Raportul Saussy din 2004 debutează foarte optimist, anunțând că literatura comparată a căștigat bătălia deoarece este foarte bine primită în universitățile americane. Conform lui Haun Saussy, cei trei piloni ai literaturii comparate sunt Madame de Stael, Goethe și Hugo Meltzl de Lomnitz, editorul revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum. El propune ca „weltliteratur” să fie reconsiderat sub un aspect al literarității, nu al canoanelor: „nu un set de canoane, ci o modalitate de lectură” . Principiul de „tertium comparationis” pe care literatura comparată trebuie să îl găsească a fost rând pe rând experiența umană, apoi lectura tematică sau literaritatea. Paradoxul este chiar faptul că literaritatea se ridică din contexte și metode de lectură, mai degrabă decât din proprietatea în sine de a fi literar. Autorul oferă un răspuns pertinent pentru raportul Bernheimer în privința coborârii statuilor literare de pe înaltele socluri ale canoanelor. Problema este din nou eterna dispută dintre America și Europa; continentul nord-american contestă „vechea ordine” impusă de europeni, răsturnând totul, pentru ca mai apoi să lase un teren viran, unde fiecare poate să se așeze liniștit. Se reia opinia scrisă de Mary Louise Pratt ca răspuns la Raportul Bernheimer din 1993, susținându-se că asistăm la un americanism unipolar, mascat de multiculturalitate și globalizare.
Haun Saussy definește astfel literatura comparată drept o lectură literară a tuturor formelor de cultură, nu o simplă lectură a literaturii, ce se înscrie în linia propusă de Jacques Derrida prin „il n’y a pas de hors-texte” .
David Damrosch afirmă că criteriile canoanelor s-au modificat drastic și exista problema stabilirii „ordinii de intrare” pentru autorii din lumea minoritară. Pentru a diferenția mai bine problema, el propune o clasificare diferită:
1. hypercanon, autori mari care și-au păstrat renumele sau chiar l-au îmbunătățit în ultimii 20 de ani;
2. countercanon, autori care sunt mai noi, spiritele contestatare;
3. shadow canon, unde scriitorii minori ajung, deoarece nu mai sunt studiați de către noile generații, fiind ignorați tot mai mult.
Studiile axate pe scriitori variază, după cum constatăm și din graficele anexate acestui articol. O cauză a acestei oscilații este eternul schimb dintre countercanon și hypercanon. Problema, conform lui Damrosch, este faptul că am comis prea repede greșeala de a aborda unilateral doar ce aparține de hypercanon, negând ceea ce multiculturalitatea ne-ar putea oferi.
Emily Apter redeschide delicata problemă a traducerilor, care constituie după cum vedem un punct vulnerabil al acestei discipline și subliniază că provocarea este de a echilibra toate semnificațiile. Steven Ungar redefinește actul traducerii și preia ideea propusă de Spivak, conform căreia traducerea este cel mai intim act de lectură, iar literaritatea nu este punctul principal de referință în interpretare . Este o viziune interesantă deoarece ia apărarea traducătorilor, care adesea sunt neglijați. Într-adevăr, dacă privim rapoartele anterioare, constatăm că literatura comparată presupune cunoașterea temeinică a limbilor în care au fost scrise operele, traducerile fiind din start excluse. Totuși, într-o lume a globalizării, putem sublinia că traducerea este necesară în măsura în care nu analizăm probleme textuale de limbă.
Richard Rorty, în „Looking back at Literary theory”, este de părere că teoria literară nu a fost niciodată mai mult decât o modă inspirată de Derrida. Ca efect al editării acestor cărți teoretice , ne lovim de numeroase studii critice deosebit de stufoase și greoaie, care urmăresc să aplice anumite șabloane textelor. El privește cu reticență atitudinea lui Haun Saussy privitoare la literaritate ca obiect principal al literaturii comparate și speră ca în viitor teoria literară să fie doar o introducere într-un mod de gândire care nu trebuie aplicat, la fel ca anumite sisteme matematice de gândire sau filosofia analitică.
David Ferris este și el sceptic în privința obiectului literaturii comparate, afirmând chiar că este o disciplină ce și-a căutat obiectul necontenit și ce ajunge să se balcanizeze din punct de vedere instituțional. Fragmentarismul, în opinia sa, apare incipient încă de la revista lui Hugo von Meltzl, ca o influență a romantismului. Problema este ciclică deoarece comparatismul cade din nou și din nou în aceleași capcane metodologice.
Bucuria lui Francoise Lionnet este faptul că acest raport „măsoară” temperatura actuală a acestei discipline, oferind noi rigori. Nesiguranța, în opinia ei, este faptul că nu există direcții precise înspre care să ne îndreptăm . Schimbările la nivel global sunt mult prea dificile deoarece ele au existat și au fost aplicate de-a lungul timpului de un număr prea mare de ori pentru ca cineva să le mai sistematizeze. Ea mizează pe feminismul francez, care a constituit baza studiului în universitățile americane. Tot pe această temă, Gail Finney prezintă dintr-o viziune subiectivă feminismul în articolul „What’s Happened to Feminism?”, unde se constată mulțumirea față de echitatea și raportul egal între bărbați și femei în toate domeniile literare. Nu regăsim decât o istorie a acestui curent și nicio poziție fermă în privința raportului Saussy.
Un răspuns inedit la raportul Saussy îl oferă Caroline Eckhardt, care prezintă literatura comparată din prisma propriei specializări: literatura medievală. Comparatiștii au tendința obsesivă de a neglija canonul și de a se preocupa de problemele propriilor timpuri. Cărțile mari rămân cărți mari de-a lungul timpului, tocmai pentru că se adresează unui cititor atemporal, care nu trăiește neapărat în situația curentă. Ea dă exemplul poemului ”Parlament of Foules” a lui Chaucer și încheie articolul într-un mod lejer, cu exemplificarea studentului postmodern care spune că romanul medieval provensal „Jaufre” este chiar amuzant, ceea ce demonstrează încă o dată receptivitatea operelor mari.
În mod cert putem afirma faptul că se impune o necesitate în studiul literaturii medievale, precum și a marilor clasici. Abordarea strict pe probleme de cultural sau urban art ne-ar determina să insistăm mult prea mult pe un curent care poate să nu fie mai mult decât o simplă modă fără nicio rezonanță pentru generațiile viitoare.
Un exemplu de comparație între două tipuri de artă ne este oferit de către Christopher Braider, care abordează acest principiu dintr-un punct de vedere teoretic la început prin argumentul „ut pictura poesis”. Ideea prefigurată este că artele conexe pot ajuta la o înțelegere mai bună a unei probleme pe care autorul sau pictorul a dorit să o înfățișeze. În altă ordine de idei, gândirea sau concepția poate fi valorificată atât în muzică, precum în pictură sau în textul propriu-zis. Desigur, nu trebuie să forțăm comparația pentru a devia și a ne expune la probleme pe care nu le putem stăpâni foarte bine.
O clasificare bazată pe șablonul curentelor muzicale regionale o realizează Katie Trumpener, profesor universitar la prestigioasa universitate Yale. Astfel, ea propune studenților cercetări regionale mai degrabă decât cele internaționale. Într-adevăr, această idee poate părea surâzătoare mai ales într-un context multicultural secular, precum Europa Centrală sau de Sud-Est unde cercetătorul este invitat să devină un Bela Bartok al literaturii. Avantajul unei astfel de cercetări contextuale este că se insistă asupra problemelor comune și a influențelor reciproce într-un mediu al alterității prin excelență. Caryl Emerson analizează problema din perspectiva unui pluriculturalism ce a fost grav afectat de către comunismul sovietic ce dorea să niveleze toate palierele cunoașterii. Șansa de a regăsi această varietate poate genera noi viziuni, noi opțiuni, la fel ca și Acta Comparationis Litterarum Universarum, ce a apărut tot în acest spațiu al multiculturalității. Roland Greene este de părere că literaritatea și multiculturalismul sunt antinomici dacă sunt puși în aceeași ecuație .
Un apel către teoretizare și literaritate o face Zhang Longxi, care consideră că literatura comparată trebuie să preia instrumentarul de la teoria literară, poetică și istorie.
Putem constata că raportul Saussy urmărește îndeaproape problema globalizării și a tendinței supranaționale a statelor. Globalizarea poate avea efecte interesante în acest domeniu, deoarece putem cunoaște mult mai bine alte viziuni. În același timp ne ridicăm justa întrebare: mai există culturi separate sau tendința este de a unifica masiv întreaga literatură, sub egida pomposului nume „literatură comparată”? Problema aceasta este înfățișată în ultimul articol-răspuns de către Marshall Brown. Trebuie să nu uităm de „justa măsură” și să nu includem în acest teritoriu vast alte proiecte ce nu au nicio legătură cu literatura comparată.

6.Epilog:Ce este de făcut? Ce comparăm?
Putem constata cu ușurință faptul că literatura comparată nu poate fi definită într-un mod facil; o definiție clară, răspicată, enunțiativă lipsește chiar și astăzi, după toate aceste dispute teoretice. Consider că literatura comparată trebuie să abordeze problematici clare, care să lămurească vădit o anumită problemă. Pe scurt, putem rezuma cerințele sau instrumentarul de care are nevoie comparatistul pentru a realiza o comparație validă. După cum putem observa lesne, acest instrumentar este subiectiv, în funcție de necesitățile fiecărui cercetător în acest domeniu:
• cunoașterea a minim două limbi de circulație internațională, pentru că traducerile, după cum se observă, pot avea mari greșeli;
• stăpânirea unor domenii științifice conexe care pot ajuta înțelegerea textului sau a curentului: antropologie, istorie, filosofie, sociologie;
• lecturi vaste, care să acopere problematici din diferite epoci istorice, tot pentru o mai bună înțelegere a textului;
• deoarece trăim într-o lume în care artele se împletesc cu textul, sub diferite forme, comparatistul trebuie să cunoască și viziunile ce apar în celelalte domenii artistice;
• în privința contextualismului sau a literarității textuale, putem afirma că ambele sunt necesare, dar în funcție de cazul particular pe care lucrăm.
Corin Braga susține că literatura comparată se deschide în egală măsură către teologie, metafizică, sociologie, ideologie, politologie sau studii culturale . În opinia sa, comparatistul nu trebuie să cunoască toate domeniile în profunzime, pentru că a fi „visiting scientist in alien worlds poate constitui chiar un avantaj” . Comparatistul trebuie să fie un arhitect care coordonează niveluri diferite, având o îndrăzneală și o viziune diferită față de ceilalți. Putem afirma că cel care compară este de fapt cunoscătorul întrebării: „de ce a fost scrisă această operă?”.
Într-adevăr, literatura comparată poate fi un proiect de coordonare între diferite științe, dar fără a ieși din sfera literaturii și fără a uita de textul propriu-zis. Astfel, răspunsul dat la faimoasa întrebare a lui Peter Brooks ”So, what do you compare?”, este literatura în raport cu toate aspectele pe care o influențează.













Bibliografie:

1. Amiel, Hugo, „Sur l’art de traduction.Lettres inedites I-III”,în revista Acta Comparationis Litterarum Universarum, vol.6, 1885.
2. Baldensperger, Fernand. „Littérature comparée: le mot et la chose.” Editor Universite de Lyon. Revue de la littérature comparée 1, nr. 1 (1921): 5-29.
3. Bernheimer, Charles. Comparative Literature in the Age of Multiculturalism. John Hopkins University Press, 1995.
4. Betz, Louis, Joseph Texte, și Fernand Baldensperger. La Littérature comparée: essai bibliographique. Strasbourg: Karl Trubner Editeur, 1900.
5. Bloom, Harold, Canonul occidental.Cărțile și școala epocilor, ediția a II-a, a doua versiune, trad. Delia Ungureanu, Prefață Mircea Martin, București,Grupul Editorial Art,2007.
6. Braga, Corin, De la arhetip la anarhetip, Iași, Polirom, 2006.
7. Constantinescu,Cătălin, Lihaciu, Ioan Constantin, Ștefan, Ana Maria, Dicționar de literatură comparată, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2007
8. Coșeriu, Eugen, Omul și limbajul său, traducere de Eugenia Bojoga, Florin Bratu, A.Covaciu, Editura Universității „A.I.Cuza”, Iași, 2009
9. Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere, traducere de Delia Ungureanu, Iași Polirom,2009
10. Posnett, Hutcheson Macauly. Comparative Literature. London: Paul Trench, 1886.
11. Saussy, Haun. Comparative Literature in the Age of Globalization. Baltimore: John Hopkins University Press, 2006.
12. Spivak, Gayatri Chakravorty. Death of a Discipline. New York: Columbia University Press, 2003.
13. Șklovski, Viktor Borisovici, Arta ca procedeu,în Ce este literatura?, Antologie și prefață de Mihai Pop,note bibliografice și indici de Nicolae Iliescu și Nicolae Roșianu, București, Univers, 1983.
14. Tieghem, Paul van. Literatura Comparată. Traducere de Alexandru Dima. Bucuresti: EPLU, 1966 [1931].
15. Voia,Vasile, Aspecte ale comparatismului românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
16. Wellek, Rene, Conceptele criticii, Traducere de Rodica Tinis. București, EPLU, 1967.
17. Wellek, René, și Austin Warren. Teoria literaturii. Traducere de Rodica Tinis. Bucuresti: EPLU, 1967 [1949].

În momentul eliberării lagărului de concentrare Bergen-Belsen, unde condițiile erau mult mai drastice decât la Auschwitz, era o zi de vineri. Din moment ce peste jumătate din prizonieri erau evrei, ei au cerut să permisiunea de a-și face o slujbă religioasă. Este una din rarele înregistrări unde se aude HatiKva, piesa memorabilă despre dorința ca evreii să aibă o țară.

Vechii greci spuneau că din Lumea Morților pot scăpa, pe două porți, doar visele sau coșmarurile. Tind să cred că,de-o vreme, visele au găsit o altă formă de a ieși din această lume unde răcnesc spiritele. Și totodată, recunosc că mă tem de vise. Nu știm ce să credem. Fie că-i joc explicat de Freud și de a sa psihanaliză, fie că-i, la fel ca la Iosif, un mesaj abstract, simți că nu este o iluzie, ci se întâmplă întocmai.

de-o vreme încoace, când morții își ating de două ori trupurile
zvârcolite și circite peste sicriele mult prea putrezite,
când clopotele bat și strigă profetic noaptea,
te aud, cum
mă întrebi,
unde este gara din orașul meu provincial.

îți explic (chiar îți desenez) o hartă ce râzând
o vei arunca atunci când te vei trezi cu buimăcie,
vei pune cafeaua la fiert
și vei uita, cu siguranță drumul.

în altă dată, te vezi pe plaje năpădite de umbra muntelui
Olimp, care lasciv și chiar sadic trimite
raze în locul unde apare
ca și zeița lui venus din spuma mării, un castel
(ce iute dispare,
ca orice castel, de altfel). întrebi de ce
firele de nisip au culori prea stridente, pentru
că
știu
ai vrea să îmi tai capul, sau măcar
ochiul (ca în clipul lui dali) și să vezi, să vezi
cum deschid o lume.

hai, o fac chiar eu. îmi aranjez gândurile ca pe raftul de la magazin,
le sortez pe categorii, ca la biblioteci,
le aranjez în ordine alfabetică.
știi bine, când te trezești, nu vei mai putea fi
nici magazioner al gândurilor,
nici bibliotecar al ideilor și nicidecum
cronicar al minții mele.

tind să cred că, păsările ce ne aduc visele
albe în nopți albastre, zboară
fâlfâitor și își mai lasă o pană pe cortex.
eh,râzi, vei spune că e
medicină de doi lei.
râzi, dar penele rămân
și întocmai ca indienii, avem
înăuntru scalpului nostru un totem.
frumusețea lui depinde doar de vise.

Într-un timp al nerăbdării, anxietății și a ritmului alert cu sute de bătăi pe minut, volumul de poezie ”Buchetul de platină” de Viorel Mureșan (editura Eikon, Cluj Napoca, 2010), oprește cititorul la un răgaz. Este o pauză presărată cu imagini fie ale macabrului, fie ale unui sacru căutat cu fervoare, momente de disperare și de căutare a dublului propriu din ipostază de umbră. Structurarea în trei părți sistematizează ideile principale ale acestui ”buchet” într-o ordine oarecum tematică.
”33 de rime pentru umbră”, din primul ciclu (”Numește muzica ochilor”), realizează o proiecție a unui spațiu denaturat, căruia îi lipsește orice formă a identității. De fapt, poetul reproduce un spațiu citadin, cu indici reperabili încă de la început. E un ”oraș cu pereți fumurii”, comparat cu o ”singurătate-ntr-o nucă”, un loc închis, care ne amintește de atmosfera apăsătoare a unor orașe provinciale, care parcă este reluată din poeziile lui Minulescu. Sunt spații ale tăcerii, unde acțiunile se desfășoară în mod mecanic, automat și sacadat, unde la fel ca și la poetul simbolist, ”orășenii, pe trotuare, merg ținându-se de mână.”. Tăcerea capătă valențe aproape materiale, încât imperativul ”să dispară liniștea din Byblos!” este o notă ascuțită de vioară într-un cântec dominat de sunete grave de contrabas.
Timpul are o greutate infernală și este presărat parcă cu gudron, aducându-ne în față nuanțe de cenușiu: ”vuietul ce răzbate/dispre lunile calendarului pare un cor de frunze mari purtate/deasupra uzinei electrice.” Moartea este o umbră, viața este o umbră, fericirea este o umbră. Suntem urmați peste tot de umbre ale metafizicului, ceea ce Andrei Pleșu le numește punți de legătură dintre divin și om. Poetul caută păstrarea unei legături (care de altfel, e deja pierdută): ”eu priveam cu împrăștiații ochi/din care îngerul a zburat/printre împușcături de mătase.”
Estetizarea scabrosului are loc și în alte poeme care schițează contururi cu păsări moarte și zdrențe, în ”Locul unde se ard gunoaiele”. Și în alte poeme, Viorel Mureșan subliniază importanța instantaneelor și propune un joc al realității cu imaginația: ”ardem fotografiile iar oamenii/din ele/se risipesc pe câmp.” sau ”facem fotografii pentru/morții tineri/însă contururile lor niciodată/nu vă așteptați/să iasă prea clare.” Imaginile vâjâie, se topesc și se refac într-o altă dimensiune.
Jocul scrisului se manifestă și prin aluzii intertextuale atât de folosite de către poeții postmoderni prin referiri directe la texte biblice (”Bucăți din Tatăl nostru”) sau la textele nihiliste ale lui Cioran (”După-amiază de vară”). Ludicul nu lipsește nici el, în situații de paralelism sonor între Pânticeu și pântec (”Pânticeu”), ce ne amintește de lacrimile și Lancrămiul blagian.
Partea a doua, intitulată ”Cartea arsă”, subliniază secretul mesajului poetic. Printre rânduri, se simte cum poetul se adresează direct unui singur cititor, unei entități personale cu care parcă comunică, iar poemul devine neterminat, deoarece așteaptă un posibil răspuns liric. Sentimentul trăirii spirituale este mult mai marcant în această parte. Întreaga realitate este metaforizată și este prezentată în acest ciclu de poeme întocmai ca o pictură cubistă, întruchipându-ne reflexii ale unei proxime realități. Este o stare a scorojirii, a ritmiei care înghite însuși timpul :”în casa noastră/calendarele intrau încet în pereți”.
Din acest mediu, el anunță într-o rezonanță diferită ”Dumnezeu a murit” decât Nietzsche. Îngerii, umbrele oamenilor au plecat, abandonând decisiv lumea. Are loc o desacralizare la toate nivelurile religiosului, de la îngerii care dansează în jurul mormintelor la Capela Sixtină ce ”se mutase/între fire lungi de mătase/de-i curgeau prin pereți oase”. Metafora și sublimarea unei trăiri imediate apare într-un ritm obsedant, însă care determină o citire uneori greoaie a semnificației. Poemele nu reproduc, ci sunt autoreferențiale, denotând o lume a iluziei.
Poemele haiku constituie partea a treia a volumului scris de poetul Viorel Mureșan. El reușește să condenseze esența unei naturi uneori bucolice, alteori contorsionând un același spațiu al putredului sau al morții: ”vrabia umple/cerul cu sânge zburând/prin măceșul copt”.
Cartea are un design foarte diferit, atât din punctul de vedere al dimensiunilor, cât și al așezării. Având o formă relativ mică, ea poate fi privită drept o ”carte de buzunar”, un mic caiet liric ce parcă a fost proaspăt scris de către poet. Un jurnal fără dată și fără localitate, care se desfășoară atemporal și aspațial. Pe alocuri, cititorul va repera schițe ce reproduc ochi sau modele cosmogonice. Un motiv paratextual ce apare obsedant este buchetul de platină, reprodus atât la început, cât și la finalul volumului.
”Buchetul de platină” adună flori ale fericirii și căutării unui metafizic (uneori prea îndepărtat), frunze ale dezolării alături de stropii de sânge care se unesc cu cei de rouă. Această combinație de trăiri, adăugată cu metafore fascinante, ce propun, ca o problemă oraculară, o regândire personală a fiecăreia dintre ele, generează un efect estetic spectaculos. Este un volum ce nu se poate citi decât în după-amieze liniștite, alături de multe căni de ceai, un buchet de flori pe masă și multă dorință de meditație sau imaginație...

(revista Steaua, nr. 12/2010)

Această discuție este reală și a avut loc într-o după-amiază călduroasă de vară, fără a avea vreun pretext inițial. Sunt dezamăgiri reale ale unor oameni ce nu-și mai găsesc etalonul.

Matus Adrian: O lume nebună. Această vorbă o auzim în fiecare zi, de la toate categoriile sociale: de la învățători și profesori, la mecanici auto și de ce nu, medici sau avocați? Și totuși, parcă refuz să cred că facem parte din trista generație, care așteaptă modelul care parcă niciodată nu vine. Tind să cred că drumul fiecare și-l făurește după propria gândire. E oare de ajuns superstarul de la tv sau ar trebui să căutăm ceva mai mult?...
Rosu Razvan: Adrian, prietene, eu de multă vreme observ un lucru, oamenii au un talent de a face lucrurile exact invers. Ma refer aici la faptul că de multe ori chestiuni profunde sunt golite de înţeles până la vulgarizare, iar lucruri foarte simple, elemetare chiar, sunt complicate fără rost. Nu ştiu în ce măsură lumea de azi este mai nebună decât cea din alte vremuri, pot însă să subliniez faptul că egoismul şi egocentrismul a ajuns la cote maxime, cred că aproape unice în istorie. Referitor la modele, ele sunt în jurul nostru, nici de cum la tv. Ce modele am eu? Începând cu aurolacul de pe stradă care îşi duce cum deminitate crucea şi care te salută din toată inima, continuând cu tăranii autentici (foarte puţini în prezent) şi terminând cu intelectuali adevăraţi.
Rosu Razvan: Cât despre tv am renunţat aproape complet la el. Trec zile întregi fără să îl deschid. Ce părere ai tu despre această lume nebună devenită un şablon, o stereotipie atât de dragă românilor?
Matus Adrian: Televizorul? Paradoxal, el îți mai oferă o informație nouă, o știre....Observ că avansăm tot mai mult înspre generație ciberneticului nul. Uite, calculatorul nu îți oferă vreo informație nouă, deși practic, ai întregul calup mondial de date în spatele procesorului. Mulți ne limităm doar să deschidem fereastra de Y!Messenger, să vedem ce mai e nou pe rețelele de socializare, facebook, hi5, să ne verificăm mailul și să mai ascultăm o melodie pe Youtube. Atât. Și ce e mai trist este că ne ocupăm două-trei ore din zi cu acest procedeu care devine rutină. În loc să ieși la o cafea, să îți dregi puțin vocea și să lași degetele să se odihnească de la atâta tastat. Desigur, putem lua o carte și să o citim. Totuși, nu vreau să exagerez ca o domnișoară de pension patetică, pentru că internetul are potențial.
Rosu Razvan: Şi eu am cam aceeaşi părere despre internet. El este foarte util dacă şti cât şi cum trebuie folosit. Uite de exemplu am nevoie de nişte informaţii legate de istoria viorii de la începuturi până în prezent. Nu are rost să citesc un maldăr de cărţi când pe wikipedia pot găsi în câteva secunde informaţii, ce-i drept nu la un nivel academic, dar totuşi de o calitate bună. Dacă tot ai amintit de cărţi, cum stai cu cititul? Ce părere ai despre cărţi, despre ce se scrie în prezent?
Matus Adrian: În acest punct de vedere, sunt de acord cu Gabriel Liiceanu. Lectura este de fapt, un dans cu o carte. Fiecare volum te învață de fapt, cum să dansezi. Sunt unele cărți pe care le privești cu sfială, pentru că știi că niciodată nu vei putea să te apropii de ele, sunt cărți cu care atunci când te întâlnești, îți lasă un gust al farmecului pe buze, dar din păcate, sunt și multe cărți pe care, atunci când le inviți la dans, te calcă pe picioare și nu se mișcă după ritm. Constat că astăzi se scrie mult. Cu oarecare îndrăzneală, pot să afirm că actul de a scrie nu mai aparține profesionistului, ci fiecare își poate scrie propriul roman. Asta nu înseamnă că va fi și citit cu entuziasm. Consider că lansările de carte de astăzi sunt întocmai ca și vitaminele efervescente: produc multă zarvă, dar apoi constați că nu este mare lucru.
Matus Adrian: Crezi, e bine să dansezi cu niște cărți?
Rosu Razvan: În general îmi place dansul, aproape de orice fel. Lectura este ceva fascinat pentru cine o simte şi o pricepe. Cărţi sunt multe, dar nu sunt multe cărţi bune. Nu sunt adeptul cenzurii dar, sincer vorbind consider că doar în jur de 20% din ce se publică în ziua de azi este valoros. Am trecut şi eu prin mirajul lansării. Important este ce rămâne în urmă, aceea este adevarata judecată, nu entuziasmul lansării.
Rosu Razvan: M-aş opri puţin asupra actului creator, care i diferenţează atât de mult pe artişti de restul lumii, să o spunem direct îi face mai boemi. În ceea ce creez eu un rol mare are şi divinitatea. Nu aş putea trăi fără sacru...
Matus Adrian: Într-adevăr, într-o formă sau alta, actul creator este inseparabil de cel al divinității. M-aș opri puțin asupra unei afirmații a lui Mircea Eliade: Creația este darul zeilor. De fapt, orice artist coboară sau urcă, cu ajutorul unor entități, fie îngeri, daimoni sau muze, spre lumea Ideilor. De aici, sub auspiciul direct al sacrului, se întâmplă actul genezic. Ceilalți, cei care privim această nouă lume, observăm doar cu propriile noastre mijloace neputincioase: ochi, urechi și niscaiva cunoștiințe legate de artă. Aici este greșeala cea mai mare. Arta trebuie trăită, în primul rând. Indiferent că este vorba de muzică, de poezie, de pictură sau de film. Întâi încerci să miroși nemirositul, să vezi cu ochiul minții nevăzutul și să auzi muțenia. Degeaba, dacă nu crezi că există o comoară în
pustie, nu are rost să te aventurezi la drum.

(Viața Transilvaniei, nr.5-6, anul IV, octombrie-decembrie 2010)

tremur.
când văd.
Imaginea de copil.
ce vede.
că tremur.

îmi Trece.
prin minte.
Iritabila lume.
minte,
că mă va trece.

șezi.
cu albe antene.
Te duci departe.
În albe ținuturi,
și vrei să șezi.

Sunt stins.
ca toată hârtia.
Zgâriată cu pixul.
ai venit la mine,
să te lipesc.

uite, știm foarte bine că
tremur, dar
și mai bine că îmi trece,
șezi,
abia atunci vei afla că
sunt stins.

de câteva ori, în viață
ne privim în oglindă și, ca un mort
etalat, sau ca un câine disecat-
prilej de moarte gratuită- dorim așa, un-doi, să ne dezbrăcăm
de piele,
de nervi și picioare,
de ochi și de părul care ne-acoperă.

Uneori, tâmpit moment, rămânem cu
scheletul în fața oglinzii și trepidăm cu oasele,
până jos,
până mai jos,
mai jos de parter,
de subsol, pământ sau lavă
de mormânt. Hei,
tu, ia încearcă- de-mi pune nițel aur, pe claviculă
încet, încet
scutură metalul topit pe fragment
și taie-mi rămășița de om (ce nu-și știe măsura).

așa, aud acum avertismente,
dar doresc darul dumitale,
chiar de vrei să pui carne peste,
să-mi reîmbrac carnea și ochii și
nervii năclăiți și încordați ca niște tuburi ce plesnesc,
și vasele sanguine ce mai duc cerneală
către tipografia isterizată.

aud avertismentu-ți, dar îmi iau
cu prisosință stomacul, pancreasul, le repoziționez
așez cu grijă pielea:
rămâne un secret al nostru,
umărul meu de aur.

Următorul interviu îți dezvăluie fața unui țigan care își asumă propriul destin; este țigan, dar urăște țiganii cu palate. Nu are școală, dar are cultura vieții și a marilor personalități a secolului XX. Pentru el, Nicolae Labiș este Fany. Urmăriți interviul care privește viața lui Răducan Crețu ca pe un urcuș de la etajul 1 la etajul șapte al garsonierei sale.
Nu luați liftul!



Și, după, dacă aveți chef, o audiție.

În timpul sesiunii, cam cu ce îmi ocup timpul, după sfaturile lui Mleșniță Adrian.

Anul 2010 s-a terminat cu bine, cu mai puțin bine. Bilanțul oficial politic este tot negativ, creștere economică n-am avut, deși ni s-a promis. Ni s-au promis multe și mărunte din partea statului, dar eternul „csucsu” a fost la ordinea zilei.
Să privesc puțin retrospectiv anul, cu bunele și cu relele lui.

Ianuarie.Cu mult frig și răceli crunte, am pășit cu stângul oarecum în 2010. Adică revelionul trecut mi-l petreceam cu cafele fierbinți și dârdâieli de frig. A urmat pregătirea pt. olimpiadă și spre sfârșit de lună am ajuns la Arad, unde a fost tare bine. Între timp îmi făceam și aplicația pentru UK, eșuată for now din motive financiare.
FebruarieAm început să evit cât se poate de mult școala după ce am avut revelația că doar te încurcă în propriile tale treburi. Am avut prima probă de bacalaureat, unde toți eminescienii, că știm, că nu știm, suntem ași. Spre final de lună, din nou o călătorie care s-a terminat puțin mai prost, cu somn de voie în gara din Cluj și Iași. Am făcut și pozele de album.
Martie.Prin această perioadă m-am hotărât să merg la Literatură Comparată, la Cluj. Tot atunci am început să văd cam care e situația cu istoria reală a României, fără patetismele naționaliste pe care ni le oferă numeroasele manuale școlare. Ca de obicei, la sfârșit de lună m-am înhămat la lungul drum spre Bacău (again!, de data aceasta fără pierderi de tren,dar cu eternele incidente cu nașii de pe tren).
Aprilie Paștile, dulcile Paști, cu ciocnit simbolic la ora 12 pe strada Drăganilor. În rest, ce a mai fost pe-atunci? A, cea mai tare glumă de 1 Aprilie din viața mea (Roșu îmi spunea că ex-prietena lui este gravidă și este alertat).
Mai O lună începută frumos, la iarbă verde, la Noroieni, cu mâna lui Janika ruptă (still have that recording) și apoi cu multe stresuri pentru pregătirea la internațională. A trebuit să fug și până la Negrești Oaș și am văzut pe propria piele ce înseamnă o distanță de 40 de kilometri și o altă lume. Internaționala...cele mai faine clipe din viață sublimate în câteva zile.
IunieLună și mai încărcată. Începutul prin uluitoarea veste: mergem la Rege. Acest eveniment a eclipsat absolvirea și ziua sfântă de eliberare de sub jugul ministerului. A urmat banchetul, unde am cunoscut...ehem...not another jewish princess, dacă pot spune așa, called Leo. Nu e Leo din That 70s Show, e o poveste mult mai faină. :D
Și au început pregătirile de bac, după ce filologii de noi ne-am costumat în romani și am defilat imperial. În casa de vară, lângă o saltea, fără spor și cu pisica privindu-mă cu lene. M-am crucit când am văzut cam ce înseamnă Bacu pe bune (copieri, nu timide, ci în stil barbar) sau când am văzut notele unor indivizi care nu aveau nicio tangență cu școala și nu puteai încropi o discuție decât pe tema mașinilor sau a echipei de fotbal preferate.
Iulie.Sub egida formației Truda- „iară-i bine”, a început vacanța și drumurile spre Cluj, pentru înscrieri, confirmări, infirmări și vizite. Evenimentul lunii a fost SamFestul, precum și dubla aniversare, celebrată la Casual, cu beri în mână și urmărind finala World Cup.
August.Pe agenda de călătorie figurează în această lună Clujul cu Iron Maiden (show fain, atmosferă bună) și Rohia, unde pot spune că în patru zile am învățat multe sfaturi (nu doar spirituale, ci și practice).
SeptembrieDe data aceasta am mers puțin mai departe, în Paralia Katerini, unde recunosc, m-am simțit destul de bine, deși locul în sine este destul de plictisitor, fără prea multe atracții. Am avut și lansarea cvintetului,ne-au făcut și furioși, dar a fost bine. Cred că nimeni în lume nu a mai organizat o lansare în o zi. Și...
în octombrie a început facultatea. Cursurile ok, mi-am intrat destul de repede în mână, m-am acomodat cu orașul. Nu mă plâng, nu mă laud. Cei care mă cunosc știu că doresc altceva, undeva peste canalul Mânecii.
Noiembrie
Noiembrie.. Un singur lucru: Therion. Pentru celelalte, nu există cuvinte.
DecembrieUn post de Crăciun eșuat. Invitație la Rege! Corindat! Întoarcerea fiului risipitor acasă!

În concluzie, a fost un an plin, dar cu câteva supărări. Ce-mi doresc concret de la noul an? Cafea și ceai negru, timp liber pt. mine și sper să ajung la vară la Taize...
Un an nou fericit tuturor bloggerilor și cititorului acestui site!