Termeni-cheie:forțe centripede, forțe centrifugi, teoria celor trei euri, carnavalesc,polifonie
Mihail Bahtin se va distanța de Școala Formalistă, aducându-i câteva reproșuri
metodologice ce împiedicau o largă permeabilitate și o aplicabilitate extinsă asupra textelor. În primul rând, el sublinia faptul că cercetarea școlii este mult prea strâns legată de lingvistică, astfel se pierde fenomenul artistic în sine, întocmai ca niște fire de nisip care trec prin palmă atunci când sunt dizolvate cu puțină apă. Pe de altă parte, el extinde aplicabilitatea teoriei literare și pune semnul de echivalență între aceasta, teoria artei și teoria culturală. Astfel, urmărim intersecția, nu diferența dintre idei.
În critica literară a perioadei, mai ales după momentul impunerii realismului socialist drept „curent literar de stat”, relația realitate-text era privită drept una a cauzalității. Bahtin pune sub semnul întrebării această gândire și o reformulează spunând că literatura este „o intersecție de ideologii”. Cel mai puternic însă dintre reproșurile aduse formalismului este cel referitor la constituirea unei științe literare autonome. Acest lucru nu este posibil deoarece o știință poate fi posibilă doar pentru discursurile fără voce. El propune o altă grilă critică ce încearcă să recupereze voci respinse de către trecut. În fiecare epocă se manifestă forțe centripede și forțe centrifugi. Dacă în mod tradițional s-a vorbit doar despre Centru, despre forțele centripede, Bahtin recuperează ideile marginale, care resping în sine ideea de centralitate (postmodernismul și orientările alterității vor insista în mod obsesiv pe această recuperare).
Este lăudabil faptul că Bahtin reușește să și ofere un model de recuperare al acestor voci marginale în volumul „Problemele poeticii lui Dostoievski” din 1929. Astfel, el nu se limitează la a fi un teoretician ce doar impune niște directive, ci el le va și exemplifica cu propria sa metodă de lucru. În acest volum, el va sublinia faptul că Dostoievski este creatorul romanului dialogic. El va oferi trăsăturile acestui tip de scriere, în contrast cu romanul lui Tolstoi, care este monologic. (a)Dacă în cazul romanului monologic timpul este biografic, linear, pentru Dostoievski, temporalitatea devine abisală, non-lineară, cu prolepse sau analepse. (b) Personajele de asemenea au un tip de construcție diferit, respectiv un personaj-tip, față de personajul în criză. (c) Expectanța narativă este o altă trăsătură ce diferențiază cele două tipuri de scriituri. În prima situație, finalul este previzibil, față de imprevizibilitatea de tip dostoievskian. El va prezenta și o clasificare a personajelor, în funcție de „teoria celor trei euri”: eul-pentru-mine, eul-pentru-celălalt și celălalt-pentru-mine.
El va propune un concept nou, care este foarte viabil și original: carnavalescul. Bahtin afirmă că până în Renaștere, cultura europeană a fost dominată de cea a râsului. El oferă exemplificări ce merg până la Socrate, în dialogurile sale maieutice. Din momentul Renașterii, cultura râsului plenar a fost înlocuită cu teatrul de mascaradă.
Din păcate, opera critică a lui Mihail Bahtin nu a fost îndeajuns de bine cunoscută de cercetătorii vestici în momentul apariției ei. Nu trebuie să trecem cu vederea peste faptul că Bahtin a fost un outlaw literar, iar acest lucru i-a afectat profund cariera sa critică și de ce nu, academică. Marele merit al acestui cercetător rus este de a constata limitele formalismului, fără a-l nega, de a propune o recuperare a vocilor trecutului și de a privi istoria literară dintr-o perspectivă originală, având și rigurozitatea științifică specifică.

Formalismul este primul curent științific al teoriei literaturii care pune bazele unei cercetări literare, într-un mod viabil. Sătui de abordarea contextualistă de tip autor-operă (abordare ce încă rezidă în modul de abordare didactic curent), ei propun o nouă viziune asupra fenomenului literar. Școala formalistă se formează prin fuziunea a două grupuri de cercetări lingvistice: Școala de la Moscova (din 1915) și OPOIAZ (Sankt Petersburg, 1916). Nu trebuie să evităm contextul istoric în care această orientare critică s-a manifestat. În primul rând, are loc ascensiunea comunismului în fostul Imperiu Țarist. Până la moartea lui Lenin, critica formalistă a fost privită drept o reacție la critica de tip burgheză, o încercare de a forma Noul Om.
După 1934 gândirea formalistă va fi repudiată din punct de vedere oficial de către autorități. Astfel, are loc o interesantă acoladă istorică, aproape unică. Operele lor nu au fost cunoscute de către lumea occidentală decât după 1960, când Roman Jakobson, singurul membru al Școlii Formaliste, le va promova, influențând decisiv structuralismul. Pe de altă parte, aproximativ în aceeași perioadă, în America, se constituie New Criticism, o orientare critică ce își propune să lucreze în primul rând cu textul. Între cele două curente ce evoluează în mod separat, fără a avea contact unul cu celălalt, există numeroase similitudini.
(1) Principalii reprezentanți ai Școlii Formaliste sunt Viktor Șhklovski, Tânianov, Tomașevski. Acești reprezentanți vor încerca să depășească vechea barieră formă-fond prin propunerea unei noi grile critice. Astfel, pe baza distincției lui Marcel Proust dintre eul social și eul profund în lucrarea Contre de Saint-Beuve. Principiile lor sunt:
1. Propunerea unei teorii elaborate a literaturii.
2. Eliberarea literaturii de tendințele religioase, filosofice, istorice.
3. Principala trăsătură a valorii literare este inovația, adică posibilitatea unui text de a evita clișeul, epigonismul. Formaliștii consideră că orice gen literar se uzează,devine șablon. Cu alte cuvinte, literatura este valoroasă atunci când produce înstrăinarea.
4. Propunerea unei științe concrete a literaturii, conform principiului „forma este adevăratul fond al textului”. De asemenea, teoria trebuie să fie dinamică în raport cu textul, să își modifice în permanență instrumentarul.
(2) În fața unui text literar, criticul nu trebuie să aibă un instrumentar gata pregătit, pe care doar să îl aplice în mod particular. Formalismul impune un dinamism, adică metoda care se modifică în permanență pentru a se plia concret . Teoria literaturii se dorește a fi o știință autonomă, lucru infirmat mai târziu pe bună dreptate de către Bahtin, care dorește să pornească de la calitățile intrinseci ale limbii. Această abordare este limitativă în opinia mea deoarece nu reușește să combine și să contragă toate necesitățile textuale. Astfel, primul principiu este anulat de către al doilea. Cu alte cuvinte, se impune întrebarea: Cum poate fi o metodă dinamică, atunci când urmărim doar niște fenomene lingvistice marginale?
Pe de altă parte, se urmărește și o anumite istoricitate a literaturii, prin afirmarea că percepția literară nu este niciodată aceeași, ci se modifică în funcție de timp și de paradigmă. Finalitatea artei este percepția artistică, în alte cuvinte „forma este adevăratul fond al textului”. Criticul Jonathan Culler, în lucrarea „Teoria literară” observă că alături de insistență asupra formei, acest curent se distinge prin încercare de dezasamblare a literaturii, de găsire a propriului ei mecanism.
Coborârea de pe înaltele piedestaluri ecleziastice a determinat regândirea principiilor canonului. Ce determină un text să fie unul literar? Care sunt condițiile pentru acest lucru? Criticul rus Roman Jakobson, care aparține acestei școli și care va răspândi aceste teorii în întreaga lume, e de părere că literaritatea unui text nu trebuie căutate în subiectul sau forma unui text, ci în stilul sau structura acestuia. Cu alte cuvinte, un text devine literar atât prin condiția mimetică impusă în Antichitate de către Platon, dar mai ales prin formă, prin cum este scris un text. Comunicarea verbală devine una literară atunci când ea conține un limbaj figurat, conotativ, axat asupra mesajului, conform schemei situației de comunicare concepută de către Jakobson. Aceste noi curente din cadrul criticii literare au ca susținere instituțională Cercul lingvistic de la Moscova (în 1915) și Societatea pentru studiul limbajului poetic din Sankt Petersburg (în 1916).
În primul rând, literatura se definește prin reformularea realității dintr-o altă prismă decât cea a banalului. Existența în afara artei este una a automatismului care nu oferă în principal nicio noutate. Viktor Borisovici Șklovski aduce în discuție termenul de „literaritate”, precum și „înstrăinarea” pe care o aduce atât textul literar, cât și și arta în sine: „Procedeul artistic este un procedeu al <<înstrăinării>> lucrurilor, un procedeu care face ca forma să devină mai complicată” . El va exemplifica acest efect al înstrăinării în cadrul operei „Holstamer, povestea unui cal” sau în alte opere ale lui Tolstoi, în care analizează spre exemplu biciuirea sau tehnica narativă pe care o folosește Tolstoi pentru a descrie bătăliile în Război și pace.
Abordarea intrinsecă a literaturii are o aplicabilitate limitată. Teoria lui Roman Jakobson cu privire la literaritate nu se aplică în cadrul poeziei postmoderniste, unde limbajul tranzitiv, cu aspecte preluate din lumea cotidiană, nu este folosit cu sensul conotativ. Moda în literatura de astăzi este de a contrage cuvintele înspre esență, dacă analizăm tendințele de la mesajele publicitare scurte la poemele de tip haiku, ce au o largă răspândire. Un alt argument în favoarea acestei idei este faptul că și în limbajul uzual, de zi cu zi, există expresii cu un caracter metaforic, ce evoluează în mod permanent : „Cuvintele se schimbă continuu, nu numai din punct de vedere fonic, ci şi din punct de vedere semantic, un cuvânt nu este niciodată acelaşi; am spune mai curând că un cuvânt, considerat în două momente succesive ale continuităţii folosirii sale, nu este nici același, nici altul” . În ultimul rând, aprecierea noastră critică referitoare la anumite texte se formează și în cadrul contextului în care trăim și a modulului în care este percepută literatura în cadrul unei comunități. Indiferent de faptul că negăm sau suntem adepți ai unui canon, noi ne raportăm indirect sau pasiv în permanență la el.

Nu am mai văzut de mult un clip atât de original și simplu în idee. Faceți abstracție (eventual) de numele formației, care de altfel a scos o piesă foarte bună aici.

Acta Comparationis Litterarum Universarum: o revistă care pune bazele literaturii comparate.
Abstract: În spațiul multicultural transilvănean, la sfârșit de secol XIX, este inițiat un măreț proiect, care urmărește crearea unor baze de date pentru literatura comparată. Rolurile principale le vor avea Samuel Brassai și Hugo Meltzl von Lomnitz, care în 1877 vor tipări la Cluj Napoca o revistă care va aborda dintr-un principiu multidisciplinar literatura. În articol, voi încerca să subliniez importanța, precum și direcțiile principale urmărite de cătra revista Acta Comparationis Litterarum Universarum: preliminarii teoretice, poliglotism, decaglotism, după cum au fost enunțate de către Hugo von Meltzl în articolele programatice, limitele și urmările acestui fenomen,precum și o prezentare a evoluției cronologice a acestei reviste.

Comparatismul românesc se conturează în critica literară ca un târziu efect al comparatismului european ce debutează la începutul secolului al XIX-lea. El pătrunde în mare măsură pe căi universitare, prin tezele de doctorat pregătite în Franța, în atmosfera de exegeză și de metodă riguroasă de tip Sorbona. Lucian Blaga afirmă că își consideră propria sa generație drept prima care se constituie din punct de vedere sincronic în literatură: „suntem întâia generație românească ce trăim în ritmul timpului” . Generalizând, astăzi este universal valabilă afirmația conform căreia pentru prima dată dezideratul sincronizării cu literaturile europene s-ar fi produs în perioada interbelică. Conform unui paralelism, literatura comparată va câștiga tot mai mulți adepți tot în perioada 1918-1940 din rândul unor mari nume precum Garabet Ibrăileanu, Nicolae Iorga sau Ovid Densușianu.
Un capitol uitat sau cel puțin insuficient abordat în cadrul istoriei comparatismului este cel al înființării revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum în Cluj-Napoca în anul 1877. Primul argument pentru această aserțiune este faptul că nu aparține de literatura românească. Fără a deschide aici îndelungata dispută privitoare la culturile majore și minore, la conflicte culturale, trebuie să abordăm această problematică dintr-un punct de vedere multicultural. În fond, însuși programul revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum este unul multicultural, ce se adresează pentru prima dată nu unei națiuni, ci pentru universalitate, prin încercarea de a depăși bariera lingvistică. Desigur, se poate afirma faptul că toate operele se adresează unui cititor universal, dar prin excelență opera devine opera operta doar dacă este citită în limba inițial scrisă.
Un alt argument pentru minimalizarea rolului revistei în istoria literaturii comparate românești este faptul că nu regăsim decât sporadic scrieri românești. Într-adevăr, focalizarea principală a acestei reviste a fost una înspre lumea vestică, înspre culturile anglo-saxone în primul rând. Putem constata cu ușurință decalajul de 40 de ani ce se produce între momentul întemeierii revistei în anul 1877 la Cluj-Napoca cu o specializare strictă pe literatură comparată și debutul timid al acestei discipline în cultura românească. Această discrepanță întărește opinia lui Lucian Blaga amintită mai sus.
Într-un articol dedicat căutării rădăcinilor comparatismului, criticul David Damrosch analizează cum ultimele rapoarte ACLA se axează pe acest fenomen, refuzând punctul de vedere al lui Goethe sau Madame de Stael. El poziționează centrul de greutate tocmai în revista Acta Comparationis Litterarum Universarum, în contrast cu metoda lui Hutcheson Macaulay Posnett, un comparatist contemporan lui Meltzl, din Irlanda.

Contextul istoric.
Comparatismul transilvănean capătă valențe supranaționale, pe baza unui contrast de tip majoritate-minoritate, afirmă David Damrosch. Explicația este dată tocmai de către contextul internațional al epocii. Limba germană, care nu mai este „cea vorbită doar de grăjdari”, după cum sublinia cu un secol înainte Frederic cel Mare, ci se impune ca o limbă internațională datorită atât a lucrărilor de anvergură din perioada romantică și postromantică, cât și a ascensiunii politice a Germaniei lui Bismarck. Faptul istoric s-a înfăptuit în mod oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Versailles, unde a fost încoronat Wilhelm al Prusiei ca Împărat al Germaniei.
Ca urmare a acestui fenomen, atât literatura germană, cât și studierea istoriei literaturii se confruntă cu o problemă a naționalismului , intrând într-un cerc vicios: „Meltzl a dorit să salveze concepția lui Goethe referitoare la literatura lumii dintr-o stare de subliniere a literaturii naționale ca un fenomen de absorbire a influențelor străine și efectul ei în străinătate.” În altă ordine de idei, Meltzl dorește să restituie semnificația acestui concept la formula inițială, să spargă barierele convenționale ale mimetismului literar și al studiului influențelor literare, domeniu de studiu care în opinia sa nu prezintă o obiectivitate, fiind influențat de sfera politică, militară sau socială.
Minoritățile germane din teritoriile externe statului nou format se confruntă cu o problemă identitară. Dilema lor crucială era: aparținem sau nu acestui stat nou-format din punct de vedere cultural? Această stare de tranziție poate să fie foarte fertilă în această situație datorită unei cunoașteri multiculturale. Mediul săsesc din care provine Hugo von Meltzl avea conturată o identitate foarte puternică din acest punct de vedere.
Astfel, constructul identitar a fost instituit încă din secolul al XVI-lea, cu rădăcini spre finele secolului al XV-lea (constituirea Universității Săsești/ Universitas Saxorum), atunci când odată cu criza Transilvaniei, instituită după 1526, are rol redefinirea originilor. Chiar dacă anumite izvoare istorice îi clasează pe sași drept veniți din Asia , nu se insistă asupra unui punct de origine istoric de mare prestigiu, ci mai degrabă asupra meritocrației și a bunei organizări. Consemnările istorice, atât de pe filiera maghiară, cât și din partea românească, vor sublinia faptul că sașii au o identitate comună puternică, sunt harnici și au orașe foarte bine organizate, cu propriile legi . Acesta este sistemul din care provine Hugo von Meltzl.
Identitatea lui Meltzl nu aparține statului nou-format, ci el se integrează în modul cel mai armonios posibil mediului multicultural transilvănean. O problemă în acest sens cu care se va confrunta Hugo von Meltzl va fi instituirea dualismului Austro-Ungar. Partea maghiară a urmărit o politică conservatoare, iar nobilimea de la Budapesta dorește să își păstreze noua influență câștigată. Clauza 38 din legea naționalităților Regatului Ungariei din 1868, specifica faptul că școlile confesionale puteau fi închise și înlocuite cu școli fondate de comune și sponsorizate de guvern. În realitate, majoritatea elevilor din aceste noi școli fondate de comune care erau vorbitori nativi de limbi minoritare erau instruiți exclusiv în limba maghiară. Numărul de școli cu predare în limbi minoritare au scăzut constant: în perioada 1880 - 1913, când numărul școlilor cu predare exclusivă în maghiară s-a dublat, numărul școlilor cu predare în limbi minoritare s-a înjumătățit . Astfel, mutatis mutandis dacă din punct de vedere legislativ interesul era aproape nul în privința existenței celorlalte popoare din Imperiul Austro-Ungar, nici în privința abordărilor tematice, din punct de vedere oficial acestea nu constituiau un interes. Tocmai din această cauză, Hugo Meltzl von Lomnitz a avut dificultăți în promovarea altor literaturi și a altor culturi, fiind neînțeles nici de către guvernul de la Budapesta, nici de către comunitatea literară din Germania. Publicul său era dispersat pe întregul mapamond, având abonați și colaboratori din Egipt până în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, discriminarea etnică a determinat lupta pentru emancipare națională a tuturor popoarelor, atât pe plan cultural, cât și la nivelul maselor .
Profesorul Hugo Dyserinck, unul dintre creatorii Școlii de literatură comparată de la Aachen, axată pe domenii imagologice afirmă că ”poate nu este deloc întâmplător faptul că această străpungere, care reprezintă într-un anume sens sfârșitul etapei pregătitoare a dezvoltării comparatisticii, a avut loc în spațiul plurilingv al monarhiei de la Dunăre” . Astfel, programul lui Meltzl urmărește o linie deja conturată mult mai mult decât prin „weltliteratur” în accepțiunea lui Goethe.Astfel, comparatismul are tradiții bogate în cultura maghiară din Transilvania. Totuși, doar la sfârșit de secol XIX Hugo Meltzl și Samuel Brassai vor fundamenta teoretic aceste principii. Samuel Brassai (1797(?)-1897) este o personalitate marcantă a culturii transilvănene maghiare, realizând traduceri numeroase din literatura rusă și germană. El s-a preocupat de probleme de estetică, unde va intra în polemici cu criticii germani în privința metodei deductive pentru definirea conceptului de frumos . El trece în revistă într-un mod sintetic diferitele modalități de a face critică literară, fiind de opinie că diferențele între curentele literare nu sunt într-atât de percutante și de mari. Astfel, adevăratul critic literar este un „comparatist neobosit, care își confruntă în permanență impresiile sale cu capodoperele geniului uman, le raportează la experiența similară a altora și își formulează pe cale inductivă părerea, numai după ce a analizat toate cazurile convergente.”


Direcțiile urmărite de Hugo Meltzl în revistă.
Principalul coordonator al revistei, Hugo Meltzl von Lomnitz (sau Hugo von Meltzl, Hugo Meltzl- după cum își va schimba titulatura de-a lungul vieții) s-a născut în Transilvania, în Reghinul Săsesc în anul 1846, dintr-o familie săsească. El a învățat limba maghiară doar în timpul școlii, iar tezaurul său lingvistic s-a dezvoltat considerabil în timpul studiilor universitare de la Cluj, unde a învățat limba română, greacă și latină. Meltzl și-a continuat cariera universitară la Leipzig și Heidelberg, unde a studiat cu precădere filologie modernă, teologie și filosofie. În Leipzig se împrietenește cu tânărul Friederich Nietzche, căruia îi introduce poezia lui Petofi Sandor, figură ilustră a romantismului maghiar.
Dr.Meltzl Hugo a devenit după întoarcerea sa în orașul Cluj un profesor titular al catedrei de limbă și literatură germană de la Universitatea clujeană în anul 1872. Aflat într-o permanență ostilitate față de îngustimea de vederi a oficialităților, el afirmă că „singurul obiectiv al revistei ce o va edita este propovăduirea evangheliei frumosului” . Astfel, în articolul-program din 18 decembrie 1876 constatăm că în afară de literatură, Acta Comparationis Litterarum Universarum se va ocupa și de probleme de metafizică, estetică și antropologie.
Programul revistei lui Hugo de Meltzl și Samuel Brassai are un caracter supranațional, fiind cu un pas înaintea vremurilor. El definește această publicație drept un „corp poliglot” , iar comparatismul este o știință a perspectivelor, ce compară fenomenele literare, precum și acumularea materialului necesar comparării. Putem observa că cea mai importantă inovație pe care o aduce această revistă este de a avea articole în zece idiomuri. În articolul programatic din prima serie, datat 18 decembrie 1876, se manifestă și dorința de studiere a unor domenii conexe, precum filosofie, metafizică, estetică, critică, antropologie sau etnologie. Există și un interes pentru scrierile din zone exotice, precedând astfel postcolonialismul. Obiectivele literaturii comparate, stabilite de Meltzl sunt de a cultiva specificul național al fiecărei națiuni prin raportare la Celălalt, prin întreprinderea unor comparații folositoare care i-ar scăpa în alte circumstanțe. Comparatismul este știința perspectivelor (Zukunftwissenschaft) adică compararea fenomenelor literare și acumularea prin metoda directă sau indirectă a materialului necesar comparării. Astfel, revista devine totodată și organul traducerilor artistice (Ubersetzungskunst), adică al literaturii universale din perspectiva lui Goethe. Seria nouă, ce apare începând cu data de 15 ianuarie, condiționează lărgirea conceptului de literatură universală de efectuarea unor studii preliminare din diverse arii, precum etnografia, psihologia, istoria religiilor, gramatica sau arta.
Principiile revistei, enunțate de către Hugo von Meltzl în articole programatice.
1.Preliminarii ale literaturii comparate.
Primul articol programatic publicat de către Hugo von Meltzl apare în nr.9 din 15 mai 1877 în cadrul revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum sub titlul de „Preliminarii ale literaturii comparate”. În acest cadru se stabilesc primii piloni ai comparatismului într-un plan atât teoretic, cât și jurnalistic. Astfel, revista urmărește atât principiile lingvistice, cât și cele literare. Cu o mare doză de realism și spirit pragmatic, Meltzl afirmă (pe bună dreptate) că compararea completă a textelor nu este încă posibilă la momentul de față. Aversiunea autorului față de istoria literară seacă este manifestată din plin aici, cu referințe precum „un domeniu epuizat, trist” sau „ale cărui expuneri nu promit mai puțină utilitate” .
Traducerile reprezintă un mijloc de intensificare a circulației internaționale a literaturii, deci comparația se devine palpabilă doar pe calea traducerilor bune. El precizează că un nou punct în acest cadru științific ar putea fi constituit de către „Literaturgeschlichtschreibung” (scrierea istoriei literaturii), pornită de la filosofia inductivă.
O distincție terminologică este realizată de către Hugo Meltzl în privința interpretului (Dolmetscher) și traducător (Ubersetzer), făcând o comparație cu oglinda găurită, murdară a interpretului și imaginea limpede realizată de către traducător (Ubersetzer).El trebuie să redea nu numai formele, ci și să sensibilizeze conținutul și spiritul acelei opere.
2.Principiul poliglotismului
După enunțarea principiilor de comparație teoretică, Hugo von Meltzl își justifică poliglotismul revistei sale literare în articolul „Principiul poliglotismului” din nr.15 din 15 octombrie 1877. El va proiecta în articol principiile de traducere prezente în Acta Comparationis Litterarum Universarum. Astfel, comparația între doi termeni este posibilă doar atunci când avem în față obiectele care urmează a fi comparate într-o formă pe cât posibil autentică, nefalsificată (o afirmație ce ne amintește de logica aristoteliană). Cu alte cuvinte, comparația adevărată presupune a avea în față „în stare pe cât posibil nefalsificată” obiectele supuse examenului comparativ.
Principiul poliglotismului este enunțat simplu, concis, clar. Astfel, nu există o limbă care să fie mai literară decât alta. Nu primează criteriul politic, ci cel estetic, precum și cel al diversității. Meltzl ne propune să realizăm un act de empatie intelectuală cu respectivele opere, chiar dacă nu corespund cu sistemul nostru de tradiții și de norme. Revista Acta Comparationis Litterarum Universarum urmărește de asemenea și conservarea unor „specii pe cale de dispariție”, cu referire directă la literatura populară. Diversitatea primează în fața naționalismului. Weltliteratur nu trebuie înțeles ca și un mod de impunere a fiecărei literaturi în cadrul lumii, cu forța. O altă greșeală pe care o amintește Meltzl este faptul că literatura comparată înseamnă cosmopolitism, un termen mult prea confuz și generos.O eroare pe care o comite în acest articol este viziunea sa cu nuanțe de utopie, conceptualizare uneori mult prea sterilă .
Un alt aspect ce îl ia în considerare în acest articol este cel al circulației libere a valorilor culturale, fapt ce se poate realiza doar în limba inițială, fără traducerile ce limitează foarte mult înțelegerea completă a mesajului.
De admirat este faptul că Hugo von Meltzl folosește poate pentru prima dată termenul de „limbi pe cale de dispariție”, trăgând un serios semnal de alarmă despre dispariția a tot mai multe limbi și în ultimă instanță își manifestă dorința de a le promova și sistematiza, pentru a rămâne posterității.
3.Decaglotismul.
Conștient de dificultatea atingerii dezideratului poliglotismului, Meltzl propune limitarea la zece literaturi „ moderne cu apariții în Europa într-adevăr de domeniul literaturii universale”. Chiar dacă nu există o limbă mai literară decât alta, după cum precizează Meltzl în articolul precedent, se impune folosirea a zece limbi de circulație mai mult sau mai puțin internaționale, selecționate pe baza operelor percutante din acea limbă. În articolul din nr.24, 1878, apare principiul dekkaglotismului, limitarea la zece limbi europene care au contribuit la tezaurul comun al culturii umane: pe lângă cele trei mari limbi de circulație universală -și italiana, spaniola, portugheza, olandeza,suedeza, islandeza și maghiara. O interesantă observație a lui Hugo von Meltzl este făcută asupra literaturilor minore, care nu sunt suficient dezvoltate. Astfel, literatura română (sau cehă, slovacă, poloneză etc.) s-a dezvoltat dintr-un substrat popular, deodată cu romantismul care proclamă entuziasmul naționalist efervescent. Cu alte cuvinte, românii nu au avut o literatură demnă de a constitui un punct de interes în perioada 1877-1889 pentru revista Acta Comparationis Litterarum Universarum, chiar dacă contactele cu poporul român în sine a avut loc în cosmopolitul oraș Cluj. Discuții au existat între redactori pe de-o parte și propunătorii de literatură română pe de altă parte. Totuși, după cum putem observa, în afară de câteva balade și cântece populare, nu regăsim o operă suficient de importantă în paginile revistei care să aparțină de literatura română.
Un pariu pe care îl va pierde Hugo von Meltzl va fi cel referitor la literatura rusă, care este considerată de către el o literatură de asemenea minoră: „limba rusă este nesemnificativă din punct de vedere comparativ-istoric-literar”.

Aspecte din literatura română prezentate în revista Acta Comparationis Litterarum Universarum
Chiar dacă precizam anterior faptul că literatura română nu a constituit un interes viabil datorită faptului că nu s-a format complet, au existat anumite menționări ale unor cântece, balade sau cântece populare ale românilor din Transilvania, toate apărute în original precum și în traduceri germane sau maghiare. Vasile Voia în studiul „Aspecte ale comparatismului românesc” subliniază că în perioada ianuarie 1879-decembrie 1886 apar la rubrica Symmitka 20 de cântece. Se remarcă transpuneri germane ale unor balade culese de Vasile Alecsandri în 1852.
Interesul lui Hugo Meltzl este axat asupra revistei „Columna lui Traian” și există câteva elogii adresate lui Bogdan Petreiceicu Hașdeu, pentru studiul său în domeniul folcloristicii. Meltzl publică traducerea în germană a poeziei lui Alecsandri Cântecul gintei latine chiar în același an în care va fi premiată la festivalul de la Montpellier, în 1878.
Pe de altă parte, apar și traduceri în limba română ale unor texte din literatura universală, precum Natan înțeleptul de Lessing, în adaptarea lui Petre Dulfu. Astfel, se aplică principiul poliglotismului enunțat în articolele programatice, conform căruia toate limbile au o valoare egală.
Comparatismul în paginile revistei. Limite și confuzii.
Idealul de colaborare internațională se manifestă încă din motto: „Este un ideal puțin înalt de a nu scrie pentru un singur popor” . Dacă analizăm situația socio-politică din Imperiul Austro-Ungar, putem observa că revista este chiar una de frondă politică, datorită politicii de maghiarizare fortață de către autoritățile din Budapesta. Pentru prima dată comparatismul cunoaște o evaluare strict pe criterii literare, fără a admite categorisirea operelor după ponderea politică, situație economică sau socială: „Am ajuns atât de departe încât la împărțirea literaturii pe epoci să ne bazăm pe evenimente politice, chiar și pe anii morții unor regi!”
Misiunea revistei este să dea atenția cuvenită și literaturilor mici, cu specific național aparte. Dintre marii colaboratori ai limbilor minore îi amintim pe H.Frederic Amiel sau provensalul Frederic Mistral. Pe de altă parte, o extindere prea mare a paletei poate genera chiar confuzii la nivelul literaturii. Spre exemplu, când Meltzl se referă la literaturile nordice, inacuratețea lui este faptul că separă în cazul poemului medieval Edda, viziunea literaturilor norvegiene, suedeze și daneze, uitând faptul că acestea aparțin aceluiași spațiu popular incipient, într-o fază în care aceste literaturi nu erau separate. El le extrage și le analizează într-un mod sistematic, fără a lua în evidență faptul că textele vechi pe care le prezintă aparțin aceluiași spațiu islandezo-norvegian , colonizat de către vikingi .
O radiografie a articolelor scrise de către oameni de cultură ce aparțin spațiului nordic este oferită de către Sanda Tomescu Baciu . Astfel, regăsim apariții ale unor nume precum Matthias Jochumsson (teolog luteran islandez), Steingrimur Thorsteinsson (poet romantic și traducător, responsabil pentru traducerea Bibliei în islandeză) sau Svend Gruntving (etnolog, profesor universitar în Copenhaga), Mathias Jochumsson (poet suedez). Aspectele prezente în paginile revistei țin mai mult de partea de folclor literar decât de teoria comparatismului propriu-zis. La aceștia se pot adăuga și cei din alte spații culturale: Tomaso Canizzaro, Johanees Scherr, Wilhelm Gwinner sau Grigore Silași.
Se poate considera chiar că marea realizare a revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum este faptul că reușește să spargă barierele unei abordări extrinseci, uneori chiar dihotomice, care punea o problematică a unui raport de superioritate sau inferioritate, la una a pluralității și acceptării Celuilalt. Putem chiar afirma că prin această publicație se pun bazele unor noi științe, precum imagologia. Pe de altă parte, această perspectivă uneori prea extinsă asupra literaturilor poate uneori genera impresii eronate, după cum avem și cazul poemului Edda, mai sus menționat. Un alt aspect luat în considerare de către Meltzl, privitor la limbile exotice, este lămurirea din punct de vedere lingvistic a unor chestiuni. Prin acest lucru se va facilita înțelegerea respectivelor creații literare.
Un alt neajuns pe care îl constatăm, dar care va constitui subiectul unei întregi polemici în secolul XX, este traducerea cântecelor populare din limba nativă într-o limbă de circulație internațională. Astfel, se va reduce semnificația inițială pentru că nu se pot sincroniza (decât rareori) atât forma, cât și conținutul acestor poezii, basme sau balade populare, după cum precizează într-un articol programatic: „arta traducerii nu este la fel înțeleasă nici în Franța, nici în privința fondului, nici în privința formei.” . Aplicabilitatea acestei abordări este destul de limitativă deoarece nu reușește să compare propriu-zis anumite teme și motive prezente în diferite literaturi, ci doar să ofere o bază de date. Astfel, marele neajuns al Acta Comparationis Litterarum Universarum este faptul că nu stabilește relații de analogie sau comparație, ci doar oferă termenii din ecuații, fără a le conferi o valoare certă.
Rezerva comunității științifice de la Budapesta, în privința lucrărilor lui Hugo Meltzl a fost cauzată chiar de aceste inovații, privite cu suspiciune într-un secol dominat de pozitivism și de granițele bine izolate ale științelor. De asemenea, în epoca naționalismului de secol al 19-lea, a tins periculos de mult spre universalitate .

Realizări.
Fără îndoială că influența revistei nu s-a manifestat sporadic deoarece reușește să consolideze un anumit statut disciplinar care înainte de anul 1877 era privit cu mult scepticism. Programul său constituia o paletă deosebit de atractivă pentru comunitatea europeană, după cum subliniază Hugo Dyserinck. Modernitatea acestei abordări poate fi demonstrată și prin lărgirea sferei de interes, de pildă apariția volumelor omagiale închinate an de an unui alt geniu al omenirii, reunite sub colecția „Fontes Comparationis Litterarum Universarum”:
• Volumul I- 1878- Goethe;
• Volumul II-1879- George Stephenson;
• Volumul III-1880-Rowland Hill (inițiatorul tarifului poștal);
• Volumul IV-1881-Immanuel Kant și Lessing;
• Volumul V-1882-Jean Jacques Ampere;
• Volumul VI-1883-Montaigne.
Putem observa că aceste volume urmăresc elogierea progresului și apariția
modernismului în filosofie, în fizică, în comunicații și transporturi inter-umane, o temă recurentă în mai toate publicațiile de sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Ideile lui Meltzl au fost mult prea puțin cunoscute în cadrul unui public larg datorită condițiilor neprielnice pe care le oferea guvernul de la Budapesta, prin politica de asuprire națională.
În situația în care la sfârșit de secol XIX literatura comparată cuprinde și termenul de etnologie, revista cuprinde și probleme de folcloristică. Prin această modalitate regăsim ediția critică a baladei Ileana Cosânseana în numărul I din 1886 , ca și colaborare a lui Gr. Silași, printre numeroase alte studii dedicate unor probleme de la dansuri populare, ajungând până la povestiri și imnuri amerindiene.
După 11 ani de eforturi eroice, dificultățile de a menține contactul cu colaboratorii săi răsfirați în întreaga lume, precum și împrejurările vitrege din Imperiu, îl obligă pe Meltzl să-și sisteze revista. Ca organ al literaturii comparate, ea și-a îndeplinit rolul de pionerat în comparatism și pornește o întreagă pleiadă de tineri specialiști în acest domeniu, precum Papp Jozsef, reputat dantescolog. Față de lucrări precum cea a lui H.M.Possnett (care apare aproximativ în aceeași perioadă), revista lui Hugo von Meltzl are un caracter mult mai practic. Meltzl postulează retrospectiv, ca o concluzie a acestui proiect literar faptul că menirea lui a fost de „identificare a ideii goetheene de literatură universală cu cercetarea comparată a literaturii”. Din păcate, posteritatea nu a reușit să valorifice prea multe chestiuni literare. Totuși, Samuel Brassai și Hugo Meltzl von Lomnitz au anticipat succesul câtorva personalități literare, precum Petofi Sandor. Tirajul a fost limitat, din păcate, reușind să atingă un număr de maxim 100 de exemplare, astfel încât publicul nu a fost mare.
Conform lui Arpad Berczik, căderea vertiginoasă a revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum s-a produs în 1887, odată cu apariția la Berlin a unei reviste culturale rivale . Meltzl a continuat să mai editeze revista timp de un an, dar a pierdut bătălia. Conceptul de Weltliteratur, în pura accepțiune a lui Goethe, a fost lăsat uitării vreme de mai bine de un secol.
Comparatismul german și maghiar au apreciat revista lui Meltzl drept ”cea dintâi revistă de specialitate din lume” . Putem aduce ca argument menționarea acesteia de către Fernand Baldensperger și Werner Friedrich în Bibliography of Comparative Literature. De asemenea Claude Pichois și Andre Rousseau amintesc de acest lucru în manualul La litterature comparee din anul 1967. Pe plan românesc, profesorul Liviu Rusu amintește adesea de această publicație în cadrul cursurilor universitare de la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj Napoca. La început, studiul acestui domeniu a fost inserat în cel al istoriei literare, fiind promovat de către profesorii clujeni precum Bogdan-Duică, Ion Breazu, Dumitru Popovici sau Csehi Gyla.
În concluzie, putem constata că programul dorit de către Hugo von Meltzl a fost îndeplinit cu succes prin editarea revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum. Această publicație a funcționat ca pistă de pornire a comparatismului într-un context în care acesta era văzut ca o simplă căutare a influențelor unui autor asupra altuia. Hugo von Meltzl ne învață, reluând nuanțat doctrinele iudaice ale lui Buber într-un mod inconștient, că prin cunoașterea Celuilalt îți poți regăsi adevăratul Tu. Chiar dacă literatura comparată nu a început de iure în contextul românesc decât în perioada interbelică, de facto putem să afirmăm faptul că în spațiul multicultural transilvănean, acesta a debutat mult mai precoce, influențând paradoxal vecinii din Regat printr-un lung șir european ce se va încheia cu primul sincronism românesc.
Cu atât mai mult, David Damrosch subliniază că începuturile literaturii comparate trebuie căutate în lucrările lui H.M.Paussnet (Comparative Literature) și în paginile revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum, cu argumentul că ni se oferă atât modele teoretice, cât și exemple practice de comparație. Consider că principiile enunțate de către Hugo von Meltzl sunt de căpătâi pentru orice comparatist.






Bibliografie:
1. Bodea, C.,V.Cândea, Transylvania in the History of the Romanians, New York, East European Monographs,Columbia University Press
2. Damrosch,David-”The Birth of a Discipline” în „Comparative Critical Studies”, nr.3.1-2 ,2006.
3. Dima, Alexandru, Papadima, Ovidiu-”Istoria și teoria comparatismului în România ”, Editura Academiei RS România, București, 1972
4. Eckermann, Peter- Convorbiri cu Goethe, Traducere și prefață de Lazăr Iliescu și Alexandru Dima, Editura Pentru Literatura Universală, 1965.
5. Fassel,Horst (ed.)-Hugo Meltzl und die Anfange der Komparatistik, Franz Steiner Verlag Stuttgard, 2005
6. Holban, Maria-Călători străini despre Ţările Române, vol. I, vol. îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dresca Bulgaru şi P. Cernovodeanu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968
7. Hugo von Meltzl, Acta Comparationis Litterarum Universarum (1877-1889)
8. Romsics, Ignác. Magyarország története a huszadik században ("O istorie a Ungariei din secolul XX").
9. Tomescu-Baciu, Sanda, „ACLU –The Nordic Contribution” în ”Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Philologia”, LIII, 2,2008
10. Voia,Vasile- Aspecte ale comparatismului românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002

istovit stors de gânduri
ce se scurgeau altă dată din fețe
iese din tablou
personajul care mai ieri îl desenai
cu condeiul, i-ai retușat fiecare formă
ai discutat cu el
i-ai ascuns viscerele în spatele unor mușchi
iar aceștia dosiți bine de o anonimă piele
nu ai uitat să-l îmbraci pentru că în
lumea ta
e frig (au anunțat la meteo -20 de grade)

își are chipul șters
tiptil pășește în lume. se ține de ramă
încet-încet, își toarnă o cafea
din sala de expoziție, ascultă balivernele
ce zboară prin toată sala
îmbată întregul auditoriu.
râde sceptic și de consultantul artistic
pictorul îi pare ...o glumă,
noi, mutanți ce fugim dimineața
după nebunia de a ne imprima mișcare
să dorim să ne visăm măcar visele
să nu mai fugim după trei firme

bătrânul istovit se clatină
clipa-i va veni
se va duce în tabloul ce cuprinde toate personajele
din toate tablourile
ce cuprind și sting
culori
forme și șevalete, tablou nepictat
ce acum se pictează și niciodată
nu va fi terminat.
se va duce speriat
de mutanți ce fug
speriați după trei firme.

Sper să iasă bine. Am puțin nostalgia experienței de la Strasbourg și parcă atunci când m-am cazat am simțit aroma de miros de olimpiadă. Nu am cunoscut foarte multă lume. Oficial, în aceste zile am două domicilii în municipiul Cluj-Napoca. Deocamdată fug cu niște chestiuni organizatorice, trebuie să fac rost de pantofi (râd, ca și în clipul cu Nunta-tipul ce nu are pantofi)-recunosc nu am o pereche de pantofi. La gală am mers cu pantofii tatei, iar acum... poate va fi.
Spre sfârșit de săptămână, Timișoara, cu un simpozion despre Shakespeare and Intertextuality. Textul este puțin mai șlefuit decât în varianta de pe blog. Sper că voi putea ajunge fără să fiu în stare de ultrasevraj.
Urmează Săptămâna Mare, când voi fi în ton cu timpurile și voi citi Divina Comedie și Maestrul și Margareta. Apoi, calea către Sătmar!
Cam asta...pe scurt. Voi reveni cu detalii despre acest eveniment.

sute de milioane de furnici au venit
au topit cadavrul acela
s-au bătut cu viermii-
eterni rumegători de carne macră-
nu au mai lăsat nimic
au ronțăit cu cleștii lor microscopici oasele,
s-au bătut pentru capilarele de sânge.

nici sufletul nu a scăpat de fălcile
celor care mișună în pământ la fel cum
îi mișunau gândurile când era în viață.
evanescent, totul s-a topit
ca într-o vană, culorile își distorsionau nuanțele
o pată de benzină
mâncată și ea
până la exasperare de
furnici
ce deveneau sistem binar
de semne înșiruite pe un abac
stricat.

se ia o oglindă.
se sparge suprafața
se lasă lumina să își hipnotizeze orice
mic atom care în decența lui ar dori să stea la locul lui.
se pune o perdea
doar nu ai vrea să vezi
cum se sparg raze de raze, imagini pe care
le vezi seara, înainte să dormi
se stinge lumina.

se iau un întuneric.
se pune la dospit oricât
doar putem să ne jucăm cu el la infinit
azi trei ceasuri
mâine- un timp de rugăciune
săptămâni de post
luni de ascetism
ani de nebunie.
stingi
întunericul
aprinzi
lumina
ce pălpâie cu focuri de brichetă
la concerte hipnotice
aprinzi molcom jarul
aprinzi luna.

nu are rost
să aștepți
ca noi să ne
pierdem timpul-
scriem telegrafic-
note de jurnal la o
viață inexistentă (de parcă viața ne-ar fi un jurnal imaginar)
te pleznești
de semne
aștept un timp
de zero secunde
nu striga
nu râde
știu că nu va veni

bătrânele astăzi
stau și își înfig mâinile în banii celor
tineri, care umblă pe stradă
le cer bani
le cer ceasuri
le cer tinerețea
le-ar bea-o cu cafea dimineața
ar dori
să nu fi spart
oglinda
să nu fi distilat lumina de întuneric,
lumină din lumină,
întuneric de întuneric.

Totalitarismul secolului XX a indus o nouă formă de existență: cea a teatralității asumate, a individului care pendulează între propriile sale principii și între cele ale unei societăți viciate. Cu stupoare, constatăm că atât în plan social, cât și în plan literar, cetățeanul trebuia să își asume o mască identitară, care paradoxal, îi proteja adevărata sa identitate, esența.
Un studiu care abordează această problematică, din punctul de vedere al epicului din perioada comunismului a apărut în acest an la Editura Limes, Cluj-Napoca. Este vorba despre „Cărțile omului dublu - Teatralitate și roman în regimul comunist” de Anca Hațiegan, unde se prezintă necesitatea unei dihotomii a individului ce este impusă de către Stat, atât în planul existenței, cât și în cel al culturii.
În introducere, autoarea lămurește în plan teoretic noțiunea de teatralitate, argumentându-și opinia cu trimiteri bibliografice numeroase, ce încep cu Poetica lui Aristotel și continuă cu George Banu, Radu Stanca sau Richard Schechner. Raționamentul pe baza căruia este întocmită cartea este că „resortul psihologic al teatrului este îndoiala”.
Modernitatea, după cum se subliniază, aduce două viziuni antinomice: cea impersonală, supraumană a lui Nietzsche și cea a subiectului fracturat ce apare la Rimbaud. Constatăm că întreaga viață este văzută ca un etern spectacol al dezolării, culminând cu perioada regimului totalitar, unde regizorii sunt dictatorii. Oamenii sunt obligați să poarte măști pentru a relaționa, false identități ce nu sunt identice cu supraeul freudian, ci mai degrabă sunt alterități impuse. Exemplele preluate din istoria contemporană lămuresc această viziune: exista în cadrul comunismului în URSS Ministerul Culturii, care avea ca scop organizarea teatrelor, expozițiilor, dar era subordonat direct Departamentului Cultural de la Moscova.
Astfel, se va impune un nou tip de asceză. Sihastrul cultural este opus omului stahanovist, eroul de peste noapte al sistemului, și adoptă soluția Bukovski-Churchill propusă de către Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”. Autoarea constată că în această situație apare teatralitatea, ca alternativă, o greutate ce poate fi mai ușor suportată. Valorile umane se prăbușesc întotdeauna sub criză, deodată cu structura morală interioară individuală, peste ruinele unde se poate instala brutal „pseudo-conștiința”. De aceea, oamenii cu moralitate integră sunt priviți drept sihaștri.
Proza a fost cea mai afectată de doctrina realismului socialist impus de către Jdanov deoarece, după cum subliniază Anca Hațiegan, „ nu se poate refugia în abstracții și generalizări”. În capitolul „Teatralizarea epicului în comunism” se prezintă chiar tehnici de acest tip care apar la Mircea Nedelciu în „Zmeura de câmpie”, „Gherla” de Paul Goma sau „Galeria cu viță sălbatică” de Constantin Țoiu.
Studiile de caz sunt aplicate pe romanul „Cevengur” de Andrei Platanov și pe scrierile lui Marin Preda, în special „Întâlnirea din pământuri” sau volumul II din „Moromeții”. Nu este uitat nici dizidentul Paul Goma din „Gherla” sau „Patimile după Pitești”, care adoptă metoda de a fi povestitor al memoriei colective. Desigur, apare fireasca echivalare între „Patimile după Pitești” și „1984” a lui Orwell, operă din care este preluat și mottoul. Analiza pe text dovedește măiestrie în decodificarea situațiilor prezente, dar oferă în același timp și o explicație pertinentă în corelație cu realitatea contextuală.
În drumul hermeneutic autoarea își oprește privirea asupra romanelor „Mica apocalipsă” a lui Tadeusz Konwicki, „Vladia” de Eugen Uricariu, „Sărbătorile răbdării” de Dana Dumitriu, „Gluma” de Milan Kundera sau „Dimineață pierdută” de Gabriela Adameșteanu.Putem constata că Anca Hațiegan nu se limitează doar la prezentarea și analiza romanelor din România, ci insistă pe o varietate geografică, ceea ce face studiul mult mai interesant și de asemenea include romanul redactat în comunismul românesc în sfera contextuală mai largă a fenomenului european.
Chiar dacă este o lucrare științifică ce are un limbaj impersonal, obiectiv, detașat, este imposibil pentru cititorul (poate chiar avizat în acest domeniu) să nu aibă niciun fel de trăire în fața acestor rânduri. Desigur, nu putem contesta nici veridicitatea, nici originalitatea acestei cărți care dorește să ordoneze, să clasifice această chestiune. Stilul de analiză a monstrelor literare este unul provocator, îndeamnă la o recitire a textului în sine.
(Steaua, nr.1-2, 2011)

In our post-modern age, a frequent question is being asked: is still Shakespeare contemporary with us? Undoubtedly, his texts are as alive as in the times they were written. The literary criticism proposed by David Damrosch (Professor of Comparative Literature at Harvard University) plays with three concepts: hypercannon, countercannon and shadow cannon. The hypercannon is characterised by famous works which have gained in the past 20 years a lot of fame, the countercannon includes those literary acts who are not that famous and have a contestant spirit and finally the shadow cannon represents the category of the minor writers who had been studied, but now only few specialists pay any interest in them.
The hypercannon can be best illustrated by the works of William Shakespeare, says Damrosch. Even if we ignore the category of the universal reader (everybody asks at a moment of his life ”To be or not to be?”), we can not avoid the almost infinite modern approaches to Shakespeare’s plays. Many would be tempted to say that his works are a crucial reference only to the dramatic field. False. Today, almost every artistic discourse makes reference to Shakespeare’s ideas. Of course, not all of them are sending valid references. For examples, it is a fact that the characters of Romeo and Juliet have entered in the collective mentality as the symbol of love. We can find these characters in songs which denote the lack of culture and inspiration of the songwriter.
Music is one of the most permeable art form. It changes constantly and always wants to improve, to bring something new. Many specialists say that the music is the mirror of the mentality of a people or a social group. For example, the Black Metal music couldn’t have developed in a Catholic country, like Italy. Instead, he found roots of growing in the Protestant countries like Sweden, Norway, Finland. Another example is jazz music, which was listened in Paris, mostly by bohemian-people, artists in the mid-20s.
Therefore, if Shakespeare is ”processed” by modern music, it means that is contemporary and his ideas are not only addressed to a small historic group, but for the whole mankind. The first case to approach is David Gilmour’s Sonnet 18. David Gilmour is best known for vocalist and writer with Pink Floyd, he is also renowned for his solo work and collaborations with other artists including Kate Bush, Paul McCartney, and Pete Townshend. He has ”a multiple perspective for interpreting this sonnet, because he tries to mingle the simplicity with the wisdom. Shakespeare’s Sonnets have their own poetic diction, their erotic quality and their metaphysics. The real theme is choice, or rather the impossibility of choice between the youth and the woman, the universality of desire which can not be contained or limited to one sex”.(Bogdan, 1976: 3):
”Shall I compare thee to a summer’s day?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May”
in contrast with love:
”But thy eternal summer shall not fade,
Nor lose possession of that fair thou ow’st;”.
In Gilmour’s version, the piano and the orchestra background illustrates the purity of nature. The song, written in a major scale, suggests happiness and an optimistic vision of future.
The well-known band Dire Straits plays with the theme of fallen love in the song called ”Romeo and Juliet”. The vision is put in a modern, urban context, but hit preserves the same Renaissance references like the dramatic idea of the love as a victim of hate. In this case, we have a subjective point of view, which can be seen in the second part:
”I can't do the talk, like the talk on TV
And I can't do a love song, like the way it's meant to be.
I can't do everything, but I'll do anything for you.
I can't do anything, 'cept be in love with you!”
This message is emphasised by the instrumental part by slowing down the rhythm and making a duo: piano-guitar. This is a specific manner of Dire Straits, from which they distinguish themselves from other similar bands. Dire Straits take the essence of this tragedy: the late misunderstanding between the two lovers, who are living constantly in a different life:
”Come up on different streets, they're both the streets of shame.
Both dirty, both mean, yes, in the dream it was just the same
And I dreamed your dream for you and now your dream is real.
How can you look at me as if I was just another one of your deals?”
From the point of view of lyrics, this is a classic example of Shakespeare promoted into commercial. The accent is not put here onto the lyrics, like in Gilmour’s case, but the instrumental part. In fact, Dire Straits was a band which has made a name more from its musical approach. They also have country inflections, occasionally merging structures of progressive rock with influences from Bob Dylan. The game of intertextuality is played here by sending references to the movie “West Side Story”, which is an American musical based on the same play, particularly to the songs “Somewhat” and “My Boyfriend’s Back”:
“There's a place for us, you know the movie song.
When you gonna realize it was just that the time was wrong, Juliet?”
An unusual interpretation of Shakespeare is given by the heavy metal project called The Metal Shakespeare Company from Oregon, USA. They give funny interpretations and comic videos of Shakespeare. In this case, we have an interesting mixture between the culture of blood, heavy metal music and Shakespeare. Many fans of this genre are fascinated by the Shakespearian era, by the interesting music and culture and the occultism from that period. The phenomenon is not singular: apparently without reason, the metal fans are very interested to literary works from decadence periods, like Shakespeare or later Baudelaire, E.A.Poe and philosophers like Friedrich Nietzsche.
In this case, we have more a comic representation who wants to put Shakespeare’s plays and quotations from fun to grotesque. The power metal riffs want to give an aura of mystery, but they fail. The lyrics are modified without any aesthetic purpose. This is an example of not putting Shakespeare into contemporary music.
An interesting vision has Sir Elton John in the song “The King Must Die”, where he uses the classic symbols of “vanitas, vanitatum et omnia vanitas” and “fugit irreparabile tempus”, which appear so often in the Shakespearian plays. In this case we have more an abstract line of verses. The structure is very simple. Elton John mixes the sad blues tunes with this the message very often used in Shakespearean era: ” Le Roi est mort, vive le Roi!”, a cynical declaration. This last message is emphasized by a continuous instrumental crescendo.
As we can see, there are thousands or reinterpretations of Shakespeare’s thoughts in our global times. Of course, the interpretation of them is not the same. We can see this grotesque new form in the mentioned text called “To bleed or not to bleed” from The Metal Shakespeare Company. On the other hand, this means that Shakespeare’s ideas are dynamic, capable of always bringing something new.









References:

Bernheimer, C. (1995)- Comparative Literature in the Age of Multiculturalism. John Hopkins University Press
Bogdan,M. (1976)- William Shakespeare.Repere critice contemporane.Ed. UBB.
Caraman-Fotea, D. (1999)-Dictionar rock, pop, folk, Editura Humanitas
Shakespeare, W(2007)- Complete works, Ed. Academia Română
Shakespeare, W.(2010)-Sonete, Editura Adevărul Holding


Here are also the samples:

David Gilmour- Sonnet 18.


Dire Straits- Romeo and Juliet.


The Metal Shakespeare Company- To Bleed or not to Bleed :)):)):)):


Sorry about my English language mistakes. Currently I am not at the most satisfying level of English, therefore mistakes are inevitable.