mi-am așezat dezamăgirile în tot soiul de cămăruțe ascunse dintre neuroni, poate că la un moment dat un neurochirurg va putea să mi le taie fără nicio problemă, poate că va curge doar puțintel sânge pe tampon. deocamdată, stau ca niște borcane în frigider, la un moment dat se ciocnesc între ele, mai crapă la frig, se mai rup, cioburile mai sfâșie cuarțul altor sticle și fac acel zgomot diabolic. în minte, desigur, zgârie toată emisfera, o sfârtecă. te întrebi în cazuri din astea dacă boala vine din interior sau din afară. dacă ochiul, săracul ochi care abia mai vede literele de pe pereți, apasă acel mic nerv, acea pată oarbă din cauza presiunii din afară sau din interior? dacă e prima variantă, atunci îl poftesc să îmi roadă și creierul, să iasă încet, ca un vierme, să-mi scormonească prin acele dulăpioare și să facă rolul unui chirurg de soi. dacă e cea de-a doua, să iasă în lume (în virtutea în care azi un ciclop nu are mai multe avantaje). pentru că nu mai am nici mână, mi-a furat-o uite așa laptopul,  nu mai am nici ochi, mi i-a furat ecranul, nu mai avem nici imaginație.