Săptămâna trecută, după multe insistențe din partea moțului Roșu Răzvan, m-am hotărât să merg la mănăstirea Rohia pentru câteva zile. Un loc care se presupune a fi o oază de liniște, de pace sufletească și reculegere spirituală. Luni dimineață pornim spre Baia Mare, pe tren facem puțin show în Jewish style.
Ajungem în Baia Mare, pornim spre Târgu Lăpuș. Până acum, totul bine. Șnur. Din orașul lui Leșe pornim în spatele unei dube dubașe până la mănăstire. Ajungem, ne întâmpină fratele Nuțu, ne cazează, toate cele.
Am constatat niște treburi din această călătorie. În primul rând, contrar unei opinii majoritare, la mănăstire nu ești obligat să faci nimic. Totul, absolut totul e din proprie voință. Muncești, dacă dorești. Citești dacă dorești. Participi la Sf. Liturghie dacă dorești. Fără reproșuri și priviri de bătrâne care nu au ce face decât să judece capra vecinului. E întocmai ca și cu libertatea pe care a dat-o Dumnezeu: faci ce dorești. De tine depinde.
Chestiunea mai problematică este faptul că Rohia, dintr-o comunitate izolată, a devenit o atracție turistică foarte în vogă. Adică, vin turiști care merg spre mare, spre munte, spre shopping și se opresc 20 de minute cu mașina, aprind o lumânare și scriu un pomelnic, mai spun ,,vai, ce frumos și liniștit e locul acesta!,, și pleacă. Turiști care dintr-o dorință de emancipare și libertinism absolut nu respectă nici elementarele reguli de vestimentație pe care o mănăstire le cere. În plus, se construiește o mega-construcție cu titlu pompos Centrul Cultural Nicolae Steinhardt, iar camioanele vuiesc și răcnesc toată ziua.

Părțile bune sunt însă inestimabile. Aici se aplică dictonul Ora et labora. Munca nu este una de lagăr, sisifică. Fie că este curățat de cartofi, cosit, gater sau cărat lemne, nu este exagerat de greu. Mâncarea gătită de fratele Nuțu este destul de bună, având în vedere că este de post.

Nu ne-am răbdat să nu vizităm împrejurimile, să fluierăm apocrif și profan. Pățanii: m-am curentat într-un gard electric, am călcat într-un cui și...am pierdut microbusul din Baia Mare pentru că ne-au luat la ceartă niște iehoviști îndoctrinați, cu eterna vorbă, care se aplică din păcate la fiecare religie: dreapta noastră credință. Prevăd că ecumenismul lui frere Roger și a lui Steinhardt va fi doar un vis...Am și citit, l-am văzut și pe părintele Serafim Man, un adevărat model de cuvioșenie în acest secol al zbaterilor demonice.
La întoarcere am venit cu un călugăr ce ne-a adus taman până în Baia Mare. Conduc băieții, nu glumă! Dacă ei respectă Decalogul, cu siguranță legile rutiere nu. Pe un drum național, 130 la oră cu duba, curbe luate ca un puști teribilist,și totuși, am observat că avea experiență multă.

Până vineri, sunt plecat la Rohia, departe de civilizație și (sper) aproape de Dumnezeu.Un drum pe care mi l-am propus de mai demult, si iată, astăzi îl voi face.

salut,
stai jos puțin, aici pe bordura
viselor purtate de avioane decolate.
sunt încântat de cunoștință. te voi învăța
cum să îți deschizi ochii prea pironiți de ritmie,
de oboseală. e altceva.
știu, îți simt pulsul libertății
zvâcnind în vene, în capilare, între urechi
sensibile la săruturi; îți simt greul ce
apasă fantasmic privirea ta.

ia loc. ține putin frunza de mentă,
desfă-i toți porii, lasă-i să-ți inunde nările,
să stii, că stai-
nu e vis, e doar aromă de mentă.
(poti simți orice, dar nu mirosul mentolat
din serile calde)
privește cu zâmbet cum alți fanatici cad în noroaie
de irealitate, cu un zâmbet adormit
și nestins timp de visare.

pune puțin ceai, și uită-te cum
culoarea difuză a laptelui se amestecă la fel ca sentimentele
dilatate, crescute în neștire.
hai, să gustăm străzile orașului provincial
noaptea, să ascultăm sfaturi
în spatele teatrului
să mâncăm înghețata topită și să râdem de
vise,
absurdități si comodități.

regăsește-te în aceeași simfonie
de jazz, în care toți simt ritmul,
ritm pe care
îl batem simplu
și improvizăm complex.

Când intri în clasa a XII-a, toţi profii vin cu acelaşi citat comun: "vine bacu', examen serios, pune-te pe învăţat..". Când termini clasa a XII-a, printre flori, banchet şi serenade, uiţi cât/cum mai ai de învăţat. Când vezi cum e organizat bacalaureatul, ştii foarte bine: nu eşti singurul care îşi bagă picioarele în el.
Început frumos, zi de luni cu soare, costum, înghesuială şi percheziţii. Degeaba. Veceurile tot pline erau de fiţuici, iar cel puţin la colegiul "intergalactic" Mihai Eminescu s-a dat o adevărată luptă de clasă. Adică, mai pe înţeles: elevii de la Eminescu au fost comasaţi cu cei de la Liceul de Arte, Teologic şi Sportiv.

Ziua de miercuri înseamnă pentru umanişti (şi nu numai!) proba de istorie. M-am trezit în mijlocul unei gloate de 15 sportivi care nu ştiau să citească o slovă corect, darmite să rezolve subiectul. Supraveghetori care, aţi ghicit, au închis ochii, au lăsat totul să se desfăşoare frumos. "Haideţi, ajutaţi-i şi pe ei, să-şi treacă bacu'". Stai puţin, duduie, eu dacă nu mă consider sportiv nu merg şi mă înham la flotări şi probe de rezistenţe. Gălăgie, cât încape.

Geografie, din nou, aceeaşi atmosferă, aceiaşi prieteni de examen. Măcar că s-a terminat cu bine toată tărăşenia asta. Un examen al paradoxului: şefa de promoţie de la MIU cade examenul deşi a terminat cu 9.8, în timp ce oameni citiţi iau note submediocre la diverse discipline iar gâgâiţii fii de deputaţi (a se citi cu directă referire) iau note delirice. Un sistem bolnav, unde ţi se râde în faţă dacă vrei dreptate.
CIfra mea a fost cea mai sexi posibilă, 9.9.

Închei apoteotic cu vorba lui Ghele: "După bac, după bac"

Check this link.
http://blogs.myspace.com/index.cfm?fuseaction=blog.ListAll&friendId=471830993

Mama lui de bac, pentru câteva zile spun ca şi Jeni Acterian, patetic: "Nu mai am timp nici să visez." Am pierdut şi concertul Metallica.

Cu o întârziere fenomenală (aproape două săptămâni), am ajuns să scriu şi despre graduating day. Moment interesant, pe care îl voi descrie fără a fi foarte siropos sau patetic în exprimare.
Iau totul cronologic, cât mă mai ţine memoria. Marţi seara, serenadă, unde am întârziat datorită faptului că am adormit ca un prunc, iar Răzvan a lungit-o şi el puţin. Nu contează, a fost o seară faină, cu discuţii la macskahaz şi cu pus AC/DC în Score. În Score, Raiul houseului de 2 lei, ritmat pe acelaşi bpm o oră întreagă. Piesă pe care totuşi s-a cam dansat...Dani, deliric, mă ia la discuţii filosofice pe care doar el le poate cugeta, doar în anumite momente, bine alese. Venind acasă cu Roşu, pe la 2 noaptea, vedem cum un peşte îşi bate femeia în mijlocul drumului, pentru "egy millio laj szopas".
Miercuri, definitivat medii, chestii, trestii, împărţit sonete (o chestie pe care doar în Ardeal o găseşti, invitaţie la graduating day) şi scris în album. Joi dimineaţa abia am putut dormi cât de cât. Am mers cu directoru' în turn, să vedem care-i treaba, în timp ce roşu înjura sistemul de numa' numa'.

Ziua absolvirii. Am apucat-o să o văd şi pe asta, după opt ani de veteran în Eminescu. Am avut costume de romani, imperiali şi cred că XII F a făcut furori la capitolul vestimentaţie şi ieşire (cu porumbei). Mai haotic a fost un mic moment de sincopă din culise (coşul de flori pe care l-am învârtit din stânga în dreapta). Totuşi, nu am fost generaţia blestemată, deoarece am avut parte de soare, la fel ca în toţi cei opt ani de terminare. Am ieşit imperial, ca şi gladiatorii în arene, în aplauze şi urale, în timp ce amfitrionul (directoarea) ne striga pe nume. Din păcate, costumul s-a supraîncălzit deoarece a fost conceput din materiale sintetice. Greşeală a infailibilului Inedit!

Premiu I cu 10 :D şi pentru premiul de la internaţională. Am primit drept cadou două rame cu poza şcolii, unde am scris cu pixu'peste "prestigiul şcolii". Venire acasă, poze cu rudele, cafele, sarmale, platouri, tort. Urmează a doua rundă, banchetul. Cei din B, luxos, elegant cu limuzina. Cei din C, şmecher, wild, cu motocicletele. Cei din F, şucari, balcanici, cu TIRul, răsunând a piese, coborând pe lăzi, cât se poate de imperial şi aici.
Eh, banchetul a fost într-o locaţie intimă,s-au spart pahare, s-au produs combinaţii peste combinaţii, cât se poate de neaşteptate. Nimeni, din câte ştiu nu a borât, mici incidente au fost, dar nu mari. Nu a fost bere, în condiţiile în care au fost marile călduri (oameni care nu ştiu aprecia frumosul), ci doar whisky, vin, care erau cât se poate de "răcoritoare".
De aici, direct la şcoală, unde am fost primi, am servit-o pe doamna Gigelia cu pălincă, am băut cu statuia lui Eminescu şi s-a dansat până la 10 dimineaţă, când domnul director ne-a dat afară. Deliric! Pot spune că a fost unul dintre cele mai faine bancheturi din ultimii ani, cunoscând bine situaţia generaţiilor antecedente. Urmează în câteva zile, bacalaureatul şi alte minuni.

"Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Ş-apărător de ţară"










Vinerea trecută am aflat, printr-un apel fulger de la Răzvan Roşu că suntem invitaţi la Regele Mihai. What? How come? Ideea ne-a venit undeva prin ianuarie februarie, la casual pub, că probabil nebunia nu ne venea dacă eram treji. El a dres şi a scris e-mail unui reprezentant al Casei Regale, care joi seara i-a răspuns favorabil (mailu era să fie şters).
Ne pregătim cum se cuvine. Recunosc, am citit în romane faza aia clişeică "mergeau cu emoţie înspre un loc", dar nu am simţit-o niciodată. Acum însă da. Ştiam că voi da mâna cu un om distins, cultivat pentru a fi Rege, un gentilom care nu bea şpriţ la golden blitz şi nu râde ca proasta în sat pentru a părea de gaşcă, iar mai apoi să îţi tragă clapa.
Sâmbătă seara discut cu Roşu cam ce ar trebui să facem, un spectacol, ceva, să nu mergem cu mâna în fund. El şi-a pregătit partea moţească, jocuri, hori, cântări din tulnic, iar eu urma să-i recit o poezie, acompaniat de fluier.
Luni dimineaţa, la 4 îl iau pe clarinetistu' Mânzucu', pe cameraman şi ne îndreptăm spre Carei, de unde trebuia să luăm microbusul spre Săvârşin, cu escală la gara din Marna. Baiu' fost-o că şoferu' nu a venit şi am strâns un pic din cur ştiind că fără el la Rege nu ajungem.
La urmă, tot a venit altă maşină, mergem spre Marna şi luăm moţii adormiţi. Lelea Victoria, o cunoscută descântătoare şi femeie de viaţă, a sfinţit maşina cu apă, iar când am venit, cu jinars. Drumul spre Săvârşin a fost destul de cuminte, repetând în cor "Trăiască Regele" şi ascultând bancurile lui Marius.
Ajungem "exactly on time" ne schimbăm, ne îmbrăcăm la patru ace domnii, iar moţii "la opincă şi obdială" şi ne luăm ustensilele pentru a-l vedea pe Rege. Cu atenţie şi cu sfială intrăm pe domeniul regal, ne aşezăm pe terasa unde vom prezenta spectacolul regelui. Surpriza cea mare a fost că regele nu auzea prea bine, dar Răzvan a reuşit să ne prezinte, să spună ce dorim şi de ce am venit tocmai din Sătmar. A urmat cântarea din tulnic, jocul şi horitura tradiţională, spusă cu patos. Bătrânul Niculaie a Petrii, de 84 de ani şi-a spus punctul de vedere cu o trăire pe care doar străbunicul cred că ar fi avut-o.
M-am dus în faţa Majestăţii cu emoţie. Cu trăire. Aude slab, dar a înţeles ce i-am spus, că sunt onorat de faptul că sunt al doilea membru din familie care să ajungă să îl vadă pe rege după fratele străbunicului, din Garda Regală. I-am recitat "noi toţi" şi mi-am dat seama de luciditatea sa mentală, care este mult superioară fizicului. El, întocmai ca un înţelept, concentrează idei mari în fraze scurte. Lelea Victoria a uitat de ştergare, iar Nistea a păruit-o verbal până când a venit cu cadourile. În timp ce ele veneau ca egiptencele cu cadouri, o băbucă îi spune "Majestate, sănătate să aveţi", la care el..."Sănătatea ţara să o aibă, nu eu". Sacrificiu de sine! Un învins al sorţii.
După care, poze, poze, poze, unde a avut răbdare să stea în soarele torid de iunie. La final, am cântat mai fără vlagă, cu falsetto, un "Trăiască Regele", dar din inimă. Regele a lăcrimat.

Drumul înapoi a fost mult mai bolund. Bătrânu a ţucat o uiagă de pălincă după care ne-a zis cum e cu femeile, cum a luptat în al doilea război mondial, la cavelerie, şi cântări moţeşti erotice. În benzinărie, am jucat de nu am mai putut, şi la Ciumeşti, iar în Marna am intrat "pă sistem".

În aceste zile, în "capitala culturală a Ardealului" are loc Festivalul Internaţional de Film din Transilvania (Transylvanian International Film Festival), o manifestare de amploare, ce doreşte a fi echivalentul unui Locarno, Berlin sau Istanbul, primele centre cunoscute pentru cinefili. Clujul vede filme foarte bine cotate în toate cinematografele din oraş precum şi prin proiecţii în aer liber, dar alţii au şi ocazia să vadă manifestările de tip underground, cu scurtmetraje din ţări mai puţin cunoscute publicului comercial.

Personal, nu am avut cum să ajung la TIFF, din cauza mai multor baiuri şi angajamente, plus bacu'. Totuşi, în spiritul ripperului de pe torrente, mi-am scos şi eu nişte filme pentru a vedea ce oferă acest festival. Indeed, dacă aveţi ocazia, mergeţi. Merită.

Lebanon-2009 Un film despre război, privit nu din perspectiva bravilor soldaţi cu care ne-a obişnuit Hollywood-ul, ci din prisma unor tineri care abia au ajuns la bordul unui tanc. Spaima ia locul şablonizatului curaj de care toţi trebuie să dea dovadă în armată. Se observă de asemenea jocuri de culise, denumiri abstracte, codate pentru fiecare unitate ce trebuie să îşi realizeze scopul, fără a cunoaşte viziunea de ansamblu.
Un film în care armata este prezentată cu toate sechelele pe care le impune. Tanchiştii sunt în fond nişte copii maturizaţi prea devreme, unii dintre ei încă mai dorind să îşi anunţe mama că sunt încă în viaţă.
Perpectiva camerală este uimitoare. Puţine filme reuşesc să focalizeze mizeria tancului sau drama oamenilor cu o justeţe uimitoare. Regizorul Samuel Maoz foloseşte metoda "camerei din lunetă" pentru a reda în mod natural detaliile pe care doar Ygal, lunetistul le vede.
Dezavantajul acestui film îl constituie cadrul relativ restrâns, dedublat doar de mediul de război exterior. Toate poveştile şi discuţiile se desfăşoară în carcasa de metal, iar veştile sunt aduse de către acelaşi comandant.
Filmul a avut o bună receptare critică, The Guardian numindu-l un "foarte bun film anti-război", iar The New York Times completează, prin caracterizarea "o uluitoare operă cinematografică". De asemenea, a câştigat "Leul de Aur", premiul oferit în cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Regia este semnată de Samuel Maoz, iar în rolurile principale joacă Oshri Cohen şi Itay Tiran.

Capitalism-A true story. Acest documentar evidenţiază foarte bine relaţia cauză-efect care a dus la situaţia economică mondială. Regizorul Michael Moore reuşeşte să prezinte un scenariu care pare rupt din teoriile comerciale ale masoneriei într-o manieră cât se poate de plauzibilă. El porneşte de la premisa faptului că democraţia este un lucru total diferit faţă de capitalism. Acesta reuşeşte să altereze principiul suveranităţii naţionale. În fond, documentarul ne arată cum pe timpul crizei 1% din populaţie (procentaj reprezentat de directorii marilor concerne internaţionale sau politicieni) reuşesc să se dezvolte mult mai bine. Cadrele oferă argumente solide în favoarea desfiinţării acestui sistem, în favoarea nu unui comunism distructiv, ci o cooperativizare la nivel microeconomic.
Suntem obişnuiţi să scandăm democraţia în cadrul statului, dar la locul de muncă are loc în fapt cel mai acerb sistem al oligarhiei. Puterea e în mâna unui grup restrâns de oameni care administrează banii după bunul lor plac. Documentarul este presărat de câteva acţiuni de frondă, precum cererea intervenţiei poliţiei în cazul celor mai mari infractori: bogaţii politicieni.
Filmul a fost nominalizat şi el la Leul de Aur, dar a pierdut în faţa filmului "Liban", acordându-i-se doar distincţia "Leoncito d'Oro" (Micuţul Leu de Aur).

Acestea sunt doar o parte din delirul cinematografic pe care Clujul îl oferă în această săptămână. Festivalul cuprinde diferite secţiuni, precum scurtmetraje, filme româneşti, maghiare, clipuri, dar de asemenea şi manifestări din zona literară, prin lansări de carte sau concerte de muzică alternativă (alternaTIFF).

Am revenit de câteva zile în milenarul orăşel cu iz vienez, unde rareori se petrece ceva. Da, Sătmarul, loc de periferie şi pentru unguri, şi pentru români. Totuşi, e locul de unde mă trag.
De aici am pornit spre Constanţa, destinaţia finală în taman celălalt capăt al ţării. Aici s-a desfăşurat Olimpiada Internaţională de Limbă, Comunicare şi Literatură Română. Gară, pustietate, doar un grup care se pregăteşte de AC/DC. Aflăm că trenul va ajunge în podu' Gării de Nord cu întârziere. Victor mă aşteaptă o ţâră la gară, mai stăm la o poveste, un pic aşe.. Şi întârzierea a fost. Am pierdut, of course, legătura spre Constanţa, dar am dres-o cumva, cu biletele şi cu tutele de la bucureşti.

Faza mai faină începe pe trenul accelerat Bucureşti Constanţa, când am asistat la o adevărată familie desprinsă din schiţele lui Caragiale. O combinaţie de Bubico, mamă proastă, tată fătălău, prunci hiperactivi, narcotică ce stătea vizavi de mine şi alcoolicul care s-a culcat la Cluj, s-a trezit la Timişoara, merge la Bucureşti, dar e la Constanţa.

Ajungem la mare, un scurt tur, dorinţă de a termina proiectul, oameni însă nexam. Mă duc pe faleză, iau o ciorbă de peşte, se mai adună lumea, aflăm că urma să muncim la proiect a doua zi, în sfântă zi de sabat. Bineînţeles, în ziua aia cred că am fugit mai mult decât toţi pruncii de a cincea la un loc, am băut cafele cât se consumă în tot Art Cafe timp de o oră, dar am reuşit să terminăm, sub presiunea ceasului. Seara, plimbări cu Ioana (Focşani) şi Alexandra (Piteşti), pe faleză, lângă cazinou, pe stânci stângi.

Duminica a însemnat relaxare, plimbări ca astmaticii pe faleză, pregătiri mentale (sau nu?) pentru ce zilele de foc. Deschiderea a fost pompoasă, nu am reuşit să învăţ mare lucru din ea, decât cum se dansează pe la aromâni, cu un iz puternic de manea ce se pune la majorate când sunt toţi beţi. A, şi prunci de 5 ani care defilau în uniforme legionare. Toate acestea completate de o ploaie torenţială, ce ne-a udat şi inima.

Luni. Probă. Cafea. Subiecte interesante, am greşit ca prostul la gramatică-grilă, dar de eseu sunt mulţumit. Nu m-am răbdat să nu intru puţin în alde comparatei, universalei, făcând paralele hahaha! de la Platon la Dvorak şi Wagner. După masă, ne-au dus la fregata maria şi pe b(d)ricul Mircea, unde însuşi Băsescu a făcut şcoală. Seara, din nou faleză, poveşti despre nimic, etern şi tot.

Răzvan mă sună marţi dimineaţă pentru a mă întreba care este situaţia actuală a olimpiadei. Mă hotărăsc. La oral, voi vorbi fără retorisme, citate şi patetisme ieftine, despre Ardeal. Despre ceea ce mă caracterizează în această societate de tranzit nebună. The so called "Jurnalul peregrinului transilvan". Am avut un dubiu la finalul discursului, dubiu care mi-a crescut atunci când Ioana a ieşit şi ea.
Pe după masa, după ce am tras un somn bun în timp ce alţii vizitau Constanţa şi Mamaia, s-au afişat rezultatele. Oficial, locul 2. Nu îmi venea să cred. Din mai multe motive. Însumat, adunat, scăzut şi însutit, am avut 113,33 de puncte din 120: 107 scris, 115 oral (!!!) şi 120 proiect. O situaţie frumoasă, la o diferenţă de un punct de locul 1.
De ce nu îmi venea a crede? Anul trecut, după internaţională, am dormit la Andy Mureşan. Când m-am întâlnit în metrou la Crângaşi pentru a mă ajuta cu bagajele, mi-a spus că a visat că am luat locul 2. De fapt, anul trecut, la individual luasem locul 4. "Lasă, va fi la anul.!", previziune care iată, s-a adeverit.
În ultima seară ne-au încântat fetele de la Blaxy Girls, deşi atmosfera a cam fost una de nuntă rahitică. Pe la 3 dimineaţă fugeam la farmacii după medicamente (pe care le-am şi primit greşit), iar a doua zi la premiere eram ca un mort viu. Un gust amar la final, despărţiri, memorii, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima mea olimpiadă din viaţă (doar dacă nu se repetă anul, din cauza guvernanţilor).

Tot respectul grupului, care au constituit proiectul Itinerarii culturale: Fulga Adelina (Botoşani), Toia Claudia (Bacău), Marin Bianca (Oneşti), Alexandru Ioana (Focşani), Burtan Laură (Bucureşti), Denisa (Feteşti). Ni s-au alăturat Cârjă Mihai (Suceava), Crai Alexandra (Piteşti), Leon Alexej (Constanţa, Moldova, whatever, organizatorul concursului), Marilena (Chişinev, Rep. Moldova), Nicolina (Odessa, Ucraina). Să nu uităm de cuplul Berlovan-Ludmilla.

Motto:
"Leave me out with the waste
This is not what I do
It's the wrong kind of place
To be thinking of you
It's the wrong time
For somebody new
It's a small crime" (Damien Rice-9 Crimes)
And I've got no excuse

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo se trezeşte la fel de încercănat, încercând să îşi domolească puţin somnul cu o cafea tare. Nimic nou. Acelaşi oraş din care va pleca pentru câteva zile, de unde nu vor mai suna clopotele ce cu măiestrie de câţiva ani le mânuieşte ca nimeni altul din ţinut. Clopotele catedralelor ce încă se înalţă înspre cer. Clopote ce anunţă oamenii, că răsare soarele. Unii, mai inventivi, au ceasuri deşteptătoare şi nu au nevoie de clopot. Sau de Dumnezeu.

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo pleacă. Se ascunde în vagon din orăşelul în care e privit ca un specimen grobian, ce anunţă putrefacţia. Caută o lume mai bună. Sare din tren undeva în jurul unui port, poate va reuşi să lucreze ca un hamal. Bagajele îi vor roade mâinile care nu sunt deprinse cu greutăţi de ridicat. Merse la o geamie, unde...l-au acceptat, ca un înlocuitor. Avea ocazia să cunoască o cultură diferită, o lume nouă, feţe noi şi frumuseţi ce se vor dovedi a fi nebănuite.

Sorbi în după amiaza de vineri marea, de pe nişte stânci ce sfidau ţărmul cu stoicism. Pe o terasă, într-un restaurant care reflecta lumina mării, văzu doi ochi care în străinul lor păreau foarte cunoscuţi.
Atunci o recunoscuse pe Esmeralda, femeia frumoasă pe care a mai văzut-o de câteva ori în viaţă când mai mergea să bată clopotele în ţinuturi diferite. Esmeralda i-a recunoscut chipul obosit, om care nu a văzut în viaţa lui altă frumuseţe şi fericire în afară de statuile catedralelor catolice şi săseşti. Pentru prima dată, a constatat frumuseţea la un nivel ce depăşea chiar turlele bisericilor, undeva înspre cer. Desigur, aducea vraja unor lumi noi, mirosul unor tărâmuri diferite.

Mirarea cocoşatului a fost mică atunci când a constatat cu câtă fineţe reuşeşte să tragă clopotele, într-o armonie universală, fără prea mare efort. Popa ar fi zis că-i lucrătură diavolească, dar pentru el, era cea mai mare dovadă a sacrului. Clopote mari, mici, armonii majore, wagneriene, minore, marşuri şi chiar cuvinte reuşea să transmită din sforile ce se învârteau într-o frenezie extatică.

Şi, după cum ştim din povestea pariziană, cocoşatul are dreptul de a fi regele carnavalului din port pentru o zi. O zi în care va fi aclamat de anteriorii săi duşmani, care îl băteau pentru că avea mâini diforme şi va fi felicitat de cei care îl înjurau zilnic. Chiar şi drogaţii ridică şepcile în semn de onor. Da, faima, cocoşatul...primeşte tablou cu picturi cu păduri de pini ce se îmbibă cu lumină, bani, mâncare...şi el, spre seară priveşte marea. Neantul ce se aşterne când nu distingi apa de cer. Se urcă pe stâncile unde obişnuia să se ascundă, la umbra unui decăzut palat de pe malul apei. Pentru o zi, a putut să îi simtă mâinile Esmeraldei, respiraţia în ceafă şi să îi asculte poveştile pe care le-a trăit în lumea sa. Ce vor face în 10 ani. Ce au făcut în anii lor de trăit. Ce clopote au ascultat. Când au privit cerul şi lumea.

Şi într-un moment, Esmeralda şi-a făcut magia şi a dispărut. În neant, în noapte, plecând pe alte meleaguri. Quasimodo cu mâinile sale nătângi a rupt un trandafir ce i l-a dat în ultima clipă. Poate a fost aruncat, poate s-a păstrat uitat printr-un colţ de caiet. Ţiganca frumoasă s-a reîntors în al său oraş, fermecându-l pe Phoebus.

Quasimodo stă acum în acelaşi orăşel, în timp ce bate clopotele în fiecare dimineaţă. Printre prietenii săi de piatră, a apărut o sculptură cu trăsături ce îi aduc aminte de o lume apusă. Oamenii totuşi încă se mai miră de bătaia fantastică a clopotelor sale, neştiind că undeva, există o ţigancă ce ştie să facă acest lucru mai bine. Quasimodo trăieşte alături de statuile sale. În aceeaşi lume.

Is that all right?