca să știe data viitoare când vine secuiul iredentist tatuat cu Magyar Nemzetimarhasag sau românul care s-a documentat istoric de pe site-uri youtube.com care ne spun că doar acolo pot să posteze „adevăruri cutremurătoare”.

În fiecare an, studenții de la filologie, de la literatură comparată ,dezbat cu foc o problemă destul de tăioasă. Ce facem după ce terminăm? Mai exact, îngrijorările merg într-o direcție: se poate profesa în învățământul preuniversitar- disciplina Limba și Literatura Română- terminând Literatură Comparată / Lb.străină?

După trei ani în care am auzit fel și fel de teorii, argumentate pertinent (nu, nu poți pentru că faci literatură și nu gramatică) sau deliric, de tipul „știam eu pe cineva care a putut, once upon a time”, în cadrul dezbaterilor fără vreun suport legislativ, eram resemnat. Auzisem tot felul de povești din zona folclorului studențesc, unii ascultaseră de secretare habarniste, care îi îndrumaseră greșit și s-au apucat de profesat la disciplina B (engleză,franceză, etc.).

E drept, în cadrul Legii Educației Naționale nu se amintește prea mult în Art.254/2011 despre funcționarea efectivă, însă există o cheie de trimitere, ca un soi de hyperlink juridic, înspre metodologia de organizare a examenelor de titularizare. Mai exact, pe site-ul MEC, în Centralizatorul privind Disciplinele de învățământ, domeniile și specializările, precum și probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar 2014, se precizează toate programele de studii aprobate să intre la concurs.

La pagina 49, pentru postul de limba și literatură română, se aprobă următoarele specializări:

1. Limba și literatură română (firesc, evident, aproape axiomatic).

2. Limba și literatura română- limbă și literatură străină/maternă.

3. Limba și literatura străină/maternă- Limba și literatura română.

4. Literatura universală și comparată- Limba și literatura străină/maternă.

5. Limba și literatura străină/maternă- Literatură universală și Comparată.

La nivel de masterat (necesar pentru a preda în învățământul liceal) se aprobă, printre multe opțiuni, și masteratul de Istoria Imaginilor, istoria Ideilor sau Comunicare interculturală sau Comunicare multilingvă și multiculturală. Evident, cei care termină literatura comparată pot să se titularizeze și ca profesori de limbă străină B.

Dezbaterea privind legitimitatea acestei decizii poate aprinde scântei, argumente și argumentări care mai de care mai aprinse. Înainte de a își aprinde torțele și a realiza revolte și vânătoare de comparatiști, să stăm puțin și să cugetăm. Într-adevăr, un comparatist e mai puțin pregătit decât unul care termină specializarea A (cu gramatici, literatură pașoptistă, etc.). Pe de altă parte, au existat anumite cursuri de trunchi comun cu cei de la specializarea limba română, în liceu s-a parcurs aceeași materie și, în plus, în cadrul modulului pedagogic (cel care contează de fapt, deoarece nu ajungi să predai elevilor de gimnaziu gramaticile lui Neamțu că-l aburești de cap pe sărmanul prunc), comparatiștii au fost integrați întotdeauna cu cei de la specializarea Lb.și Literatura română. Au parcurs aceeași materie, au realizat aceleași proiecte didactice, iar unii au predat, ca practică didactică, în cadrul orelor de română. Argumentele din zona teoretică se opresc aici, însă mai merită să amintesc și câteva exemple practice, din viața reală și din afara cadrelor conceptualo-nule.

Aceeași pretenție de legitimitate o au și cadre didactice ce termină la universități-fantomă, particulare, de genul Universitatea Vasile Goldiș, Arad, Universitatea de Nord, Baia Mare, iar exemplele pot continua cu duiumul. Dacă acei oameni, care abia au frecventat cursurile la ID, au dreptul să profeseze în domeniu, mi se pare de bun-simț ca cei de la literatură comparată să poată preda literatura română. Nu de alta, dar ei cel puțin pot spune cu certitudine cum arată o carte în interior, chiar dacă e scrisă de un autor străin.

Oricum, evaluarea cea mai bună o realizează, în primul rând, titularizarea, iar apoi, activitatea efectivă la clasă. Sunt cazuri de comparatiști brilianți, dar pămpălăi la o clasă de gimnaziu sau, din contră, absolvenți de Universitatea din Baia Mare care să fie excelenți profesori. Cadrul legislativ însă, permite o astfel de mobilitate, consider eu, una de bun-simț, într-un domeniu în care e nevoie acută de profesori competenți, dar și deschiși.

acum câteva luni am costatat cum s-au spart borcanele cu gânduri în mintea mea. era o mizerie de neconceput, în fiecare dimineață mă trezeam și mă temeam să miros izuri înțepătoare (care de altfel, nici nu erau atât de nocive). de atunci, am încercat, cu chiu cu vai, să restitui cochetăreala ce o avea cămara cu tot soiul de gânduri aranjate frumos, pe rafturi cu etichete și termeni de valabilitate. însă mai rău am făcut- salvam o dulceață, mânjeam altele două aiurea, pe pereți. m-am speriat și, desigur, mi-am spus că așa nu se mai poate, voi muri fără să mănânc nimic.
mi-am redus standardele digestive și parcă dulceața de pe perete cu un iz de var e mai gustoasă așa. am învățat să mă bucur de cioburi și să le găsesc utilitatea pragmatică. așa am învățat că, în loc să înjur că nu am cuțit, la fel de bine pot să iau o bucată de sticlă mai ascuțită. desigur, nu te poți feri în bezmeticeala aia și uneori, chiar când nu te aștepți, atingi ceva mâzgă cleioasă din ceva borcan de castraveți din 1994 sau te tai călcând fără papuci seara când intri în bucătăria de vară. trebuie umblat cu prudență prin spațiul ăsta nou, în care te miri de unde sare câte-un șobolan după ce trei zile la rând nu ai mâncat decât chestii sofisticate. dar și așa, reacțiile nu sunt la fel ca pe vremuri, când spărgeam agitat oale aruncând după el. pur și simplu, îl prind de coadă și îi dau drumul afară, în grădină.

te-am așteptat
te-am așteptat să îți arăt ce a mai rămas dincolo de munții tirolezi
înalți și plini de aerosoli cu euroi și paste
am căutat prin străzile berlinului un sobolan gras
ce-l pierdusem prin canalizarea din saint-denis
când am tras ultima apă după vomă de vin pastilat
știam că este un lung tunel printre capitale, printre munți și printre peșteri

dincolo de munții tirolezi
nu am putut să văd prea multe
fotografii își rup picioarele pe acolo, chiar și piloții de formula unu pot pica grămadă
mai rău ca betiva de la colț
nu am fost atât de puternic, sunt un om de la câmpie
învățat cu calculatorul și vara, furca, fără să știu io drumuri montane
așa că am luat-o mai pe ocolite
în polonia am auzit că o duci bine
dacă nu ești cumva deportat din motive obiective

astă-vară ți-am spus
în timp ce ne cuibăream în aripile de lebădoi pe lacul insalubru
că totul ține de încredere și de cel de sus
dincolo de munții tirolezi & tatrei se împart mari câmpii
cu porci ce caută în gunoaie și gostaturi cu acoperișuri sparte
dincoace de piatra cerbului se întind mici case cu plantații de căpșuni
fără pretenții de paradis,
așa cum trebuie să fie, de fapt.

nu te gândi la un urs polar

așa începuse toată povestea enunțată

pe măsuri săltate de muzică gâtuită

nu te gândi la ursul polar-

îmi suna ca o mantră inversă în mintea crăpată-

buhăitul animal cu labe păroase

cu piele aproape alb-metalizat săltă printre rutinile mele :

spălat de dinți & mers la veceu & masa de dimineață unde

începeam să nu mai folosesc miere ca să nu-i momesc limba crăpată

ce ar fi devastat întreaga cămăruță de cămin

totul a început în mai – citeam despre acest animal

-animal de canal și animal inegal-

nu mâncasem nimic, iar micii ganglioni ce își activează

colorații hormoni începeau să o ia razna

formele acelui gras animal suculent

mi-au speriat acele motorașe stricate

au speriat chiar și grasa de pe palier

ce mănâncă din pachetul mă-sii în oficiu

cu degetele goale pe stomacul veșnic gol

la examen ca noroc- nu primisem sistemul digestiv al ursului polar

-aș fi preferat să anexez un maț din propria mea burtă leneșă de sub tricou-

am zis să fac un pact : dacă o fi să vină ursul polar

va veni oricum așa că

nu te gândi la un urs polar-

dacă zic de trei ori

nu va veni sigur

nu te gândi la un urs polar

culorile tale împodobeau cuvintele cu tot soiul de dichisuri. din acea vreme, am învățat o limbă jumate, am terminat o facultate (iar tu încă nu), tot nu înțeleg cum se scrie benzenul și probabil nu să prind grafia aceea niciodată. deși mulți mi-au arătat mulți hexagonul sau pentagonul, cu satisfacție școlărească, mâna mea parcă refuză să deseneze organicul pe hârtie. aiurit cum sunt, caut în pigmenți îndesați pe haine de casă scame de formule ce mai pot să condenseze ce a mai rămas din fraze.

cu o literă te poți juca - poți să aduni mai multe litere într-o ecuație sau poezioară proastă- poți să ai mai multe formule cu litere, poți să faci și o facultate de litere cu profi posomorâți& prea târziu revoluționari. mi-aș permite moftul de a închega o formulă de etanol care să topească măruntaiele ca o poezie ce poate să miște câțiva neuroni;

deocamdată aici adăstăm- între blocurile de ceramică gudronată mânjite cu resturi de portocale adunate
de la ultimul festin- am aflat de norma de a nu cuvânta:
rămășițele de lecturi apucate în silă le vom voma mai târziu de două ori în parcarea din fața casei.

te vei ascunde sub duș pentru a vorbi aiureli mesianice și pentru a citi ultimele frânturi de credință pe care tu oricum nu le mai apuci. în buzunar ți-ai pierdut liniștea, dar mai ai câteva bancnote îndoite cuminte,ca și când eram mici și mama ne-ar fi trimis la brutărie.

gelatinoasa viață se topește în antile
în acrobatice culori ale destinului în timp ce licuricii digeră lumina:
oare apele negre reușesc să ascundă acea mimică a puterii
relaxează-ți cu răbdare tot ce apeși
frigiderul și-a pierdut locomoția
în ceea ce spunem, reține doar atât:
așteaptă-mi șosetele.
dizolvă-ți membrana din somn
te trezește în trei mișcări în limba-ți falsă cu chuva sau mazurci spurcate.

desigur, în acea perioadă se întâmplau tot soiul de chestiuni bizare și uneori le asumam în aceeași măsură în care este posibil. de pildă, se spune că în permanență creierul se raportează la trecut pentru a înțelege lumea; de pildă, la British Museum m-au băgat într-o cameră în care nu mai funcționează decât câteva reguli elementare (legea gravitației, oxigen etc.) și eu trebuia , chipurile, să văd cum m-aș adapta, cum aș face, cum aș fi într-o nouă lume. sau, într-o altă variantă, mai erau și ochelarii aceia prin care tu vedeai lumea cu susul în jos. ți-i puneai, iar prietenii tăi te tot filmau cum încerci cu disperare să îți legi șireturile fără să poți să-ți coordonezi cea mai mică mișcare. era mai rău decât dacă ai fi fost băut sau bătut.

în momentul în care, în mintea ta se topesc clădirile de la vârsta de cinci ani și tu le reconstruiești în setul tău de lego, țigările capătă nuanțe de acadele, iar căldura este o senzație ce o asociezi cu instrumente muzicale bizare, nu mai are rost să te întrebi dacă ești normal la cap, pentru că știi că nu ești.

acum realizez că acest mecanism pentru mine funcționează împotriva mea. prin acel viitor de care mă legam în timp ce umblam pe strada mea, vedeam o bătrână. slabă, cu multe riduri pe față, cu un soț care plivea în fiecare seară castraveții (de care se plângea că întotdeauna sunt prea mulți) și roșii (în fiecare an era în căutarea unui soi care să îi dea mai multe fructe). pe atunci, mintea mea zburda între spații de soiul ăsta foarte ciudate; puiul gătit de către bătrână, strigătul bețivilor, aroma de cafea, praful de pe stradă, geamurile căminului studențesc, lumina sanatoriului, un vierme ce se plimbă prin pieptul meu. de parcă unești tot timpul într-o infimă, măruntă și scabroasă particulă, dar fără să ai pretenția de a te întoarce în el. ești un observator, ești un mic saltimbanc ce nu poate decât să vadă varianta demo și să râdă, nu ai voie să pui mâna, nu ai voie să te întinzi, însă poți să caști, să te culci și eventual să visezi.

cum tot aveam imaginile astea în cap, am dedus pe la vârsta de cinci ani că nu există trecut sau viitor.

am așteptat o vreme, am refuzat să mai gândesc în timpuri verbale bine mersi până pe la vreo 17 ani. știu că o profesoară m-a bătut, mi-a tăiat urechea și mi-a rupt vreo trei degete atunci când i-am spus că nu sunt timpuri verbale. pe moment, mi-a dovedit, avea dreptate. abia la universitate, la o poveste cu colegii de la japoneză am aflat că limba asta nu acceptă timpuri verbale. aș putea să o dau în judecată pe profă și să cer daune morale pentru că am opt degete, nu mai pot cânta la vioară sau pian (pe de altă parte nici pentru că nu mai am ureche/muzicală).

acea profesoară suplinitoare era o ființă tare arțăgoasă și rea. venise pe nu știu ce post vacant, avea vreo 1,50, vorbea tare, avea pantofi roșii, o sticlă de cafea în poșetă și una de vodcă în sala profesorală. o simțeam când venea în clasă, ne recunoșteam tacit tendința spre aceeași marcă de băutură spirtoasă. pe atunci, încă era o distincție în liceu între băieți și fete. ah, trebuia să vă fi spus că limba de vorbire era maghiara și că noi nu eram recrutați în război pentru că eram prea mici, mucoși și proști ca să mergem în războiul lui Hitler.

acea femeie credea încă în Goethe și se vedea o continuatoare a lui faust pe pământ. după ce ne articula cu tot soiul de note, în timp ce mai trăgea o dușcă din cafeaua rece și sleită, începea aproape în fiecare oră să cânte versuri de poeți minori greci , cu un puternic accent maghiar, din când în când adăugând câte-o flegmă sau un sincer kutyafasza. ne întrebam cu onestitate ce-o fi însemnând acest cuvânt, până când în pauză am descoperit la ce parte fiziologică se referă acest termen. așa am învățat greacă condimentată cu kutyafasza și cu bombardamente. așa am scăpat în adolescență de război. tocind caractere și făcând limbi clasice pe rupte.

nu știu ce s-a ales cu profa suplinitoare, era în ultimul an de predat când venise la noi. m-am mai întâlnit pe dig cu ea, era în pantaloni scurți de domnișoară, pălărie de babă și tricou de metalist. îmi zicea că va profita de noua ofertă turistică a firmei nu-știu-care și că va merge în tunisia pentru vreo cinci zile. mi s-a părut ciudat pentru că asta ar fi însemnat să aibă peste 100 de ani. dar m-am liniștit, știind că și eu aș fi avut atunci aproape 90. iar asta nu este posibil astăzi, decât dacă mănânci produse bio și faci jogging de trei ori pe săptămână.

e foarte riscant să conștientizezi infirmitățile pe care le ai între tot ce putem numi corp. de pildă, vecinul meu are o paralizie destul de urâtă, ochii îi sunt ingerați, are vreo treisprezece mâini, iar picioarele se înmulțesc atunci când se îmbată. mai nou, ca să evite să devină miriapod, bea doar pe ascuns spirt cu apă, în veceul din capătul grădinii. apoi, vara adoarme pe o laviță , în timp ce picioarele-i cresc și scad.

de mic eram fascinat de simfonia cacofonică pe care acest om o făcea printre ceilalți bețivi.

îl pândeam pe sub poartă în timp ce idiotul lui câine lătra ca un apucat (mai târziu l-am spânzurat cu o sârmă de cupru). întotdeauna avea același ritual: apă demineralizată, alcool etilic mona, zahăr. parizienii de secol nouăsprezece l-ar fi invidiat; așa am învățat mai târziu cum să fac diverse preparate de soiul ăsta. pe atunci, poate că și acum, cred că punea un ingredient special; nici poveste de droguri sau minuni de soiul ăsta. când s-a îmbătat ultima dată urât de tot, țin minte că aveam șapte ani, opt pisici și un caiet de vacanță plin cu teme la matematică. picioarele lui zburau în sute de direcții, călca florile babelor unguroaice ce-l suduiau mai aprig decât pe un hoț de cai: în spatele lui, copiii râdeau isteric și aruncau cu corcodușe împuțite în el. aveau și de ce: idiotul vărsase și cred că aproape făcuse pe el. părinții noștri au sărit să-l ajute pe sărmanul om, l-au dus în curte, între găini, puici, porumbei, piese uzate de tractor și coji de cartofi. nevastă-sa l-a suduit pentru că i-a călcat rondul de flori pe care, vorba vine, îl stricasem noi cu mingea de fotbal.

oricum, mintea lui era în aceeași măsură lucidă în măsura în care a mea era șocată. nu din cauza picioarelor, cu care toți de pe stradă ne-am obișnuit, dar din cauza cântecelor pe care le zbiera dintr-un organ situat undeva între epifiză și creier. țin minte și acum cum răsfoiam manualul de biologie ca să văd, la lecția ”organe de simț” acea interesantă ochio-ureche pe care o avea. nu am găsit-o nici până astăzi. cred că trebuia să mă uit în cartea de muzică, la rubrica instrumente cu corzi.

întotdeauna la sfârșit de lună, din pensia nevestii fura cât putea și mergea la crâșma lui chilințan pentru a-și plăti datoria. momentele alea erau destul de faine pentru că ne aducea mereu gumă ieftină, ne mai fenta aducându-ne suc în care punea spirt și ne mai creștea și nouă câte-o jumate de picioruș sau un cap în plus, pe care trebuia să-l tăiem, că altfel acasă ne băteau părinții. mulți ani după, am văzut în polonia cum din cauza alcoolului metilic, înainte să orbești, ți se nasc aripi. o singură dată am văzut chestia asta, tovarășul meu mi-a zis că ăsta e un obicei străvechi și rareori se mai petrece astăzi.

lecția e în felul următor (mi-a zis chestia asta într-o engleză cu un puternic accent de slav, articulat cu vapori de alcool): ignori orice anatomie pe care o înveți la biologie. bei spirt, fără apă. neapărat cu metanol. te urci pe căminul studențesc. sari cu curaj, iar în acel moment îți vor crește aripi. you are crazy, am îngânat, uitând metamorfoza pe care l. o făcea la o scară mai mică. then watch, kurwa, mi-a trântit-o sec. într-adevăr, noi ne adunasem acolo, venise și primarul, și poliția și salvarea, se frigeau cârnați și se vindea bere ieftină. din câte am înțeles, chiar și fonduri europene s-au împărțit pentru evenimentul ăsta. pe la etajul opt al căderii, am văzut cele mai frumoase aripi pe care le-am aflat vreodată, o culoare fosforescentă, verde, neagră și albastră în același timp. a zburat câteva secunde, s-a tot înălțat, după care a căzut. în masa de carne, oase și sânge am încercat să răscolesc cu privirea dacă a mai rămas din acea culoare purpurie a aripilor. după cum m-am așteptat, aceasta a pușcat ca și praful de pușcă. era interesant faptul că medicii au fost interesați în primul rând de ochi- a orbit sau nu?

tot soiul de gânduri mi-au trecut de atunci prin cap.

îmi amintesc de iepurele uriaș pe care l-am văzut deunăzi fugind pe străzi; gluma-i glumă, mi-au spus noii mei prieteni, iar eu m-am jurat că nu obișnuiesc să fabulez și să fumez tot soiul de măgării. cel mult câteva beri, iar chestia asta nu e suficient. medicii mi-au zis să nu mai stau la calculator. gândurile se împrăștiau tot mai mult prin oraș, pe pereții orășelului aproape berlinez, se urcau pe străzi, coborau printre viscerele șinelor. cuprindeau trecătorii, le furau bărbile, îi dezbrăcau pentru ca mai apoi să alerge desculți printre mașinile murdare. uneori eram șocat de ceea ce se poate petrece cu atâta veselie între sinapsele mele.

mi-am dat seama, într-un final că mintea este un jucător tare păgubos.

te poate supăra teribil și, uneori, îți alungă întreaga poftă de viață la primul coș de gunoi pe care îl întâlnești în oraș. degeaba umbli după aceea ca un cerșetor să recuperezi resturile din ce o mai fi rămas, că te faci de râs în fața celorlalți. așa ceva nu se cade: mai bine faci foamea decât să încerci să faci o masă din resturi, se spune pe la noi. bine, mai avem tot soiul de alte reguli teribile pe care trebuie să le prindem cu prima ocazie, ca să nu zboare și să ne trezim arestați, uciși, decapitați sau alte grozăvii de soiul ăsta. totul se rezumă la niște gânduri. un gând e doar un gând, atâta tot, indiferent că visează la sori, kilograme de praf stelar, filosofii de tot soiul: un gând e doar un gând.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me