culorile tale împodobeau cuvintele cu tot soiul de dichisuri. din acea vreme, am învățat o limbă jumate, am terminat o facultate (iar tu încă nu), tot nu înțeleg cum se scrie benzenul și probabil nu să prind grafia aceea niciodată. deși mulți mi-au arătat mulți hexagonul sau pentagonul, cu satisfacție școlărească, mâna mea parcă refuză să deseneze organicul pe hârtie. aiurit cum sunt, caut în pigmenți îndesați pe haine de casă scame de formule ce mai pot să condenseze ce a mai rămas din fraze.

cu o literă te poți juca - poți să aduni mai multe litere într-o ecuație sau poezioară proastă- poți să ai mai multe formule cu litere, poți să faci și o facultate de litere cu profi posomorâți& prea târziu revoluționari. mi-aș permite moftul de a închega o formulă de etanol care să topească măruntaiele ca o poezie ce poate să miște câțiva neuroni;

deocamdată aici adăstăm- între blocurile de ceramică gudronată mânjite cu resturi de portocale adunate
 de la ultimul festin- am aflat de norma de a nu cuvânta:
rămășițele de lecturi apucate în silă le vom voma mai târziu de două ori în parcarea din fața casei.

te vei ascunde sub duș pentru a vorbi aiureli mesianice și pentru a citi ultimele frânturi de credință pe care tu oricum nu le mai apuci. în buzunar ți-ai pierdut liniștea, dar mai ai câteva bancnote îndoite cuminte,ca și când eram mici și mama ne-ar fi trimis la brutărie.
gelatinoasa viață se topește în antile
în acrobatice culori ale destinului în timp ce licuricii digeră lumina:
oare apele negre reușesc să ascundă acea mimică a puterii
relaxează-ți cu răbdare tot ce apeși
frigiderul și-a pierdut locomoția
în ceea ce spunem, reține doar atât:
așteaptă-mi șosetele.
dizolvă-ți membrana din somn
te trezește în trei mișcări în limba-ți falsă cu chuva sau mazurci spurcate.


desigur, în acea perioadă se întâmplau tot soiul de chestiuni bizare și uneori le asumam în aceeași măsură în care este posibil. de pildă, se spune că în permanență creierul se raportează la trecut pentru a înțelege lumea; de pildă, la British Museum m-au băgat într-o cameră în care nu mai funcționează decât câteva reguli elementare (legea gravitației, oxigen etc.) și eu trebuia , chipurile, să văd cum m-aș adapta, cum aș face, cum aș fi într-o nouă lume. sau, într-o altă variantă, mai erau și ochelarii aceia prin care tu vedeai lumea cu susul în jos. ți-i puneai, iar prietenii tăi te tot filmau cum încerci cu disperare să îți legi șireturile fără să poți să-ți coordonezi cea mai mică mișcare. era mai rău decât dacă ai fi fost băut sau bătut.

în momentul în care, în mintea ta se topesc clădirile de la vârsta de cinci ani și tu le reconstruiești în setul tău de lego, țigările capătă nuanțe de acadele, iar căldura este o senzație ce o asociezi cu instrumente muzicale bizare, nu mai  are rost să te întrebi dacă ești normal la cap, pentru că știi că nu ești.

acum realizez că acest mecanism pentru mine funcționează împotriva mea.  prin acel viitor de care mă legam în timp ce umblam pe strada mea, vedeam o bătrână. slabă, cu multe riduri pe față, cu un soț care plivea în fiecare seară castraveții (de care se plângea că întotdeauna sunt prea mulți) și roșii (în fiecare an era în căutarea unui soi care să îi dea mai multe fructe). pe atunci, mintea mea zburda între spații de soiul ăsta foarte ciudate; puiul gătit de către bătrână, strigătul bețivilor, aroma de cafea, praful de pe stradă, geamurile căminului studențesc, lumina sanatoriului, un vierme ce se plimbă prin pieptul meu. de parcă unești tot timpul într-o infimă, măruntă și scabroasă particulă, dar fără să ai pretenția de a te întoarce în el. ești un observator, ești un mic saltimbanc ce nu poate decât să vadă varianta demo și să râdă, nu ai voie să pui mâna, nu ai voie să te întinzi, însă poți să caști, să te culci și eventual să visezi.

cum tot aveam imaginile astea în cap, am dedus  pe la vârsta de cinci ani  că nu există trecut sau viitor.

am așteptat o vreme, am refuzat să mai gândesc în timpuri verbale bine mersi până pe la vreo 17 ani. știu că o profesoară m-a bătut, mi-a tăiat urechea și mi-a rupt vreo trei degete atunci când i-am spus că nu sunt timpuri verbale. pe moment, mi-a dovedit, avea dreptate. abia la universitate, la o poveste cu colegii de la japoneză am aflat că limba asta nu acceptă timpuri verbale. aș putea să o dau în judecată pe profă și să cer daune morale pentru că am opt degete, nu mai pot cânta la vioară sau pian (pe de altă parte nici pentru că nu mai am ureche/muzicală).

acea profesoară suplinitoare era o ființă tare arțăgoasă și rea. venise pe nu știu ce post vacant, avea vreo 1,50, vorbea tare, avea pantofi roșii, o sticlă de cafea în poșetă și una de vodcă în sala profesorală. o simțeam când venea în clasă, ne recunoșteam tacit tendința spre aceeași marcă de băutură spirtoasă. pe atunci, încă era o distincție în liceu între băieți și fete. ah, trebuia să vă fi spus că limba de vorbire era maghiara și că noi nu eram recrutați în război pentru că eram prea mici, mucoși și proști ca să mergem în războiul lui Hitler. 
acea femeie credea încă în Goethe și se vedea o continuatoare a lui faust pe pământ. după ce ne articula cu tot soiul de note, în timp ce mai trăgea o dușcă din cafeaua rece și sleită, începea aproape în fiecare oră să cânte versuri de poeți minori greci , cu un puternic accent maghiar, din când în când adăugând câte-o flegmă sau un sincer kutyafasza. ne întrebam cu onestitate ce-o fi însemnând acest cuvânt, până când în pauză am descoperit la ce parte fiziologică se referă acest termen. așa am învățat greacă condimentată cu kutyafasza și cu bombardamente. așa am scăpat în adolescență de război. tocind caractere și făcând limbi clasice pe rupte.
nu știu ce s-a ales cu profa suplinitoare, era în ultimul an de predat când venise la noi. m-am mai întâlnit pe dig cu ea, era în pantaloni scurți de domnișoară, pălărie de babă și tricou de metalist. îmi zicea că va profita de noua ofertă turistică a firmei nu-știu-care și că va merge în tunisia pentru vreo cinci zile. mi s-a părut ciudat pentru că asta ar fi însemnat să aibă peste 100 de ani. dar m-am liniștit, știind că și eu aș fi avut atunci aproape 90. iar asta nu este posibil astăzi, decât dacă mănânci produse bio și faci jogging de trei ori pe săptămână.
e foarte riscant să conștientizezi infirmitățile pe care le ai între tot ce putem numi corp. de pildă, vecinul meu are o paralizie destul de urâtă, ochii îi sunt ingerați, are vreo treisprezece mâini, iar picioarele se înmulțesc atunci când se îmbată. mai nou, ca să evite să devină miriapod, bea doar pe ascuns spirt cu apă, în veceul din capătul grădinii. apoi, vara adoarme pe o laviță , în timp ce picioarele-i cresc și scad.

de mic eram fascinat de simfonia cacofonică pe care acest om o făcea printre ceilalți bețivi.

îl pândeam pe sub poartă în timp ce idiotul lui câine lătra ca un apucat (mai târziu l-am spânzurat cu o sârmă de cupru). întotdeauna avea același ritual: apă demineralizată, alcool etilic mona, zahăr. parizienii de secol nouăsprezece l-ar fi invidiat; așa am învățat mai târziu cum să fac diverse preparate de soiul ăsta. pe atunci, poate că și acum, cred că punea un ingredient special; nici poveste de droguri sau minuni de soiul ăsta. când s-a îmbătat ultima dată urât de tot, țin minte că aveam șapte ani, opt pisici și un caiet de vacanță plin cu teme la matematică. picioarele lui zburau în sute de direcții, călca florile babelor unguroaice ce-l suduiau mai aprig decât pe un hoț de cai: în spatele lui, copiii râdeau isteric și aruncau cu corcodușe împuțite în el. aveau și de ce: idiotul vărsase și cred că aproape făcuse pe el. părinții noștri au sărit să-l ajute pe sărmanul om, l-au dus în curte, între găini, puici, porumbei, piese uzate de tractor și coji de cartofi. nevastă-sa l-a suduit pentru că i-a călcat rondul de flori pe care, vorba vine, îl stricasem noi cu mingea de fotbal.

oricum, mintea lui era în aceeași măsură lucidă în măsura în care a mea era șocată. nu din cauza picioarelor, cu care toți de pe stradă ne-am obișnuit, dar din cauza cântecelor pe care le zbiera dintr-un organ situat undeva între epifiză și creier. țin minte și acum cum răsfoiam manualul de biologie ca să văd, la lecția ”organe de simț” acea interesantă ochio-ureche pe care o avea. nu am găsit-o nici până astăzi. cred că trebuia să mă uit în cartea de muzică, la rubrica instrumente cu corzi.

întotdeauna la sfârșit de lună, din pensia nevestii fura cât putea și mergea la crâșma lui chilințan pentru a-și plăti datoria. momentele  alea erau destul de faine pentru că ne aducea mereu gumă ieftină,  ne mai fenta aducându-ne suc în care punea spirt și ne mai creștea și nouă câte-o jumate de picioruș sau un cap în plus, pe care trebuia să-l tăiem, că altfel acasă ne băteau părinții. mulți ani după, am văzut în polonia cum din cauza alcoolului metilic, înainte să orbești, ți se nasc aripi. o singură dată am văzut chestia asta, tovarășul meu mi-a zis că ăsta e un obicei străvechi și rareori se mai petrece astăzi.

lecția e în felul următor (mi-a zis chestia asta într-o engleză cu un puternic accent de slav, articulat cu vapori de alcool): ignori orice anatomie pe care o înveți la biologie. bei spirt, fără apă. neapărat cu metanol. te urci pe căminul studențesc. sari cu curaj, iar în acel moment îți vor crește aripi. you are crazy, am îngânat, uitând metamorfoza pe care l. o făcea la o scară mai mică.  then watch, kurwa, mi-a trântit-o sec. într-adevăr, noi ne adunasem acolo, venise și primarul, și poliția și salvarea, se frigeau cârnați și se vindea bere ieftină. din câte am înțeles, chiar și fonduri europene s-au împărțit pentru evenimentul ăsta. pe la etajul opt al căderii, am văzut cele mai frumoase aripi pe care le-am aflat vreodată, o culoare fosforescentă, verde, neagră și albastră în același timp. a zburat câteva secunde, s-a tot înălțat, după care a căzut. în masa de carne, oase și sânge am încercat să răscolesc cu privirea dacă a mai rămas din acea culoare purpurie a aripilor. după cum m-am așteptat, aceasta a pușcat ca și praful de pușcă. era interesant faptul că medicii au fost interesați în primul rând de ochi- a orbit sau nu?

tot soiul de gânduri mi-au trecut de atunci prin cap.

îmi amintesc de iepurele uriaș pe care l-am văzut deunăzi fugind pe străzi; gluma-i glumă, mi-au spus noii mei prieteni, iar eu m-am jurat că nu obișnuiesc să fabulez și să fumez tot soiul de măgării. cel mult câteva beri, iar chestia asta nu e suficient. medicii mi-au zis să nu mai stau la calculator. gândurile se împrăștiau tot mai mult prin oraș, pe pereții orășelului aproape berlinez, se urcau pe străzi, coborau printre viscerele șinelor. cuprindeau trecătorii, le furau bărbile, îi dezbrăcau pentru ca mai apoi să alerge desculți printre mașinile murdare. uneori eram șocat de ceea ce se poate petrece cu atâta veselie între sinapsele mele.

 mi-am dat seama, într-un final că mintea este un jucător tare păgubos.


te poate supăra teribil și, uneori, îți alungă întreaga poftă de viață la primul coș de gunoi pe care îl întâlnești în oraș. degeaba umbli după aceea ca un cerșetor să recuperezi resturile din ce o mai fi rămas, că te faci de râs în fața celorlalți. așa ceva nu se cade: mai bine faci foamea decât să încerci să faci o masă din resturi, se spune pe la noi. bine, mai avem tot soiul de alte reguli teribile pe care trebuie să le prindem cu prima ocazie, ca să nu zboare și să ne trezim arestați, uciși, decapitați sau alte grozăvii de soiul ăsta. totul se rezumă la niște gânduri. un gând e doar un gând, atâta tot, indiferent că visează la sori, kilograme de praf stelar, filosofii de tot soiul: un gând e doar un gând.
O tematică recurentă a literaturii române a ultimelor două decenii o constituie relatarea unor impresii trăite în spațiul occidental atât de mult visat înainte de Revoluție. Romanul „Planuri de viață” al lui Vasile Baghiu dorește să prezinte o astfel de experiență a intelectualului român, plecat cu diverse proiecte de cercetare fie în Germania, fie în Scoția.  Apărută la editura Polirom în acest an, în colecția Fiction Ltd., cartea prezintă viața lui Vili Barna, un alter-ego al autorului. Punctul atractiv al acestui roman cu o pronunțată tentă biografică este faptul că reușește,  să îmbine diverse istorii ale altor personaje ce își întretaie drumul cu acest Vili Barna, din ficționalul oraș Piatra Veche.

Acțiunea nu îl va proiecta pe cititor neapărat în sfera fabulosului. Mai degrabă, el asistă la un deja clasic exercițiu de postmodernism în care autorul își rescrie și regândește viața. Vili Barna, din Piatra Veche apare în primele pagini drept timidul psiholog ce pleacă pentru prima dată într-o țară străină. Desigur, pleacă cu așteptări. Incipitul anunță într-o manieră bruscă această schimbare de stare:„Astăzi a venit ziua pe care Vili Barna și-a dorit-o.Va călători în Occident”(p.5). 

Un personaj care lasă pentru câteva luni în țară o soție și doi copii. Lasă în urmă și amintirile din copilărie, satul pe alocuri idilizat sau diverse retrăiri proustiene. Pe de altă parte, călătoria îi oferă prilejul de a-și reorganiza amintirile și de a regândi însuși elementul temporal.

Printr-o metaforă foarte plastică, naratorul încearcă să ofere o explicație a acestor salturi temporale dese ce apar în roman. Trecerea timpului și a poveștilor individuale este văzută ca o urcare și coborâre a unui lift. Pe alocuri, cursele acestora se întretaie, iar atunci apare momentul interesant. Temporalitatea este văzută ca o mișcare verticală, ce antrenează viețile tuturor: „Vili are sentimentul că timpul nu curge pe orizontală, ci pe verticală, că ei toți sunt prinși în acest fluid care circulă cu mai multe lifturi în sus și în jos”(p.100). În alte cuvinte, istoria acestui personaj banal este și suma istoriilor celorlalte personaje cu care a interacționat de-a lungul vieții lui.

O astfel de relație pe care cititorul o poate descoperi de-a lungul textului este cea dintre Vili Barna și tatăl lui, Grigore Barna. Istoriile celor doi sunt marcate de destinul înstrăinării. „Planuri de viață” poate fi citit și într-o astfel de gamă, de reluare a unor relatări ce apar în volumul „Prizonier în URSS” al tatălui autorului, Vasile Baghiu. În text, personajul Grigore Barna supraviețuiește unui crunt lagăr siberian, dar moare în urma unui stupid accident pe șantier. Desprre Grigore Barna mai aflăm că nu a fost un opozant eroic al regimului comunist, știind din experiența lagărului sovietic că o astfel de acțiune ar fi inutilă. Modul de protestare împotriva autorităților este prin însuși actul de a scrie în caietul simplu, cumpărat „de la magazinul mixt de stat din deal”(p.107).

Această opțiune are efect doar în planul prezentului, din prisma indirectă a lecturii lui Vili Barna din caietul tatălui său. Lectorul poate asista pe alocuri la un interesant exercițiu de dublă citire: prin parcurgerea textului, el se întâlnește cu personajul Vili într-o intimă complicitate și reluare a gândurilor tatălui său: „Privirea tatălui său trece prin fereastră dinspre pârâu” (p.121).Cititorul poate constata un paralelism între istoria tatălui și cea a lui Vili Barna. Înstrăinarea față de locul de obârșie se manifestă tot mai intens de-a lungul romanului, ajungând ca la final locul preferat al lui Vili Barna să fie spațiul de tranziție al avionului: „Nu este nici în străinătate, nici acasă. Este în zbor” (p.308).


Narațiunea este presărată de câteva răbufniri referitoare la teme politice sau sociale ale României postdecembriste sau picanterii din lumea scriitoricească. Lectura oferă astfel mai mult decât o perspectivă autobiografică, reușind să redea o paletă temporală mult mai extinsă decât cea care vizează direct acțiunile autorului. Astfel, cititorul este plimbat prin discursuri ce urmăresc teme de la burse în străinătate la experiența detenției, de la condițiile intelectualului în comunism, de la copilul sărac ce dorește să reușească în viață la lumea românească postdecembristă. În mare parte, aceste opinii adiacente nu urmăresc neapărat o logică profesionistă.  Poate că în acest caz, farmecul este tocmai această reproducere de discursuri ce apar în limbajul curent actual (mediatic sau conversațional). Romanul „Planuri de viață” este ofertant și problematizează bine angoasa intelectualului care nu își mai găsește propriul loc între un Vest idilizat și o țară decăzută, printr-o narațiune spontană, însă consistentă.

Vasile Baghiu, Planuri de viață, Editura Polirom, 2012.
După romanul Măsurarea lumii, Kehlmann s-a impus pe piața literară într-un mod foarte puternic: nemții cumpărau în draci romanul, traducătorii răsfoiau în frenezie dicționarele în căutarea unor traduceri cât mai bune din limba germană, iar cei de la Polirom nu s-au lăsat mai prejos. Într-adevăr, cartea de care spuneam mai sus merită a fi citită pentru simplul fapt că aparține unui postmodernism bine așezat, cu multe probleme culturale ce autorul le punctează mai incisiv decât un procuror supărat. Volumul acesta mi-a picat în mână la seminarul de Roman postmodern și, din câte țin minte, colegii au fost destul de receptivi la un roman ce aducea un miros de Barnes.

Nu același lucru pot să spun despre romanul Eu și Kaminski, apărut în 2003 și tradus în 2009. Pe scurt, acțiunea se petrece într-un oraș nemțesc, unde Sebastian Zollner dorește să redacteze biografia pictorului Manuel Kaminski, ultimul discipol al lui Matisse ce a mai rămas în viață. La începutul romanului, textul oferă chiar și niște insight-uri metodologice pe care jurnalistul le parcurge pentru a afla cât mai multe detalii inedite despre viața lui. Până la urmă, cea mai bună variantă de a redacta textul și de a oferi lumii senzaționalul este prin răpirea bâtrânului, care pe deasupra e și orb și senil (vom afla la final că nu este așa!). Poveștile se desfășoară pe drum, se mai fură și o mașină, Zollner ajunge să fie în final sictirit de bătrânul mult prea pretențios.
 Desigur, totul este condimentat cu dragoste din vremurile tinereților (un plus de suspans). Uneori biografistul pare a fi foarte meticulos în muncă și ajunge să evite chiar conversația cu sărmanul om doar de dragul de a da lovitura cu noua sa lucrare: „Am ajuns la rafturi. Am răsfoit dosare voluminoase cu acte, fișe de asigurare, copii după registre funciare.(...). Am ajuns apoi la ultimul raft: facturi vechi, copii de declarații de venit din ultimii opt ani; aș fi stat să le citesc pe toate, dar nu aveam timp. Am ciocănit în zidurile din spatele bibliotecii, sperând să dau peste un raft secret sau peste pereți dubli.”

Desigur, Kehlmann bate șaua să priceapă iapa: excesul de interes în sfera academică (sau științifică) pentru preluarea unor detalii nesemnificative din viața unui individ duce la un dialog surd. Aici putem spune că autorul se joacă foarte frumos cu tema patrimoniului cultural încă în viață. La un moment dat, jurnalistul se întâlnește cu un alt student la istoria artei, interesat și el de arta  un pictor mărunt. Lucru de așteptat, la fel cum studentul nu știa de Kandinski așa și jurnalistul nu cunoștea numele pictorului elvețian. Riscul hiperspecializării.
Morala (folosim cu precauție un astfel de termen, dar aplicabil aici) este adresată unui segment al societății pasionat atât de nevoia de senzațional, cât și de ignorarea unor necesități fizice ale unui individ doar în speranța de a se îmbogăți de pe urma acestuia- adică un universitar ce caută subiecte-tabloid. În plus, sloganul get a life este răspicat strigat celor care își dedică viața în reconstituirea evenimentelor altora: „faptul că nu avusese niciodată altă poveste decât a tatălui ei, faptul că nici ea nu avea o poveste. Ca mine.”. 

În final, pictorul îi oferă lecția pe care cititorul deja o intuiește de la mijlocul romanului: amândoi ajung pe malul mării, unde (într-un mod prea poetic și romanțat), biograful își aruncă toate notițele și înregistrările în apă. În ultimul capitol, asistăm la o metamorfoză a romanului: descrierile seamănă izbitor de mult cu o mentalitate orientală în care se relativizează orice act cultural.  Pictorul abil, îl manipulează pe jurnalist, pentru ca la final să îi ofere mai mult decât o lecție. În plus, abia acum aflăm că el nici nu era orb și că renunță benevol la pictură.

Totuși, în ciuda unui discurs foarte frumos structurat împotriva cercetătorului-cercetaș-fără-viață, am anumite reproșuri acestui volum. Într-adevăr, textul este foarte compact din punct de vedere narativ. Dacă în Măsurarea lumii autorul se joacă atât de simplu și natural cu planurile narative ale vieții celor două genii (Humboldt și Gauss), faptul că aici există un singur fir epic m-a dezamăgit profund. Povestea în sine a jurnalistului-biograf care este impresionat de personalitatea lui Kaminski poate că nu permite o alternanță între mai multe fire epice. Bineînțeles, pot să sară armata de biografi și să spună că însăși viața lui Kaminski poate fi văzută drept un al doilea/ primul plan epic, în jurul căruia se învârte cel al jurnalistului pasionat. Finalul este oarecum previzibil, deși răsturnările de situații nu lipsesc. 
Se pare că Arnon Grunberg s-a cam grăbit când a spus că Eu și Kaminski este mai bun decât Măsurarea lumii. Pe de altă parte, cartea este ofertantă, nu lipsesc subtilitățile tematice și problemele pe care, atât de firesc, le deschide autorul german. Îl admir sincer pentru că a ales modelul unui pictor și a evitat cu elegență să folosească drept personaj principal un scriitor; romanul ar fi învârtit aceeași interminabilă dezbatere referitoare la intertextualitate. Sau probabil, o fi avut rațiuni mai practice: astăzi nu se mai scriu biografii despre autori, ci texte despre pictori. Ceea ce contează este, în fond, că încă există scribi.

Daniel Kehlmann, Eu și Kaminski, Humanitas Fiction, 2009, Traducere și note de Corina Bernic.



îți vine să sari  după ce ai trecut granița: de fiecare dată te bucuri că nu te-au prins cei de la oficiul de imigrație. cu toții ne-am abandonat femeile pentru a veni aici, pentru a fura cupru, a mânca produse expirate, pentru a mai trimite și bani acasă. ne-am lăsat kolhozurile, satele de pe Nistru, orășelele industriale din 
Polonia, turmele de capre din Bystrica, dansurile combinate cu muzică disco, vinul bun din Moldova, rakia, jocul de table. ne-am procopsit fiecare dintre noi cu o durere de cap ce se topește doar atunci când ne întindem toate gândurile pe mușamaua din bucătărie sau le lăsăm la uscat pe acoperișul din tablă zincată. chestia faină este că dacă te strici de cap, poți să vorbești liniștit cu voce tare, pentru că oricum în acest babilon, nimeni n-o să te înțeleagă. hai că academicienii lingviști ar sări ca țigăncile la scandal și ți-ar spune că nu, că sunt tot soiul de chichițe  dincolo de limba națională propriu-zisă. Bulșit. singura chestie ce te poate trăda este atunci când vorbești în poloneză: trebuie să fii precaut să nu fie vreun ceh care să-ți audă tot delirul minții ce-l cânți cu voce tare.


în rest, poți enunța principii de teorie literară pe care le-ai învățat și poate le-ai și predat la vreo școală din Ieud înainte de a veni în Paris. uite, printre noi era un nene de vreo cincizeci de ani căruia i se spune profesorul. profesorul enunța teorema lui lagrange înainte de cafeaua cu vodcă de dimineață, pe la amiază cânta din teorema lui pitagora, iar spre seară mereu strica tot soiul de calcule cu cosinus și sinus și alte minuni de genul ăsta. inginerii nu-i pricepeau măgăriile de betiv ce le debita; oricum, după câteva pahare de vin, era bun doar de gură și de tencuit. cu toții ne-am făcut o religie în jurul vinurilor ieftine din suburbii; fiecare dintre noi se jura că poșirca nu are strop de strugure în ea, dar ne stabileam un etalon al sărăciei, cu sticle înșirate ca la expoziția de la versailles. ne țigăneam cu vârf și îndesat zicând că vinul portughez la un euro e mai bun decât cel spaniol la 1,30 de la leaderprice, începeam să și credem anii în care au fost făcuți, luna în care alcoolul etilic ar fi fost, chipurile, mai bun, în combinație cu soarele care ar fi bătut frumos pe coasta oceanului, unde-s cei mai buni strugurii, zicea profesorul, că acolo reflectă soarele marea și roadele se coc uniform- sau o fi Balaton?- oricum nu mai contează, debitam măgării, în inimile noastre eram profesori cu toții de oenologie, le-am fi explicat tututor toate. aveam o teorie despre tot, ca și psihanaliștii, marxiștii și discriminații. pentru care, la pileală, am fi fost în stare să ne dăm cu scaunele în cap. dar spre deosebire de academiști, în clipele de luciditate, ne dădeam seama că vorbim măgării pentru care dragele noastre mame ne-ar fi pocnit peste dinți la prima ocazie. 



toți erau de acord cu o chestie, mai ales rușii, ucrainienii și moldovenii. dostoievski era bun, cel mai bun. toți, în afară de mine. suka, te-a stricat prea multă școală, vezi-ți de visoză, vezi-ți de Ivan Karamazov și de întâlnirile lui cu dracu. uite, o chestie ce nu am făcut-o în veci cu academicii revoltați, însă în ghetou a mers de minune. șeptică și tot soiul de jocuri sovietice pe cărți. cărți pe cărți, cărți pentru cărți. când stai cu maniaci ai jocurilor de noroc, te prinde un gust dublu. pe de-o parte, îți ascunzi ca babele banul, de teamă să nu ți-l fure. însă, nicio cameră de luat vederi nu-ți poate da senzația pe care o ai atunci când colegii de garsonieră plâng, se jură că nu mai joacă, bat cu pumnii în geam, își sparg sticlele de cap (că-s goale, desigur) pentru că au bătut mașina și au băgat banul. dincolo de a fi o manie, ăștia simțeau nevoia să joace ca și apucații. 


așa că s-a dezvoltat un mecanism ca să nu mai spargă banii primiți de patron. ne încuiam în cameră în serile de după ce primeam banii și jucam. nu pe bani. polonezii veneau cu vodca făcută acasă în care băgau ceva anason de se făcea mai verde ca absintul, cehii cu tot soiul de electronice, țiganii cu iphoane furate din metrou, moldoveanul aducea țigări. jucau în draci până dimineață, dar nu pierdeau bani. profesorul mi-a ochit ceva volume de-a lui soljenițân, erau în franceză, oricum nu tare le avea cu limba, dar se mai mândrea, se fălea sau trimitea în sat, ca fata să le învețe limba și poate să vină și ea aici. ca menajeră sau ca studentă. prostituată ziceau că deja era, oricum.

jocurile astea se desfășurau într-o atmosferă tare ciudată. la televizor sunau melodii populare românești sau goran bregoviciul sârbesc, de fumat înăuntru, desigur, de respiram gudron în loc de oxigen. în prima seară, am pariat pe soljenițân. de data asta nu în canon. n-a fost o afacere prea rea, dădusem vreo 50 de eurocenți la un anticariat pe el- câștigasem ceva adidași, mai pierdusem un dicționar destul de prost, câștigasem un vin moldovenesc destul de  bun. mergea treaba, nu ieșea cu bătaie, cu suduieli. a doua zi mergeam la muncă, banii erau neatinși, nevestele puteau să zugrăvească palatele, copiii puteau să se fălească în țările de unde veneam, bucurându-se de diferențele de prețuri. 
cu negrii râdeam fain, cu negresele câțiva aveau o treabă mai dubioasă, cu arabii nu ne înțelegeam deloc, de la pakistanezi cumpăram cd-uri, de la francezi luam banii, de la prostituate duceau beteșugurile acasă. 
mi-am împletit coloanele de nervi în așternutul lumii. mi le-am topit în aceeași măsură în care, pe coloanele din Rhodos, stă scrijelit o formă ambiguă, de câine cu cap de om. te-am așteptat în gara de la colțul străzii, de unde negrii își vindeau ochii în fiecare seară întunericului parizian. de fapt, întunericul era dionisiac. parizian era vinul ieftin. pariziană era înghesuiala din metrouri sau angoasa din zilele ploioase. te-am desenat pe retină cu un creion chimic pe care l-am cumpărat de la mâna a doua: o fi fost infectat și m-am ales cu o boală oculară atât de teribilă, că mi-e și teamă să ți-o povestesc. cristalinul ar fi devenit ca o piatră dacă nu aș fi recurs la un mic vicleșug: să-mi topesc puținele nervuri ce mi-au mai rămas intacte pentru ca să pot să te văd dacă ai fi venit coborât de pe piatra cerbului. am ajuns să văd cu ajutorul unor ochelari furați de la un cerșetor care oricum era orb (blestemul lui m-a luat mai târziu, recunosc), am ajuns să îmi vând rând pe rând,  sinapse pentru un bol de mâncare, pentru un pahar de vin, pentru un text academic. da, mai ales pentru texte academice. până când, din mlaștina de linii, a trebuit să tai, să provoc o incizie. am descoperit un băiat flămând, ce s-a rătăcit prin tot soiul de texte derutante și a uitat să mai trăiască. spasmele de câine turbat cu spume la gură aduceau a lovituri sub ceafă dată iepurilor de disecție. grotesc, ce-i drept.
ce-i drept, am învățat rețeta și drumul către acea albastră persoană. deși perdeaua se brodează întotdeauna cu sinapse gri, cu vedenii care de care mai ciudate, în care gândurile sunt extirpate cu forcepsul. de evitat dezechilibrul. o glumă bună, ce încă prinde.















mi-am așezat dezamăgirile în tot soiul de cămăruțe ascunse dintre neuroni, poate că la un moment dat un neurochirurg va putea să mi le taie fără nicio problemă, poate că va curge doar puțintel sânge pe tampon. deocamdată, stau ca niște borcane în frigider, la un moment dat se ciocnesc între ele, mai crapă la frig, se mai rup, cioburile mai sfâșie cuarțul altor sticle și fac acel zgomot diabolic. în minte, desigur, zgârie toată emisfera, o sfârtecă. te întrebi în cazuri din astea dacă boala vine din interior sau din afară. dacă ochiul, săracul ochi care abia mai vede literele de pe pereți, apasă acel mic nerv, acea pată oarbă din cauza presiunii din afară sau din interior? dacă e prima variantă, atunci îl poftesc să îmi roadă și creierul, să iasă încet, ca un vierme, să-mi scormonească prin acele dulăpioare și să facă rolul unui chirurg de soi. dacă e cea de-a doua, să iasă în lume (în virtutea în care azi un ciclop nu are mai multe avantaje). pentru că nu mai am nici mână, mi-a furat-o uite așa laptopul,  nu mai am nici ochi, mi i-a furat ecranul, nu mai avem nici imaginație.

când se deschid crenelurile din ochi și suvițele albastre ale părului
exploziv de dilematic își aștern ca într-o gravură zâmbetul
pe doi canini diformi de vampir slut
tramvaiul verde ce îmi articula în fiecare dimineață viscerele amorțite
tramvaiul verde pe care tu nu l-ai văzut decât în videoclipuri cu pixeli mânjiți de distanță

soarele ar tinde să răsară în acel saint denis în care negrii își aștern culoarea pielii pe cer
atunci când spre seară se adună (și-și anunță religia tegumentului) în delirante pâlcuri-
tramvaiul ne anunță dimineața
-cinq heures, le journal, apa fiartă turnată peste cafeaua proastă îndulcită cu puțină scorțișoară
maurada astăzi împlinește doi ani, turnăm băieți un pic de vin în pahar înainte să luăm metroul-

tramvaiul ne anunță trista dimineață în care exploziile de motoare își înșiră metodic fumul ostentativ spre soare
spre uitatul soare sub care ne bronzam când eram copii
dincolo de bordel un copil stă și cântă la acordeon triste acorduri
mi-aș întinde pielea dincolo de tot ce poți să-mi mai spui în fața unui  vin
(peste câteva luni voi afla adevărul gol-goluț ce mai poate aștepta dospind pe fundul paharului)

tramvaiul însă îmi despică tegumentul  în repetate sistematizări
ca-n harta austriacă ce-o avem cu toții pitită în pod în caz de deznădejde
aș prefera tatuajul vechilor pirați pe scalpul decorat de șuvițe albastre
aș prefera ca tramvaiul să-ți despice falsele culori ca și în cazul acelui personaj politic din america de sud.





larachi larachi larachiiiiii
venez d'acheter l'arachides.
larachi larachi larachi
rue auguste delaune, rue care mi-ai topit cântecul de inocență ce îl săltam în trei timpi
rue auguste delaune tu, cea care mi-ai arătat scara scorojită în care își ascundeau berzele puii nenăscuți
rue auguste delaune sanctuar al urinei bețivilor creoli
ce își stingeau aroma de rom din gură cu o bere guiness cumpărată de la arabul jegos de pe colț
rue auguste delaune, într-o după amiază ai asistat la decapitarea tuturor vitrinelor,
sincopat săreau textele literaturii subversive între borduri- așteptam să tremur de la etajul patru-
ne simțeam protejați în propria sferă a copilăriei bătrânului nostru vecin bolnav-
nu era creol
dar trăia acolo, trăia era înghițit mestecat obosit agitat comasat de către rue delaune

rue delaune, doamnă gravă ce-și agită dinții de cocotă pe străzile bulevardului parizian
rue delaune, cimitir al sufletelor fragmentate, ce mai doreau glasul fetiței mici de acasă într-un difuzor mărunt cât sfert din inimă
rue delaune, dimineața ești cea mai frumoasă ființă posibilă, când îți înghiți lumina de parcă ar fi ultima negresă  ce mai vinde porumb cald furat-
rue delaune, te-am văzut dimineață cochetând cu un țigănuș ce încerca să cânte la arcordeon
rue delaune, în toate barurile se striga prețul heroinei- în toate viscerele tale explodau denumirile de medicamente, în toată cantitatea ta explodai cu serotonină-
-și totuși nu puteam cumpăra un antibiotic-
rue delaune, mi-am întins într-o seară textura pielii dincolo de șinele de tramvai, așteptam să îmi fie secționată încet impertinența
rue delaune, cu tine seara ieșeam într-un magnific decadent metisaj între toate popoarele globului toate popoarele toate imaginile lumii toate chipurile se adunau sub scârbosul tău acoperiș de pe care curgea benzina dincolo de peripherique
rue delaune, organ extern al meu lăsat la mii de kilometri distanță
rue delaune, orășel ce nu își închega forma albaștrilor ochi într-un corp ciocolatiu și dinți de fildeș înfipți într-un cheeseburger de la macdo


rue delaune, îți spun sincer
m-ai șocat când mi-ai pus în fața ochilor un negru albinos
mi-ai spus că acesta sunt eu că până atunci el mă căuta ca să își pună încet oasele între încheieturile mele
rue delaune, ai fi vrut să îmi topești scrisul printat pe tencuiala scorojită
romeo kiffe juliete et juliete kiffe romeo
rue delaune, explodează acel calm al nopții în care auzi jaful identităților naționale
în care toți, toți am fost implicați cu bagajele pline de sticle și saci de rafie
pe care cei din paris nu le-ar fi înțeles.
banlieue?
oui, banlieue, 93.


Un produs Blogger.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me

Fotografia mea
complex, uneori calculat.