cum să-ți pierzi sau să-ți recuperezi mințile

/
0 Comments
e foarte riscant să conștientizezi infirmitățile pe care le ai între tot ce putem numi corp. de pildă, vecinul meu are o paralizie destul de urâtă, ochii îi sunt ingerați, are vreo treisprezece mâini, iar picioarele se înmulțesc atunci când se îmbată. mai nou, ca să evite să devină miriapod, bea doar pe ascuns spirt cu apă, în veceul din capătul grădinii. apoi, vara adoarme pe o laviță , în timp ce picioarele-i cresc și scad.

de mic eram fascinat de simfonia cacofonică pe care acest om o făcea printre ceilalți bețivi.

îl pândeam pe sub poartă în timp ce idiotul lui câine lătra ca un apucat (mai târziu l-am spânzurat cu o sârmă de cupru). întotdeauna avea același ritual: apă demineralizată, alcool etilic mona, zahăr. parizienii de secol nouăsprezece l-ar fi invidiat; așa am învățat mai târziu cum să fac diverse preparate de soiul ăsta. pe atunci, poate că și acum, cred că punea un ingredient special; nici poveste de droguri sau minuni de soiul ăsta. când s-a îmbătat ultima dată urât de tot, țin minte că aveam șapte ani, opt pisici și un caiet de vacanță plin cu teme la matematică. picioarele lui zburau în sute de direcții, călca florile babelor unguroaice ce-l suduiau mai aprig decât pe un hoț de cai: în spatele lui, copiii râdeau isteric și aruncau cu corcodușe împuțite în el. aveau și de ce: idiotul vărsase și cred că aproape făcuse pe el. părinții noștri au sărit să-l ajute pe sărmanul om, l-au dus în curte, între găini, puici, porumbei, piese uzate de tractor și coji de cartofi. nevastă-sa l-a suduit pentru că i-a călcat rondul de flori pe care, vorba vine, îl stricasem noi cu mingea de fotbal.

oricum, mintea lui era în aceeași măsură lucidă în măsura în care a mea era șocată. nu din cauza picioarelor, cu care toți de pe stradă ne-am obișnuit, dar din cauza cântecelor pe care le zbiera dintr-un organ situat undeva între epifiză și creier. țin minte și acum cum răsfoiam manualul de biologie ca să văd, la lecția ”organe de simț” acea interesantă ochio-ureche pe care o avea. nu am găsit-o nici până astăzi. cred că trebuia să mă uit în cartea de muzică, la rubrica instrumente cu corzi.

întotdeauna la sfârșit de lună, din pensia nevestii fura cât putea și mergea la crâșma lui chilințan pentru a-și plăti datoria. momentele  alea erau destul de faine pentru că ne aducea mereu gumă ieftină,  ne mai fenta aducându-ne suc în care punea spirt și ne mai creștea și nouă câte-o jumate de picioruș sau un cap în plus, pe care trebuia să-l tăiem, că altfel acasă ne băteau părinții. mulți ani după, am văzut în polonia cum din cauza alcoolului metilic, înainte să orbești, ți se nasc aripi. o singură dată am văzut chestia asta, tovarășul meu mi-a zis că ăsta e un obicei străvechi și rareori se mai petrece astăzi.

lecția e în felul următor (mi-a zis chestia asta într-o engleză cu un puternic accent de slav, articulat cu vapori de alcool): ignori orice anatomie pe care o înveți la biologie. bei spirt, fără apă. neapărat cu metanol. te urci pe căminul studențesc. sari cu curaj, iar în acel moment îți vor crește aripi. you are crazy, am îngânat, uitând metamorfoza pe care l. o făcea la o scară mai mică.  then watch, kurwa, mi-a trântit-o sec. într-adevăr, noi ne adunasem acolo, venise și primarul, și poliția și salvarea, se frigeau cârnați și se vindea bere ieftină. din câte am înțeles, chiar și fonduri europene s-au împărțit pentru evenimentul ăsta. pe la etajul opt al căderii, am văzut cele mai frumoase aripi pe care le-am aflat vreodată, o culoare fosforescentă, verde, neagră și albastră în același timp. a zburat câteva secunde, s-a tot înălțat, după care a căzut. în masa de carne, oase și sânge am încercat să răscolesc cu privirea dacă a mai rămas din acea culoare purpurie a aripilor. după cum m-am așteptat, aceasta a pușcat ca și praful de pușcă. era interesant faptul că medicii au fost interesați în primul rând de ochi- a orbit sau nu?

tot soiul de gânduri mi-au trecut de atunci prin cap.

îmi amintesc de iepurele uriaș pe care l-am văzut deunăzi fugind pe străzi; gluma-i glumă, mi-au spus noii mei prieteni, iar eu m-am jurat că nu obișnuiesc să fabulez și să fumez tot soiul de măgării. cel mult câteva beri, iar chestia asta nu e suficient. medicii mi-au zis să nu mai stau la calculator. gândurile se împrăștiau tot mai mult prin oraș, pe pereții orășelului aproape berlinez, se urcau pe străzi, coborau printre viscerele șinelor. cuprindeau trecătorii, le furau bărbile, îi dezbrăcau pentru ca mai apoi să alerge desculți printre mașinile murdare. uneori eram șocat de ceea ce se poate petrece cu atâta veselie între sinapsele mele.

 mi-am dat seama, într-un final că mintea este un jucător tare păgubos.


te poate supăra teribil și, uneori, îți alungă întreaga poftă de viață la primul coș de gunoi pe care îl întâlnești în oraș. degeaba umbli după aceea ca un cerșetor să recuperezi resturile din ce o mai fi rămas, că te faci de râs în fața celorlalți. așa ceva nu se cade: mai bine faci foamea decât să încerci să faci o masă din resturi, se spune pe la noi. bine, mai avem tot soiul de alte reguli teribile pe care trebuie să le prindem cu prima ocazie, ca să nu zboare și să ne trezim arestați, uciși, decapitați sau alte grozăvii de soiul ăsta. totul se rezumă la niște gânduri. un gând e doar un gând, atâta tot, indiferent că visează la sori, kilograme de praf stelar, filosofii de tot soiul: un gând e doar un gând.


despre autor:

complex, uneori calculat

You may also like

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me

Fotografia mea
complex, uneori calculat.