După romanul Măsurarea lumii, Kehlmann s-a impus pe piața literară într-un mod foarte puternic: nemții cumpărau în draci romanul, traducătorii răsfoiau în frenezie dicționarele în căutarea unor traduceri cât mai bune din limba germană, iar cei de la Polirom nu s-au lăsat mai prejos. Într-adevăr, cartea de care spuneam mai sus merită a fi citită pentru simplul fapt că aparține unui postmodernism bine așezat, cu multe probleme culturale ce autorul le punctează mai incisiv decât un procuror supărat. Volumul acesta mi-a picat în mână la seminarul de Roman postmodern și, din câte țin minte, colegii au fost destul de receptivi la un roman ce aducea un miros de Barnes.

Nu același lucru pot să spun despre romanul Eu și Kaminski, apărut în 2003 și tradus în 2009. Pe scurt, acțiunea se petrece într-un oraș nemțesc, unde Sebastian Zollner dorește să redacteze biografia pictorului Manuel Kaminski, ultimul discipol al lui Matisse ce a mai rămas în viață. La începutul romanului, textul oferă chiar și niște insight-uri metodologice pe care jurnalistul le parcurge pentru a afla cât mai multe detalii inedite despre viața lui. Până la urmă, cea mai bună variantă de a redacta textul și de a oferi lumii senzaționalul este prin răpirea bâtrânului, care pe deasupra e și orb și senil (vom afla la final că nu este așa!). Poveștile se desfășoară pe drum, se mai fură și o mașină, Zollner ajunge să fie în final sictirit de bătrânul mult prea pretențios.

 Desigur, totul este condimentat cu dragoste din vremurile tinereților (un plus de suspans). Uneori biografistul pare a fi foarte meticulos în muncă și ajunge să evite chiar conversația cu sărmanul om doar de dragul de a da lovitura cu noua sa lucrare: „Am ajuns la rafturi. Am răsfoit dosare voluminoase cu acte, fișe de asigurare, copii după registre funciare.(...). Am ajuns apoi la ultimul raft: facturi vechi, copii de declarații de venit din ultimii opt ani; aș fi stat să le citesc pe toate, dar nu aveam timp. Am ciocănit în zidurile din spatele bibliotecii, sperând să dau peste un raft secret sau peste pereți dubli.”

Desigur, Kehlmann bate șaua să priceapă iapa: excesul de interes în sfera academică (sau științifică) pentru preluarea unor detalii nesemnificative din viața unui individ duce la un dialog surd. Aici putem spune că autorul se joacă foarte frumos cu tema patrimoniului cultural încă în viață. La un moment dat, jurnalistul se întâlnește cu un alt student la istoria artei, interesat și el de arta  un pictor mărunt. Lucru de așteptat, la fel cum studentul nu știa de Kandinski așa și jurnalistul nu cunoștea numele pictorului elvețian. Riscul hiperspecializării.

Morala (folosim cu precauție un astfel de termen, dar aplicabil aici) este adresată unui segment al societății pasionat atât de nevoia de senzațional, cât și de ignorarea unor necesități fizice ale unui individ doar în speranța de a se îmbogăți de pe urma acestuia- adică un universitar ce caută subiecte-tabloid. În plus, sloganul get a life este răspicat strigat celor care își dedică viața în reconstituirea evenimentelor altora: „faptul că nu avusese niciodată altă poveste decât a tatălui ei, faptul că nici ea nu avea o poveste. Ca mine.”. 

În final, pictorul îi oferă lecția pe care cititorul deja o intuiește de la mijlocul romanului: amândoi ajung pe malul mării, unde (într-un mod prea poetic și romanțat), biograful își aruncă toate notițele și înregistrările în apă. În ultimul capitol, asistăm la o metamorfoză a romanului: descrierile seamănă izbitor de mult cu o mentalitate orientală în care se relativizează orice act cultural.  Pictorul abil, îl manipulează pe jurnalist, pentru ca la final să îi ofere mai mult decât o lecție. În plus, abia acum aflăm că el nici nu era orb și că renunță benevol la pictură.

Totuși, în ciuda unui discurs foarte frumos structurat împotriva cercetătorului-cercetaș-fără-viață, am anumite reproșuri acestui volum. Într-adevăr, textul este foarte compact din punct de vedere narativ. Dacă în Măsurarea lumii autorul se joacă atât de simplu și natural cu planurile narative ale vieții celor două genii (Humboldt și Gauss), faptul că aici există un singur fir epic m-a dezamăgit profund. Povestea în sine a jurnalistului-biograf care este impresionat de personalitatea lui Kaminski poate că nu permite o alternanță între mai multe fire epice. Bineînțeles, pot să sară armata de biografi și să spună că însăși viața lui Kaminski poate fi văzută drept un al doilea/ primul plan epic, în jurul căruia se învârte cel al jurnalistului pasionat. Finalul este oarecum previzibil, deși răsturnările de situații nu lipsesc. 

Se pare că Arnon Grunberg s-a cam grăbit când a spus că Eu și Kaminski este mai bun decât Măsurarea lumii. Pe de altă parte, cartea este ofertantă, nu lipsesc subtilitățile tematice și problemele pe care, atât de firesc, le deschide autorul german. Îl admir sincer pentru că a ales modelul unui pictor și a evitat cu elegență să folosească drept personaj principal un scriitor; romanul ar fi învârtit aceeași interminabilă dezbatere referitoare la intertextualitate. Sau probabil, o fi avut rațiuni mai practice: astăzi nu se mai scriu biografii despre autori, ci texte despre pictori. Ceea ce contează este, în fond, că încă există scribi.

Daniel Kehlmann, Eu și Kaminski, Humanitas Fiction, 2009, Traducere și note de Corina Bernic.