Astăzi căutam pentru un proiect căcănar la franceză despre Coloana Infinitului. Ştiam despre Brâncuşi generalităţi, ştiute de tot românu': că a călătorit pe jos până la Paris pentru că nu a avut bani de drum pentru a urma L'ecole de Beaux Arts, că a iubit o unguroaică pe care a transfigurat-o în seria de lucrări "Domnişoara Pogany", dar ce am găsit azi e demn de toată uimirea. Cam ce ajunge cultura când nu e aservită comunismului:
Este o problema mai grava cu Brancusi. Am aflat dela un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) si care a locuit lânga Tg.Jiu. Parintii sai au fost directori la scolile din Tg. Jiu: cea de baieti si cea de fete.
Tatal sau, Matei Stoicoiu, a cumparat o casa chiar in Tg.Jiu ca sa fie aproape de scoala. Intr- o vara, când se plimba prin parcul de la Tg.Jiu l-a intâlnit pe Brâncusi in parc. Ei se cunosteau, caci fusesera colegi in clasele primare.
L-a intrebat de ce a venit, iar el a spus ca a venit ca sa cerceteze locul in parc, unde sa amplaseze niste monumente, care au fost comandate in memoria eroilor din primul razboi mondial. Apoi Matei i-a spus ca o sa-i faca cunostiinta cu fiul sau, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu.
Astfel ca atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncusi, a ramas impresionat.
Traian era suparat când imi povestea cum comunistii au schimbat adevaratele nume ale operelor lui Brâncusi si anume:
- Nu se chema “Coloana infinitului”, ci “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostri. Pe de alta parte, daca numarati modulele din care este alcatuita coloana, veti obtine un numar care reprezinta anul când a fost primul razboi mondial si se termina cu o jumatate din modul, care reprezinta jumatatea anului respectiv.
- Al doilea monument, asa cum l-a conceput Brâncusi, este o masa inconjurata de 12 scaune. Deci nu “Masa tacerii”, ci “Masa apostolilor neamului”, iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.
- Al treilea monument, arata ca o poarta, dar nici pe departe nu este poarta. Deci, nu se numeste “Poarta sarutului”, caci nu are legatura cu memoria eroilor, ci monumentul “Intregirii neamului”, deoarece fiecare stâlp este alcatuit din 4 stâlpi uniti sus cu o grinda. Sarutul mai inseamna si unitate. Deci acestea reprezinta 8 regiuni care trebuiau sa se alipeasca patriei mame, România.
Trebuie sa stie lumea ca Brâncusi a fost un sculptor simbolist. Comunistilor nu le-au placut numele date de Brâncusi operelor lui.
De atunci a ramas asa, iar romanii parca sunt drogati, nu vor sa schimbe nimic.
Doctorul inainte de a muri, mi-a spus sa transmit in tara aceste lucruri pe care el le stia perfect.
Cu stima, Liviu Popp”

scrisoare catre liceeni
Asculta mai multe audio Vedete »

Am găsit o chestie chiar faină dimineaţa aceasta. Tangenţial am mai citit de Tudor Chirilă, solistul de la Vama. Nu sunt prea mare fan al acestui gen muzical, dar totuşi m-am prins că nu este chiar de aruncat, pentru că aveau piese destul de acide, şi care nu distrug, ci şi creează ceva în locul lor. Acum câteva luni am primit un link referitor la o postare de pe blog de la o persoană care probabil îmi împărtăşeşte părerea. Era o postare despre criza economică şi am mai citit tangenţial despre Biblioteca din Bucureşti (pe care recunosc, sună nerdish, dar vreau să o văd). Oricum, chestia asta m-a dat gata. Este un audio (există şi postare referitoare la chestia asta pe blog) care mi se pare genială. Adică mi-a reformulat puţintel gândurile... Nu suntem nici tineretul comunist multilateral dezvoltat, dar nici de aruncat... Privim şi vedem doar ştirile de la ora 5 şi indirect îţi intră prostia în cap. Ajungi să dai şi tu cu parul pentru că nu ai altă soluţie. Sau nu ştii altă soluţie. Nu doar noi suntem varză, o recunosc. În micuţul meu orăşel burghez cu iz vienez nu există cartiere rău-famate, ghetouri, arme de foc, chestii care în Londra, Paris etc. sunt inevitabile. Totuşi, la ei există o elită, iar noi ne mândrim practic cu hoţia, cu ciordelile făcute în Italia. Luaţi un cotidian central, deschideţi-l şi sunt aproape sigur: va apărea măcar un caz de furt, de viol sau cine ştie de grozăvie. Iar cei buni sunt ignoraţi.
Încet-încet mă debarasez de televizor. Dacă deschid, văd numai criză economică sau ce face Gigi Becalli. Come on, criza nu e sfârşitul lumii, sfârşitul noi ni-l facem. Uite, spre exemplu Boc. Mă întreb dacă a auzit de Keynes şi ce spunea el despre economie...în situaţie de criză, statul trebuie să cheltuie, să stimuleze piaţa, nu să facă economii ca Hagi-Tudose pentru ca în cele din urmă să murim "pe-un purcoi de lire". Vorba mamei: "dacă înnebunim, măcar pe rând, nu toţi deodată...". Trebuie să avem şi măcar un dram de credinţă, pentru că altfel ajungem ca animalele.
Generaţia noastră nu se va face cu una, cu două. Nu prin manele, nu prin ciordeli, nu prin piţipoance, nu prin wannabez, nu prin snobism. Şi prin stăruinţă şi jertfă de sine. "Prin noi înşine", dar la un alt nivel, cel personal. Statul nu ne ajută, let's face it. Cea mai bună dovadă este câcâiala de aseară a ministrei de învăţământ Ecaterina Andronescu, cea care invitată în emisiune la Realitatea TV, la întrebarea mea de mail nu a putut răspunde concret cu niciun argument. Nu o acuz ca persoană, dar peştele de la cap se împute:
Invatamantul e defectuos de la cap, din toate punctele de vedere. Programa este prea incarcata si nu orienteaza individul spre un lucru concret anume. Performanta nu este sustinuta, cel mai bun exemplu fiind cel personal, primind doar 170 de RON pentru premiul 1 pe tara. In alte tari, cu nivel economic la fel ca al nostru, sumele sunt mult mai mari. De altfel, Japonia a investit 14% din PIB pentru a sustine dezvoltarea prin invatamant. Imi pare rau, invatamantul este defectuos. Bursa Meritul Olimpic de 265 de lei lunar este de asemenea o bataie de joc....in alte tari suma bate valoarea de 1000 de euro... SI ne mai miram ca romanii pleaca in strainatate. Sa nu uitam ca Emil Palade a luat premiul Nobel in exil.
Închei postarea cu linkul la blogul şi postarea interesantă despre care vorbeam
http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html

Dacă la început de an luam criza economică ca un subiect "tare" de băşcăleală, acum nu e chiar aşa. E început de februarie, bugetul pe 2009 e distribuit mai drastic decât banii unor evrei cămătari, iar statul dacă stăm să ne gândim, doar adânceşte criza. For example, dacă nu alocă la timp fonduri pentru judeţe, alea alea, oamenii particulari care depind de stat cam dau faliment (ex. Cornul şi laptele, renovări de şcoli...). Dacă ăştia dau faliment, logic că statul nu primeşte nimic deoarece 20% de TVA înmulţit cu zero, oricât ar fi inflaţia, tot zero dă. Statul are mai puţini bani şi învăţământul, şomajul, sănătatea primesc şi mai puţine fonduri. Ca să fie buba şi mai mare, chestiunea asta nu e doar "din România, care ne ocupă tot timpul", parafrazând şi modificând citatul lui Mircea Badea, ci din ţări luxoase, din lumea I, precum SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania. Disponibilizări cu duiumul, Obama slăbeşte de nervi cu toată senatorimea încăpăţânată, care nu conştientizează că de fapt nu sărăcesc doar ei, ci şi întreaga lume. Degeaba le povesteşte de maşina la capăt de prăpastie, pe care în loc să o scoatem, apăsăm cu îndârjire pedala de acceleraţie, sperând că vom fi Supeman, sau în cazul nostru, SuperVasile. Parcă îmi sună a Criza Mondială din 29, urmată de Marele Crah. Deja inflaţia urcă, creşte vertiginos.
Eu zic că omul de astăzi este foarte prost. Aduc şi argumente, deşi mă integrez perfect în categoria lui. În primul rând, este dependent de gaz, curent şi apă (o pană în New York, anul trecut a cauzat nebunie), gaz (robinetul lui Putin), iar apa o primim prin conducte. Dacă nu ar mai fi, ce ne-am face? Microcentralele nu pot fi comutate pe lemne, surcele şi paie, după cum făceau bunicii noştri acum câteva generaţii. Fântâni de apă, cam unde ştiţi una? Curentul e lumânarea de la capăt.
Nu vreau să gândesc sumbru, nu fac predicţii, mă bazez pe logica mea, care sper să mă înşele de data aceasta. Vor urma luni grele, cu curele strânse tare, cu un guvern care în loc să fie tehnocrat este tâmpit, cu un Boc foarte utopist, visător...Să sperăm ca în aprilie să mai aibă bugetarii salarii. Deja particularii dau faliment sau sunt pe ducă. Chiar eu simt chestia asta... Cred că o recoltă proastă ar mai pune capac tuturor şi atunci ne vom da seama că există Dumnezeu.
Chiar azi citeam în cartea lui Djuvara, "Există istorie adevărată?" faptul că în momente de criză, apar şi războaiele, iar alianţele sunt periculoase. Românii ar fi chiar în mijlocul teatrului de război: între arabi, ruşi, europeni. Poate scăpăm ca proştii, exact ca în filmul "Trenul Vieţii", stând pe linia de front. Sper să fie doar o fabulaţie proastă de-a mea, să avem o vară faină, cu soare, cu bucurii, cu bani cât de cât...Dumnezeu să ne ajute să scăpăm peste criză, să ne trezim acum cu o palmă zdravănă, decât să fim tupeişti şi mai încolo, întocmai ca nou-veniţii în cartiere, să "ne-o luăm pe coajă zdravăn."

Naţionala. Un ţel pe care patru ani mi l-am propus, pentru diferite bucurii: învingere în primii ani, din iubire orbească mai un an, iar acum pentru un nu ştiu ce. Am mers cu mintea limpede şi m-am întors cu premiul întâi la etapa naţională şi bineînţeles admis la etapa internaţională, care se va desfăşura cică la Bucureşti (finally, după Viena, Strasbourg, Budapesta şi alea alea îmi vizitez şi propria capitală). Organizarea în sine a fost pot spune, minunată, "ca la mama, în Ardeal, acasă". Cu un internat tzaiss (trei oameni într-o cameră, duş, baie proprie), mâncare pe măsură şi oraş net superior micuţei mele urbe cu iz burghez, m-am simţit frumos, mulţumit. Colegul de cameră este un ministar pop şi mi-a cântat all day long. De fapt şi eu am cântat. ascuns în după-masa de dinaintea probei, la o pianină, lucru care m-a liniştit enorm.
Spre marea mea bucurie a fost şi cafea. Multă cafea, pusă la dispoziţie din partea organizatorilor. Cu alcoolul în schimb ne-am descurcat noi înşine... Cred că e primul an în care nu am avut tangenţe prea multe cu ardelenii mei dragi. Am cunoscut oameni de gaşcă, nemanelari din judeţe din Sud (salutări, celor din Prahova, discipolii mei :D. Ne vedem soon la Bucureşti sau la ceva festival: Alexandra, Cristina, El Negro, Mihaela şi Andrei, un tip freak, dar cu sensul laudativ, o proiecţie a lui Stănescu în contemporaneitate..). Premierea a fost seacă, la fel ca în orice an şi îmi vine cu greu a crede că primul om din ţară primeşte două cărţi cât nişte broşuri şi 170 de RON (ştiu, ştiu voi căpăta şi de la şcoală, dar mi se pare puţin....penibil). Nu doresc însă să critic deoarece vorba aia, nemulţumitului i se ia darul. Yeey, mi-am luat CEAAAI!!!( vreo zece sortimente, aşa că trec pe modulul apă, zahăr, ceai negru, verde, arome şi tangenţial mâncare). Am mers şi în Lords, a fost bunuţ localul, dar din punctul meu de vedere, nu e chiar atât de frumos precum cele din Cluj sau marile oraşe europene. Totuşi e mai mare tare decât cele sătmărene, care cam dau faliment şi fără criză economică. Proba a fost istovitoare, dar subiectul frumos, legat de divinitate, Dumnezeu şi scara spre cer, "Scala Dei", nevoia de transcendent, după cum zicea şi Lazin. :D
În concluzie? Trăiesc în visul meu, într-un spaţiu nedefinit încă, dar care totuşi se conturează încetul cu încetul. Demiurgul nu sunt eu, ci Dumnezeu, căruia Îi mulţumesc pentru ajutor, pentru că El există. Polemicile sunt de prisos şi eventual un rol persuasiv. :D Bineînţeles şi vouă, colegilor, cititorilor, familiei, celor care m-au susţinut cu mesaje, încurajări şi felicitările de rigoare.

Cam de mult am ignorat o postare nouă. Parcă de-un an. În cinsprezece zile parcă am clădit o nouă lume. Pot zice chiar că, stelele, cerul şi pământul au fost regândite cumva, mai nou pentru mine anume. O planetă în care doi sori strălucesc amarnic, iar rând pe rând torţionarii, preoţii, episcopii şi chiar papi falşi, vin să mă convingă. Unii doresc să mă convingă să merg alături de ei, în episcopia de Bârlad, alţii, mai sinceri şi cu Catehismul în mână, la Oradea. Mi-e totuna. Drumul spre transcendent s-a rupt oricum...scara de oase?
În cinşpe zile am petrecut, am simţit, am trăit ca oricare alt om. Da, am şi mâncat, iar mâine probabil că voi despodobi şi bradul de Crăciun. Am prezentat şi un drum al muzicii în spaţiu virtual, pe net mai precis, am fost acuzat de nedreptăţie (o lume a absurdului), am fost acuzat parcă şi de erezie de către Torquemada travestit în femeie. Mi s-au pus beţe în roate de către însăşi instituţa infailibilă, cu nume parcă scris cu slove aurite: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Parcă trăim, vorba lui Cristian Tudor Popescu, în ţara lui Momos, Momânia. Cam ce înseamnă o românie? nimic...eventual Ardealul mai aduce a stimă, un ecou surd al Vienei şi Budapestei. Deja lumea părea a se limpezi... drumul meu e incert, spart.
Veni un copil din Coreea de Nord seara. Îmi povesti despre cum preşedinte în care avusem atâta încredere a realizat astfel de nebunii. Pe plan extern, el declara fericirea şi propăşirea naţiei, iar de fapt, el ascundea lumii perlele copilului. Le furase...copilul îmi spuse că nu ştia ce să facă mai mult. Perle negre, chihlimbare cu colţi de dinozaur. toate ard uitate într-un colţ din Coreea.
Până una-alta, lumea de afară parcă se stinge. Mă rog, e curba lui Camus sau calendaru ciclic aztec, decădem pentru ca imediat să renaştem. Ca şi cursul leului. Sau preţul petrolului. Decizia mea este sinceră: refuz să mai trăiesc în Momânia, în Europa, ci singur, pe tronul meu de iarbă, frunze şi molii. Lucru care ar fi mult mai fecund.

Este ultima zi din an. Ar fi necesar să privesc undeva în spate, la ceas de cumpănă şi să văd ce mi-a oferit anul acesta. Cred că ar fi blasfemitor să clasific anii precum vinurile şi să spun, 2008..."An buun, an buun!". Totuşi nu mă pot plânge; a fost un an plin de împliniri, îndeosebi în prima parte. Înspre iulie august puţin s-a împuţit treaba, da-încet încet lucrurile sper că se limpezească lumea. Privesc în spate şi mă minunez câte s-au întâmplat cu mine anul acesta: am crescut, am gustat din mierea vieţii, dar inevitabil şi din rahat. Am văzut Botoşenii (again), Strasbourg, Viena, Salzburg, Păltiniş (fără jurnal), Sibiu, Beliş, Cluj, Rzeszow şi Varşovia.
Încerc acum în ultimele ore din anul lui 2008 să sintetizez viaţa României. Parcă circul nu a fost la fel de mare ca şi în 2007, dar am văzut că dorinţa unora de putere îi înnebuneşte. Am văzut şpăgi date la alegători, am văzut candidaturi, competiţii murdare, Guvern făcut de-ampraştia, criză care debutează timid, ca o cocotă de lux, cu un surâs şi o privire de sub machiajul strident, pentru ca la anu să regretăm faptul că am plătit pentru o partidă de amor cu un munte de femeie ascuns bine sub corsetul elegant. Când ne vom trezi, dama de lux va avea toţi baniii noştri, iar noi, vom fi legaţi de pat cu cătuşele folosite adineaori pentru a anima distracţia. Suntem mici pioni într-un joc pe care doar nebunii îl înţeleg şi constată cu amărăciune: Ce nebunie!
Ne-am şi temut de experimentul de la Geneva, am şi văzut şi steaua de Crăciun, un pic şi de zăpada. Am gustat şi dragostea, şi zăpuşeala....Un regret am: că nu am fost la Metallica. Să sperăm că vom avea un an nou mai bun, mai fericit, cu împliniri şi cu învingerea crizei mondiale.

Motto: "Cel ce nu pastrează Crăciunul în sufletul său, nu-l va găsi niciodată sub un copac."Roy L. Smith
Ce aduce Crăciunul nou pentru fiecare din noi? Modernitatea acestei sărbători a a adus o serie de schimbări pe care acum chiar 10-15 ani nici nu ne-am fi gândit: cozi la supermarketuri în speranţa de a cumpăra cât mai mult şi nicidecum la biserici pentru a lua binecuvântarea preotului, cazuri de indigestie care cresc exponenţial, dând bătăi de cap medicilor. Refuzăm şi blamăm austeritatea, arătându-ne în schimb o opulenţă care este foarte fragilă, după cum se vede. Încă mult anunţata criză economică nu a atins dramatic România, dar încet-încet efectele se resimt şi pe plan naţional şi local. Rata şomajului este în creştere şi SUA, ţara spre care cu multă râvnă privim este cea mai afectată.
Anul acesta cadourile stau îndesate, trântite pe rafturi cu miile gata pentru a fi cumpărate şi puse sub tradiţionalul brad. Multe dintre ele nu vor fi cumpărate datorită lipsei puterii băneşti a românului. Să ne amintim, criza pornită în 1929 a fost una de supraproducţie şi nu de subconsum, după cum mulţi tind să afirme eronat. Nici farmecul copilului mic de a-l vedea pe Moşu' nu mai este la fel. Spre exemplu, în Bucureşti aproape 4000 de indivizi deghizaţi vor colinda străzile. Cu siguranţă copiii vor fi derutaţi când vor vedea patru moşi deodată. Iar costumul în varianta feminină este chiar o jignire profundă adusă sărbătorii, prin vulgaritatea aşa-ziselor Crăciuniţe.
În micul şi calmul oraş de pe malul Someşului lucrurile stau puţin mai cumpătat. Fără nămeţi, cu câteva căciuli care amintesc de tichia lui Moş Crăciun, câţiva brazi şi concerte de colinde, fie în varianta simfonică, de la Filarmonica de Stat "Dinu Lipatti", religioasă în mai toate parohiile sau mai laică, prin serbările şcolare sau acţiunile Casei de Cultură "G.M.Zamfirescu" şi Şcolii de Arte. Cu siguranţă vor fi ambuteiaje, din nefericire accidente şi incidente medicale specifice. După cum observaţi, românul s-a americanizat şi el şi preferă sedentarismul, mâncarea grasă, obscenitatea este ridicată pe un soclu uriaş, iar Biserica încetul cu încetul uitată. Nu m-aş mira ca în câţiva ani Crăciunul să se transforme într-o bacanalie, sărbătoare pe care vechii greci o închinau lui Bacchus, zeul vinului şi a plăcerilor lumeşti. Modestia şi umilinţa vor fi doar vagi ecouri ale unor vremuri de mult apuse, iar tot ce va fi rămas va fi porcul, care va trona semeţ pe masă.
Dorinţa de transcendent pe care o aduce Crăciunul se pierde brusc în faţa munţilor de mezeluri, de carne, de băutură. Visul feeriei, colindelor simple se pierde inevitabil. Însă acum avem nevoia cea mai mare de Dumnezeu: ne aşteaptă vremuri grele, din toate punctele de vedere, economic, social şi politic şi deja tind să cred că doar El ne poate salva: nu Emil Boc, nu vreun plan de reconstrucţie şi nicidecum munţii de carne. Astfel, vă urez un Crăciun fericit, în care să nu uitaţi că este şi ziua în care s-a născut Iisus Hristos, deocarece, chiar dacă pare uimitor, sunt unii care nu ştiu acest lucru.

Rockerii sătmăreni au avut parte de un concert pe cinste în această sâmbătă. Aflat la cea de-a XII-a ediţie, Christmas Fest a adus în acest an pe scena sătmăreană nume cunoscute din genul metalului românesc, precum Majestic, Truda, Krepuskul şi Voices of Silence. Concertul a fost unul reuşit din punct de vedere organizatoric, desfăşurându-se în incinta sălii de spectacol a Casei de Cultură "G.M.Zamfirescu". Seara a fost deschisă de către formaţia sătmăreană Majestic (Matei Silaghi-chitară solo, voce, Sebastian Silaghi- chitară armonie, voce, Mihai Antonescu-bas, Dragoş Silaghi-tobe) au încălzit atmosfera cu coverurile unor piese cunoscute din repertoriul rock internaţional: Metallica, Deep Purple şi Black Sabbath, dar şi compoziţii proprii. Chiar dacă la început publicul nu a fost prea numeros, numărul participanţilor a crescut, iar ei au fost primiţi cu aplauze şi bis de către auditoriu şi celelalte trupe. Trupa a cântat cel mai bine în cadrul festivalului "Muzica Inimii Mele", iar drept recompensă piesele lor vor fi înregistrate în cadrul unui studio profesionist din Satu Mare. Numele este derivat din jocul de calculator Lineage II, unde există o armură Majestic, care înnobilează totul. Îşi doresc să cucerească scena rockului românesc şi de ce nu, mondial. Adevărata senzaţie a fost făcută prin cooptarea la anumite piese a unei veritabile clone a solistului de la AC/DC.

Truda-surpriza serii

Au urmat apoi cei de la Truda, o formaţie care a cântat în toată ţara, într-un turneu intitulat sugestiv "Taraf Nation". Pentru ei Satu Mare a reprezentat şi un moment de răscruce deoarece s-au aflat la cel de-al 50-lea concert. Primele piese au fost primite cu rezervă de către public, dar odată cu interpretarea coverului "Roots, Bloody Roots" de la Sepultura, aceştia şi-au câştigat simpatia. Formaţia de powercore abordează teme adresate împotriva unor categorii ai societăţii româneşti. Stilul lor este inspirat din formaţii precum Lamb of God, Slipknot sau Chimeira.

Krepuscul- filosofi ai metalului

Această formaţie a fost prezentă la SamFest Rock, iar prestaţia lor deosebită s-a repetat şi aseară. Clujenii sunt deosebiţi deoarece în versurile cântecelor lor prelucrează opere lirice ale lui Lucian Blaga. Trupa a fost înfiinţată în 2005 şi au ajuns la o formulă stabilă de 3 oameni. Totul a început de la o joacă, o încercare de combinare a metalului şi a altor genuri, precum industrial, thrash sau black. Solistul nu a dat tot ce e mai bun, dar nici nu s-a menajat prea mult, simţind cu adevărat acest gen de muzică. Bateristul a oferit un solo de excepţie, în cel mai profesionist posibil. Ziua de sâmbătă a fost un motiv de sărbătoare mai diferit pentru solist, deoarece i-a fost ziua de naştere, iar de această dată publicul i-a cântat un sincer „La mulţi ani”.

Voices of Silence-un metal de excepţie

Cu un solist de excepţie, aducând puţin a Hansi Kürsch (Blind Guardian), Voices of Silence au fost fenomenali, completând regalul de rock al Crăciunului la Satu Mare. O formaţie care este tot din Cluj, dar este o veterană a scenei metalului românesc. Piesele au accente de power/progressive, iar albumul nou scos, “The Human Saga” nu a dezamăgit deloc. Un nume pretenţios, de operă rock, cum e acest trebuia dublat de o realizare pe masura în ambele zone - şi cea lirică şi cea muzicală- pentru ca demersul să fie unul credibil. Riffurile si solourile sunt mult mai prezente pe întregul album şi mai inspirate decât pe Thunderground, dând întregului material o nuanţă mult mai agresivă decât cea cu care ne obişnuise VOS. Momentele de inspiratie clasică si neoclasică sunt în continuare un trademark al trupei, dar daca pe precedentele realizîri acestea erau aproape în intregime discursuri ale clapei, în seara de sâmbătă a predominat chitara. Rockerii au fost mulţumiţi de prestaţia acestor formaţii, mulţumind totodată organizatorilor. Publicul a fost unul receptiv, venind chiar din alte oraşe pentru concert (Baia Mare, Cluj-Napoca).

n
m
întorsu-m-am din Sibiu cu un gust amar pe buze. E adevărat, sunt mândru că sunt transilvănean şi că vin dintr-un oraş care în ochii mei e destul de frumos. Totuşi, am constatat diferenţa fenomenală între AICI şi ACOLO. Noica zicea că suntem situaţi "întru" între o lume balcanică a Levantului şi cultura Europei Centrale. S-a înşelat în privinţa acestui unic loc situat la poalele Carpaţilor, chiar în inima României.
Ţin să precizez, în Sibiu sau Cluj chiar există librării. În Sătmar trebuie să ne bucurăm cel mult cu o Diverta în care mereu pute a pateu de porc mâncat pe măsuţa care se presupune a fi de lectură. Mai cu zâmbetul pe buze, mai cu tristeţe, constat că nu suntem chiar atât de vestici şi trebuie încă să ne luptăm să scăpăm de un Balcani impur, adevărata tragedie a culturii române, alături de umbra marelui Urss, de care încet încet ne descotorosim ca bătrâna de hainele vechi. Pentru amenajarea oraşului Sibiu, toată stima oraşului Sibiu şi primarului de naţionalitate germană, care ne aduce aminte că suntem într-o ţară europeană.
Visăm până atunci la Moş Crăciun şi Miculaş de ciocolată, râdem, ne întrebăm uneori retoric banalităţi de gen "Ce faci de rev?" fără a mai pronunţa toate cuvintele...aşa nu vom fi oameni, fraţilor..ci doar trup, fără spirit.

Astăzi va începe festivalul Christmas Fest 2008, organizat de către Casa de Cultură "G.M. Zamfirescu". Organizat pe diferite secţiuni, seria de concerte va fi deschisă de către genul muzical jazz-blues. De la ora 19 vor evolua pe scena Filarmonicii de Stat "Dinu Lipatti" cunoscutul duo Csaba Cserey cu Harry Tavitian. După cum afirmă numeroşi specialişti el este "cel mai important jazzman român contemporan". Tavitian are un stil propriu, inconfundabil, bine definit în noul jazz est-european, prin diversele sale experiente artistice. Muzica sa este un amestec de Thelonious Monk, Mal Waldron, Cecil Taylor, Dollar Brand, muzica de camera contemporana, blues, muzica medievala, folclor din Balcani. Radacinile lui armenesti sunt, de asemenea evidente. Muzica sa are un puternic caracter etnic. Harry Tavitian este pasionat de sincretismul artelor. Exemple sunt elementele de teatru instrumental si costum din concertele sale si muzica de scena (live) scrisa la piesele "Furtuna" de Shakespeare "Melissa" de Kazantzakis, cu Victor Rebengiuc în rolul principal si "Orgasm" de Vlad Zografi. În duete evoluează cu artişti precum Mihai Iordache, Anatoly Vapirov sau Alexander Balanescu. El va evolua alături de percuţionistul Csaba Cserey, profesorul sătmărean care are numeroase spectacole la rând, începând de la "Marşul tobelor", până la proiectele precum In Extenso sau Tutora.
Atilla Weinberger este un muzician promotor al blues-uluui american în România. Împreună cu formaţia sa (Harry Tavitian-pian, Corneliu Stroe-baterie, Cătălin Rotaru-chitară bas) vor sfida regimul comunist şi vor promova acest gen muzical în România. În 1997, Weinberger cântă în Piaţa Universităţii cu ocazia vizitei preşedintelui S.U.A., Bill Clinton. Ca urmare, primeşte un mesaj de mulţumire semnat personal de preşedintele american. Preţul biletelor este de 35 şi 20 de lei, dar spectacolul este garantat şi îşi merită valoarea.