Istoria. Un lung drum al decăderii, un grafic matematic al permanentelor oscilări între suişuri şi coborâşuri, o buclă, după cum zicea Albert Camus. Un permanent joc al relativităţii. Oamenii sunt obişnuiţi astăzi cu această clasică gândire: a fost Imperiul Roman, s-a năruit, în 313 a fost edictul de la Milan, în cutare an s-a întâmplat acel eveniment, în funcţie de anumite conjuncturi, şi bineînţeles, cu anumite efecte. Aproape deloc nu ne punem întrebarea What if? Ce-ar fi fost dacă perşii ar fi câştigat la Salamina? Ar mai fi fost civilizaţia greacă, conceptul de democraţie, de lume liberă? Sau dacă taxiul din New York-ul din 1932 l-ar fi călcat pe un domn grăsuţ, cu trabuc si mirosind a whiskey, pe nume Winston Churchill, am mai fi fost vânduţi la Moscova şi pe celebrul "şerveţel de la Ialta"? Mulţi ar aduce argumentul următor: ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat, nu facem presupuneri. Totuşi, înţelegerea acestor suişuri şi coborâşuri sunt necesare, tocmai pentru a exista în lume. Nicidecum nu suntem Stăpânitorii naturii, după cum amăgesc ideologiile totalitare, fie nazism sau comunism.
În vechea filosofie indiană, dar şi în cea a comunităţilor arhaice româneşti, ca reminescenţă a dacismului există o mentalitate conform căreia trăim în două timpuri. Noica aminteşte acest lucru pentru prima dată într-un mod academic, prelucrând un dicton popular: "Ceasul bate şi loveşte, iar vremea vremuieşte". Timpul istoric, cel al convenţiei anilor, lunilor, zilelor se subscrie Marelui Timp Universal, pulsaţia întregii materii şi antimaterii. Am fi tentaţi să credem că este doar o frumoasă legendă, balivernă şi nimic mai mult. Teoria relativităţii aduce însă argumente valabile care susţin această gândire antică. Iată că ştiinţa, după ce a contestat religia, acum o susţine. Stephen Hawking subliniază faptul că gravitaţia poate determina un continuum temporal, ca şi în cazul Pământului, astfel încât, literal vorbind, timpul se scurge mai încet în spaţiu decât aici. De asemenea, derularea depinde şi de alţi factori, precum viteza (cazul gemenilor care, unul fiind pus într-o navetă spaţială care merge cu viteza luminii va sesiza trecerea a şase luni, iar cel care a rămas pe Pământ, 80 de ani!) sau densitatea materiei.
Totodată, fizicianul englez aduce în discuţie un nou termen, istoria posibilă, cazurile care nu s-au întâmplat datorită existenţei unui anumit factor decisiv. Teoretic acestea sunt, dar într-un mediu virtual, proiectat paralel. Astfel, putem combate foarte uşor teoria predestinării. Omul, înainte de toate, este liber să aleagă. Poate aceasta este însăşi existenţa lui: Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum", ne spune Descartes. Gândirea, provocarea, desfiinţarea de idei şi înlocuirea cu a altora noi este o parte esenţială a dezvoltării culturii... Romanticii desfiinţează clasicii, care la rândul lor sunt atacaţi de modernişti, contestaţi de postmodernişti. Mimesisul (imitarea) e înlocuit cu poiesisul (creaţia).
Istoria aduce încă o problematică, semnalată de Neagu Djuvara. Astfel, pentru lumea întreagă anul 1991 a marcat căderea de facto a URSS-ului. Pentru mine însă este momentul în care am păşit pe lume. Depinde într-un mod esenţial punctul de vedere. Fie că suntem într-un an obişnuit de pax romana sau anul de naştere a lui Iisus Hristos, această pulsaţie ne include, ca într-o mare în care fiecare val este urmaş al celui de dinainte, dar spulberat într-o clipă. Unele din ele însă, fac pentru o secundă, cea mai frumoasă spumă posibilă...Historia magister vitae est.

Astăzi s-a spart un vis asemeni
unei galante bule de săpun ce incearcă evaziv
să cuprindă cerul.
Găini turtite, pui ieşiţi din găoace
talcioc,
vechituri,
ţigănie şi ţigări- dulce imagine a degradantului.

Încerc din răsputeri să
cuprind cerul cu el,
să refac găinile, să pun puii înapoi
în preafrumosul ou pascal.
Talciocul devine supermarket-
vechiturile-inedit,
ţigănia, elită a societăţii.

Îmi apare-un pui de căprioară,
sau libelulă ce trăieşte doar o zi?
Şopteşte, stins tristul Adevăr:
mă încununează, ascult
tac, recunosc, ascult.
Aflu, însă doar pentru o secundă:
Bula de săpun s-a topit.

Refac aripa insectei,
ochiul blajinului mamifer;
Însetat, ajung la robinet,
Îl pornesc, ciudat mă întreb:
De ce curge doar apă?

Un avânt frumos, de Paşti ne-a cuprins anul acesta. Parcă nu mai e mania Crăciunului în privinţa shopping-ului. Cel mult ouă, miei, un vin, o pască, nu chiar atâtea măgării gen Crăciuniţe sau promoţii de Crăciun. Nu observaţi că Vestul chiar nu acordă atenţie acestei principale sărbători din anul creştin? Se ridică astfel un important semn de întrebare.
Cristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, sfidând logica şi coerenţa Universului. A adus fericire, viaţă, ne-a redat omenescul şi viaţa de Apoi. Sincer, e mult mai remarcabil decât Gigi Becali, eliberat pt. 3 zile din penitenciar...Totuşi, pentru presă se pare că nu. Nu intru în amănunte pentru că n-are rost, nu merită.
Am venit ieri din Cluj şi pentru prima oară într-o lună, nu am făcut nimic azi. Mă simt împlinit, relaxat. M-am distrat de minune la Cluj, cu Bolduţ, aruncătorul de mături în uşă, Jucan Rareş, pruncu minune, Tamas şi secuii, dar şi mulţi alţii. Am aflat că sunt oameni foarte, foarte de treabă în Bucureşti şi m-am minunat de persoanele care nu ştiu să composteze un bilet de autobus. Organizarea a fost super, jos pălăria clujenilor! Ne-au plimbat mult, dar am şi văzut saline mari şi Cheile Turzii.
Astfel, a fost o săptămână mare, cu multe realizări. Paştele va veni pentru fiecare din noi cu lumina învierii, care se va propăşi şi va aprinde scara spre cer. Hristos a Înviat!

Nebunia vanităţii
Pădurea şi copacii
Omul cel distrus de a sa moarte,
Îşi strigă gândul flăcărilor stinse,
Din tainică genune-a vieţii,
Ar dori să caute arse vise.

Lumea e făcută dintr-o toartă,
Cea a scheleţilor învinşi de soartă,
A celor care prin viaţă urcă neştiind de
Omul cel distrus de a sa moarte.

Înţeleptul tace. Râde, când
Un Hitler doreşte să câştige lumi întinse,
Nu ştie că de fapt nebunul
Îşi strigă gândul flăcărilor stinse.

Înţeleptul cu ochelari sparţi şi stinşi,
Cu umeri de mătreaţă ninşi,
Doar el reuşeşte să afle enigma tinereţii,
Din tainică genune-a vieţii.

Pe când Hitler sau omenirea,
Nu ar face nicidecum deosebirea:
Viaţa-i moarte, toate-s stinse,
Ar dori să caute arse vise.

Ar dori să caute arse vise,
Viaţa-i moarte, toate-s stinse,
Nu ar face nicidecum deosebirea,
E Hitler şi omenirea?

Hai că am s-o fac şi pe asta. Primisem o temă de făcut pentru revista şcolii despre Eminescu.
Am să încerc să las deoparte stiloul cu peniţă de aur, foaia imaculată, adnotările marilor critici şi denumiri de câte cinşpe litere, cărora ştiu, multora nu le spune nimic. Probabil vă întrebaţi, ca tot omul, de ce este aşa de renumit Eminescu? De ce nu Lucian Blaga sau Bacovia? Din cauza unor conjuncturi favorabile, pur şi simplu. Nu doresc să demitizez poezia lui Eminescu, ci doar să şterg pătura de jeg şi nebunie care s-a pus peste numele lui şi să-i acopere ceea ce este cu adevărat.
În primul rând se ştie că a fost preferat al lui Titu Maiorescu, criticul literar care i-a favorizat ascensiunea literară. Să nu uităm de faptul că în 1912-1913 acest personaj a fost prim ministru al României, deci a avut o influenţă vitală. I-a prezis destinul literar, dar l-a modelat în acelaşi timp. Ca un fel de mentor, i-a modificat poeziile, chiar şi numele singurului său volum lansat în timpul vieţii, sub un nume banal... "Poesii" din 1883. Totuşi a avut un merit destul de mare după moartea lui Eminescu de a-i sintetiza şi publica manuscrisele, operele, dovedind un mare interes în acest sens. Mitizarea lui Eminescu va fi începută, dar nu va atinge grotescul deocamdată.
Perioada interbelică a fost una de avânt cultural prin excelenţă, de redescoperire a Vestului, de sincronizare finală cu el, dar fără a ne nega trecutul şi tradiţia. Soclul de aur decorat de coroane de fier este construit de către regimul comunist instaurat după cel de-al doilea război mondial. Dacă la început în literatură va rămâne doar "Împărat şi proletar"(ca semn al omagiului adus făuririi "societăţii multilateral dezvoltate"), va urma perioada de destindere. Din păcate fenomenul va lua o turnură neaşteptată, se vor căuta origini marxist-leniniste din poeziile sale care nu au nicio legătură cu astfel de teorii politice, fiind un romantic întârziat, adept al High Romanticismului... Abia acum se vor impune fel de fel de teorii care încă sunt infiltrate adânc în anumite manuale şcolare.
Repet, nu doresc să atac opera lui Eminescu. Trebuie însă să îi recitim opera într-un mod personal, individual. Ca argument aduc starea de reverie, determinată de actul poetic al lui Eminescu. Oare a scris într-o cafenea ticsită de lume "Scrisoarea I"? Nicidecum...astfel, dacă emiţătorul transmite acest mesaj poetic singur, nu e normal ca şi receptorul să primească singur? Doar că aici apare o altă problemă.De multe ori receptorul nu este receptiv. Mulţi ar zice că nu e actual. Sunt de acord, poate că Paraziţii şi Placebo sunt mai actuali din punct de vedere al contextului, dar mesajul lor din punct de vedere spiritual tinde spre zero.
Crede şi nu cerceta, afirmă Biserica Ortodoxă în privinţa dogmatismului. În cazul poeziei, lucrurile stau puţin mai diferit, pentru că nu există o credinţă proprie. Astfel ne rămâne doar avântul de a o cerceta, de a o aplica în adâncul nostru. Poate astfel ne vom găsi adevărata valoare şi fericirea. Nicidecum în bani, orgolii, conversaţii pe mess sau comenturi ilogice pe hi5. Rămâne doar să ne ambiţionăm să-l citim pe Eminescu. Să îl înţelegem. Fără Titu Maiorescu, fără Lovinescu, fără gândirea schopenhaueriană, fără critici, într-o primă fază. Abia atunci vom realiza că el este un mare poet, îndepărtând praful:
"Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă."
Să ignorăm "mititeii" care s-au pitit la umbra lui Eminescu, doar din dorinţa de a se afirma.
Eminescu astăzi este un mit sau o realitate? Este o adevărată valoare sau doar un soclu învelit în mii de foiţe de aur aduse de fiecare critic? Înainte să ne pripim să dăm un răspuns, mai bine am citi poeziile sale, iar concluzia sa o va face fiecare într-un mod cât se poate de personal. Einstein, unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului trecut zicea că teoria relativităţii a fost scrisă de un poet român, iar el i-a dat cunoscutul enunţ matematic. Astfel, viteza luminii este lumina căreia "mii de ani i-au trebuit"... În ceea ce mă priveşte, sunt de acord cu el. Din păcate, pentru a ajunge la miezul poeziei, a trebuit să lovesc în coaja puternică ce o acoperă.

Astăzi căutam pentru un proiect căcănar la franceză despre Coloana Infinitului. Ştiam despre Brâncuşi generalităţi, ştiute de tot românu': că a călătorit pe jos până la Paris pentru că nu a avut bani de drum pentru a urma L'ecole de Beaux Arts, că a iubit o unguroaică pe care a transfigurat-o în seria de lucrări "Domnişoara Pogany", dar ce am găsit azi e demn de toată uimirea. Cam ce ajunge cultura când nu e aservită comunismului:
Este o problema mai grava cu Brancusi. Am aflat dela un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) si care a locuit lânga Tg.Jiu. Parintii sai au fost directori la scolile din Tg. Jiu: cea de baieti si cea de fete.
Tatal sau, Matei Stoicoiu, a cumparat o casa chiar in Tg.Jiu ca sa fie aproape de scoala. Intr- o vara, când se plimba prin parcul de la Tg.Jiu l-a intâlnit pe Brâncusi in parc. Ei se cunosteau, caci fusesera colegi in clasele primare.
L-a intrebat de ce a venit, iar el a spus ca a venit ca sa cerceteze locul in parc, unde sa amplaseze niste monumente, care au fost comandate in memoria eroilor din primul razboi mondial. Apoi Matei i-a spus ca o sa-i faca cunostiinta cu fiul sau, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu.
Astfel ca atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncusi, a ramas impresionat.
Traian era suparat când imi povestea cum comunistii au schimbat adevaratele nume ale operelor lui Brâncusi si anume:
- Nu se chema “Coloana infinitului”, ci “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostri. Pe de alta parte, daca numarati modulele din care este alcatuita coloana, veti obtine un numar care reprezinta anul când a fost primul razboi mondial si se termina cu o jumatate din modul, care reprezinta jumatatea anului respectiv.
- Al doilea monument, asa cum l-a conceput Brâncusi, este o masa inconjurata de 12 scaune. Deci nu “Masa tacerii”, ci “Masa apostolilor neamului”, iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.
- Al treilea monument, arata ca o poarta, dar nici pe departe nu este poarta. Deci, nu se numeste “Poarta sarutului”, caci nu are legatura cu memoria eroilor, ci monumentul “Intregirii neamului”, deoarece fiecare stâlp este alcatuit din 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai inseamna si unitate. Deci acestea reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România.
Trebuie sa stie lumea ca Brâncusi a fost un sculptor simbolist. Comunistilor nu le-au placut numele date de Brâncusi operelor lui.
De atunci a ramas asa, iar romanii parca sunt drogati, nu vor sa schimbe nimic.
Doctorul inainte de a muri, mi-a spus sa transmit in tara aceste lucruri pe care el le stia perfect.
Cu stima, Liviu Popp”

scrisoare catre liceeni
Asculta mai multe audio Vedete »

Am găsit o chestie chiar faină dimineaţa aceasta. Tangenţial am mai citit de Tudor Chirilă, solistul de la Vama. Nu sunt prea mare fan al acestui gen muzical, dar totuşi m-am prins că nu este chiar de aruncat, pentru că aveau piese destul de acide, şi care nu distrug, ci şi creează ceva în locul lor. Acum câteva luni am primit un link referitor la o postare de pe blog de la o persoană care probabil îmi împărtăşeşte părerea. Era o postare despre criza economică şi am mai citit tangenţial despre Biblioteca din Bucureşti (pe care recunosc, sună nerdish, dar vreau să o văd). Oricum, chestia asta m-a dat gata. Este un audio (există şi postare referitoare la chestia asta pe blog) care mi se pare genială. Adică mi-a reformulat puţintel gândurile... Nu suntem nici tineretul comunist multilateral dezvoltat, dar nici de aruncat... Privim şi vedem doar ştirile de la ora 5 şi indirect îţi intră prostia în cap. Ajungi să dai şi tu cu parul pentru că nu ai altă soluţie. Sau nu ştii altă soluţie. Nu doar noi suntem varză, o recunosc. În micuţul meu orăşel burghez cu iz vienez nu există cartiere rău-famate, ghetouri, arme de foc, chestii care în Londra, Paris etc. sunt inevitabile. Totuşi, la ei există o elită, iar noi ne mândrim practic cu hoţia, cu ciordelile făcute în Italia. Luaţi un cotidian central, deschideţi-l şi sunt aproape sigur: va apărea măcar un caz de furt, de viol sau cine ştie de grozăvie. Iar cei buni sunt ignoraţi.
Încet-încet mă debarasez de televizor. Dacă deschid, văd numai criză economică sau ce face Gigi Becalli. Come on, criza nu e sfârşitul lumii, sfârşitul noi ni-l facem. Uite, spre exemplu Boc. Mă întreb dacă a auzit de Keynes şi ce spunea el despre economie...în situaţie de criză, statul trebuie să cheltuie, să stimuleze piaţa, nu să facă economii ca Hagi-Tudose pentru ca în cele din urmă să murim "pe-un purcoi de lire". Vorba mamei: "dacă înnebunim, măcar pe rând, nu toţi deodată...". Trebuie să avem şi măcar un dram de credinţă, pentru că altfel ajungem ca animalele.
Generaţia noastră nu se va face cu una, cu două. Nu prin manele, nu prin ciordeli, nu prin piţipoance, nu prin wannabez, nu prin snobism. Şi prin stăruinţă şi jertfă de sine. "Prin noi înşine", dar la un alt nivel, cel personal. Statul nu ne ajută, let's face it. Cea mai bună dovadă este câcâiala de aseară a ministrei de învăţământ Ecaterina Andronescu, cea care invitată în emisiune la Realitatea TV, la întrebarea mea de mail nu a putut răspunde concret cu niciun argument. Nu o acuz ca persoană, dar peştele de la cap se împute:
Invatamantul e defectuos de la cap, din toate punctele de vedere. Programa este prea incarcata si nu orienteaza individul spre un lucru concret anume. Performanta nu este sustinuta, cel mai bun exemplu fiind cel personal, primind doar 170 de RON pentru premiul 1 pe tara. In alte tari, cu nivel economic la fel ca al nostru, sumele sunt mult mai mari. De altfel, Japonia a investit 14% din PIB pentru a sustine dezvoltarea prin invatamant. Imi pare rau, invatamantul este defectuos. Bursa Meritul Olimpic de 265 de lei lunar este de asemenea o bataie de joc....in alte tari suma bate valoarea de 1000 de euro... SI ne mai miram ca romanii pleaca in strainatate. Sa nu uitam ca Emil Palade a luat premiul Nobel in exil.
Închei postarea cu linkul la blogul şi postarea interesantă despre care vorbeam
http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html

Dacă la început de an luam criza economică ca un subiect "tare" de băşcăleală, acum nu e chiar aşa. E început de februarie, bugetul pe 2009 e distribuit mai drastic decât banii unor evrei cămătari, iar statul dacă stăm să ne gândim, doar adânceşte criza. For example, dacă nu alocă la timp fonduri pentru judeţe, alea alea, oamenii particulari care depind de stat cam dau faliment (ex. Cornul şi laptele, renovări de şcoli...). Dacă ăştia dau faliment, logic că statul nu primeşte nimic deoarece 20% de TVA înmulţit cu zero, oricât ar fi inflaţia, tot zero dă. Statul are mai puţini bani şi învăţământul, şomajul, sănătatea primesc şi mai puţine fonduri. Ca să fie buba şi mai mare, chestiunea asta nu e doar "din România, care ne ocupă tot timpul", parafrazând şi modificând citatul lui Mircea Badea, ci din ţări luxoase, din lumea I, precum SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania. Disponibilizări cu duiumul, Obama slăbeşte de nervi cu toată senatorimea încăpăţânată, care nu conştientizează că de fapt nu sărăcesc doar ei, ci şi întreaga lume. Degeaba le povesteşte de maşina la capăt de prăpastie, pe care în loc să o scoatem, apăsăm cu îndârjire pedala de acceleraţie, sperând că vom fi Supeman, sau în cazul nostru, SuperVasile. Parcă îmi sună a Criza Mondială din 29, urmată de Marele Crah. Deja inflaţia urcă, creşte vertiginos.
Eu zic că omul de astăzi este foarte prost. Aduc şi argumente, deşi mă integrez perfect în categoria lui. În primul rând, este dependent de gaz, curent şi apă (o pană în New York, anul trecut a cauzat nebunie), gaz (robinetul lui Putin), iar apa o primim prin conducte. Dacă nu ar mai fi, ce ne-am face? Microcentralele nu pot fi comutate pe lemne, surcele şi paie, după cum făceau bunicii noştri acum câteva generaţii. Fântâni de apă, cam unde ştiţi una? Curentul e lumânarea de la capăt.
Nu vreau să gândesc sumbru, nu fac predicţii, mă bazez pe logica mea, care sper să mă înşele de data aceasta. Vor urma luni grele, cu curele strânse tare, cu un guvern care în loc să fie tehnocrat este tâmpit, cu un Boc foarte utopist, visător...Să sperăm ca în aprilie să mai aibă bugetarii salarii. Deja particularii dau faliment sau sunt pe ducă. Chiar eu simt chestia asta... Cred că o recoltă proastă ar mai pune capac tuturor şi atunci ne vom da seama că există Dumnezeu.
Chiar azi citeam în cartea lui Djuvara, "Există istorie adevărată?" faptul că în momente de criză, apar şi războaiele, iar alianţele sunt periculoase. Românii ar fi chiar în mijlocul teatrului de război: între arabi, ruşi, europeni. Poate scăpăm ca proştii, exact ca în filmul "Trenul Vieţii", stând pe linia de front. Sper să fie doar o fabulaţie proastă de-a mea, să avem o vară faină, cu soare, cu bucurii, cu bani cât de cât...Dumnezeu să ne ajute să scăpăm peste criză, să ne trezim acum cu o palmă zdravănă, decât să fim tupeişti şi mai încolo, întocmai ca nou-veniţii în cartiere, să "ne-o luăm pe coajă zdravăn."

Naţionala. Un ţel pe care patru ani mi l-am propus, pentru diferite bucurii: învingere în primii ani, din iubire orbească mai un an, iar acum pentru un nu ştiu ce. Am mers cu mintea limpede şi m-am întors cu premiul întâi la etapa naţională şi bineînţeles admis la etapa internaţională, care se va desfăşura cică la Bucureşti (finally, după Viena, Strasbourg, Budapesta şi alea alea îmi vizitez şi propria capitală). Organizarea în sine a fost pot spune, minunată, "ca la mama, în Ardeal, acasă". Cu un internat tzaiss (trei oameni într-o cameră, duş, baie proprie), mâncare pe măsură şi oraş net superior micuţei mele urbe cu iz burghez, m-am simţit frumos, mulţumit. Colegul de cameră este un ministar pop şi mi-a cântat all day long. De fapt şi eu am cântat. ascuns în după-masa de dinaintea probei, la o pianină, lucru care m-a liniştit enorm.
Spre marea mea bucurie a fost şi cafea. Multă cafea, pusă la dispoziţie din partea organizatorilor. Cu alcoolul în schimb ne-am descurcat noi înşine... Cred că e primul an în care nu am avut tangenţe prea multe cu ardelenii mei dragi. Am cunoscut oameni de gaşcă, nemanelari din judeţe din Sud (salutări, celor din Prahova, discipolii mei :D. Ne vedem soon la Bucureşti sau la ceva festival: Alexandra, Cristina, El Negro, Mihaela şi Andrei, un tip freak, dar cu sensul laudativ, o proiecţie a lui Stănescu în contemporaneitate..). Premierea a fost seacă, la fel ca în orice an şi îmi vine cu greu a crede că primul om din ţară primeşte două cărţi cât nişte broşuri şi 170 de RON (ştiu, ştiu voi căpăta şi de la şcoală, dar mi se pare puţin....penibil). Nu doresc însă să critic deoarece vorba aia, nemulţumitului i se ia darul. Yeey, mi-am luat CEAAAI!!!( vreo zece sortimente, aşa că trec pe modulul apă, zahăr, ceai negru, verde, arome şi tangenţial mâncare). Am mers şi în Lords, a fost bunuţ localul, dar din punctul meu de vedere, nu e chiar atât de frumos precum cele din Cluj sau marile oraşe europene. Totuşi e mai mare tare decât cele sătmărene, care cam dau faliment şi fără criză economică. Proba a fost istovitoare, dar subiectul frumos, legat de divinitate, Dumnezeu şi scara spre cer, "Scala Dei", nevoia de transcendent, după cum zicea şi Lazin. :D
În concluzie? Trăiesc în visul meu, într-un spaţiu nedefinit încă, dar care totuşi se conturează încetul cu încetul. Demiurgul nu sunt eu, ci Dumnezeu, căruia Îi mulţumesc pentru ajutor, pentru că El există. Polemicile sunt de prisos şi eventual un rol persuasiv. :D Bineînţeles şi vouă, colegilor, cititorilor, familiei, celor care m-au susţinut cu mesaje, încurajări şi felicitările de rigoare.

Cam de mult am ignorat o postare nouă. Parcă de-un an. În cinsprezece zile parcă am clădit o nouă lume. Pot zice chiar că, stelele, cerul şi pământul au fost regândite cumva, mai nou pentru mine anume. O planetă în care doi sori strălucesc amarnic, iar rând pe rând torţionarii, preoţii, episcopii şi chiar papi falşi, vin să mă convingă. Unii doresc să mă convingă să merg alături de ei, în episcopia de Bârlad, alţii, mai sinceri şi cu Catehismul în mână, la Oradea. Mi-e totuna. Drumul spre transcendent s-a rupt oricum...scara de oase?
În cinşpe zile am petrecut, am simţit, am trăit ca oricare alt om. Da, am şi mâncat, iar mâine probabil că voi despodobi şi bradul de Crăciun. Am prezentat şi un drum al muzicii în spaţiu virtual, pe net mai precis, am fost acuzat de nedreptăţie (o lume a absurdului), am fost acuzat parcă şi de erezie de către Torquemada travestit în femeie. Mi s-au pus beţe în roate de către însăşi instituţa infailibilă, cu nume parcă scris cu slove aurite: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Parcă trăim, vorba lui Cristian Tudor Popescu, în ţara lui Momos, Momânia. Cam ce înseamnă o românie? nimic...eventual Ardealul mai aduce a stimă, un ecou surd al Vienei şi Budapestei. Deja lumea părea a se limpezi... drumul meu e incert, spart.
Veni un copil din Coreea de Nord seara. Îmi povesti despre cum preşedinte în care avusem atâta încredere a realizat astfel de nebunii. Pe plan extern, el declara fericirea şi propăşirea naţiei, iar de fapt, el ascundea lumii perlele copilului. Le furase...copilul îmi spuse că nu ştia ce să facă mai mult. Perle negre, chihlimbare cu colţi de dinozaur. toate ard uitate într-un colţ din Coreea.
Până una-alta, lumea de afară parcă se stinge. Mă rog, e curba lui Camus sau calendaru ciclic aztec, decădem pentru ca imediat să renaştem. Ca şi cursul leului. Sau preţul petrolului. Decizia mea este sinceră: refuz să mai trăiesc în Momânia, în Europa, ci singur, pe tronul meu de iarbă, frunze şi molii. Lucru care ar fi mult mai fecund.