greaca fara profesor

/
0 Comments
desigur, în acea perioadă se întâmplau tot soiul de chestiuni bizare și uneori le asumam în aceeași măsură în care este posibil. de pildă, se spune că în permanență creierul se raportează la trecut pentru a înțelege lumea; de pildă, la British Museum m-au băgat într-o cameră în care nu mai funcționează decât câteva reguli elementare (legea gravitației, oxigen etc.) și eu trebuia , chipurile, să văd cum m-aș adapta, cum aș face, cum aș fi într-o nouă lume. sau, într-o altă variantă, mai erau și ochelarii aceia prin care tu vedeai lumea cu susul în jos. ți-i puneai, iar prietenii tăi te tot filmau cum încerci cu disperare să îți legi șireturile fără să poți să-ți coordonezi cea mai mică mișcare. era mai rău decât dacă ai fi fost băut sau bătut.

în momentul în care, în mintea ta se topesc clădirile de la vârsta de cinci ani și tu le reconstruiești în setul tău de lego, țigările capătă nuanțe de acadele, iar căldura este o senzație ce o asociezi cu instrumente muzicale bizare, nu mai  are rost să te întrebi dacă ești normal la cap, pentru că știi că nu ești.

acum realizez că acest mecanism pentru mine funcționează împotriva mea.  prin acel viitor de care mă legam în timp ce umblam pe strada mea, vedeam o bătrână. slabă, cu multe riduri pe față, cu un soț care plivea în fiecare seară castraveții (de care se plângea că întotdeauna sunt prea mulți) și roșii (în fiecare an era în căutarea unui soi care să îi dea mai multe fructe). pe atunci, mintea mea zburda între spații de soiul ăsta foarte ciudate; puiul gătit de către bătrână, strigătul bețivilor, aroma de cafea, praful de pe stradă, geamurile căminului studențesc, lumina sanatoriului, un vierme ce se plimbă prin pieptul meu. de parcă unești tot timpul într-o infimă, măruntă și scabroasă particulă, dar fără să ai pretenția de a te întoarce în el. ești un observator, ești un mic saltimbanc ce nu poate decât să vadă varianta demo și să râdă, nu ai voie să pui mâna, nu ai voie să te întinzi, însă poți să caști, să te culci și eventual să visezi.

cum tot aveam imaginile astea în cap, am dedus  pe la vârsta de cinci ani  că nu există trecut sau viitor.

am așteptat o vreme, am refuzat să mai gândesc în timpuri verbale bine mersi până pe la vreo 17 ani. știu că o profesoară m-a bătut, mi-a tăiat urechea și mi-a rupt vreo trei degete atunci când i-am spus că nu sunt timpuri verbale. pe moment, mi-a dovedit, avea dreptate. abia la universitate, la o poveste cu colegii de la japoneză am aflat că limba asta nu acceptă timpuri verbale. aș putea să o dau în judecată pe profă și să cer daune morale pentru că am opt degete, nu mai pot cânta la vioară sau pian (pe de altă parte nici pentru că nu mai am ureche/muzicală).

acea profesoară suplinitoare era o ființă tare arțăgoasă și rea. venise pe nu știu ce post vacant, avea vreo 1,50, vorbea tare, avea pantofi roșii, o sticlă de cafea în poșetă și una de vodcă în sala profesorală. o simțeam când venea în clasă, ne recunoșteam tacit tendința spre aceeași marcă de băutură spirtoasă. pe atunci, încă era o distincție în liceu între băieți și fete. ah, trebuia să vă fi spus că limba de vorbire era maghiara și că noi nu eram recrutați în război pentru că eram prea mici, mucoși și proști ca să mergem în războiul lui Hitler. 
acea femeie credea încă în Goethe și se vedea o continuatoare a lui faust pe pământ. după ce ne articula cu tot soiul de note, în timp ce mai trăgea o dușcă din cafeaua rece și sleită, începea aproape în fiecare oră să cânte versuri de poeți minori greci , cu un puternic accent maghiar, din când în când adăugând câte-o flegmă sau un sincer kutyafasza. ne întrebam cu onestitate ce-o fi însemnând acest cuvânt, până când în pauză am descoperit la ce parte fiziologică se referă acest termen. așa am învățat greacă condimentată cu kutyafasza și cu bombardamente. așa am scăpat în adolescență de război. tocind caractere și făcând limbi clasice pe rupte.
nu știu ce s-a ales cu profa suplinitoare, era în ultimul an de predat când venise la noi. m-am mai întâlnit pe dig cu ea, era în pantaloni scurți de domnișoară, pălărie de babă și tricou de metalist. îmi zicea că va profita de noua ofertă turistică a firmei nu-știu-care și că va merge în tunisia pentru vreo cinci zile. mi s-a părut ciudat pentru că asta ar fi însemnat să aibă peste 100 de ani. dar m-am liniștit, știind că și eu aș fi avut atunci aproape 90. iar asta nu este posibil astăzi, decât dacă mănânci produse bio și faci jogging de trei ori pe săptămână.


despre autor:

complex, uneori calculat

You may also like

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me

Fotografia mea
complex, uneori calculat.