Vechii greci spuneau că din Lumea Morților pot scăpa, pe două porți, doar visele sau coșmarurile. Tind să cred că,de-o vreme, visele au găsit o altă formă de a ieși din această lume unde răcnesc spiritele. Și totodată, recunosc că mă tem de vise. Nu știm ce să credem. Fie că-i joc explicat de Freud și de a sa psihanaliză, fie că-i, la fel ca la Iosif, un mesaj abstract, simți că nu este o iluzie, ci se întâmplă întocmai.

de-o vreme încoace, când morții își ating de două ori trupurile
zvârcolite și circite peste sicriele mult prea putrezite,
când clopotele bat și strigă profetic noaptea,
te aud, cum
mă întrebi,
unde este gara din orașul meu provincial.

îți explic (chiar îți desenez) o hartă ce râzând
o vei arunca atunci când te vei trezi cu buimăcie,
vei pune cafeaua la fiert
și vei uita, cu siguranță drumul.

în altă dată, te vezi pe plaje năpădite de umbra muntelui
Olimp, care lasciv și chiar sadic trimite
raze în locul unde apare
ca și zeița lui venus din spuma mării, un castel
(ce iute dispare,
ca orice castel, de altfel). întrebi de ce
firele de nisip au culori prea stridente, pentru
că
știu
ai vrea să îmi tai capul, sau măcar
ochiul (ca în clipul lui dali) și să vezi, să vezi
cum deschid o lume.

hai, o fac chiar eu. îmi aranjez gândurile ca pe raftul de la magazin,
le sortez pe categorii, ca la biblioteci,
le aranjez în ordine alfabetică.
știi bine, când te trezești, nu vei mai putea fi
nici magazioner al gândurilor,
nici bibliotecar al ideilor și nicidecum
cronicar al minții mele.

tind să cred că, păsările ce ne aduc visele
albe în nopți albastre, zboară
fâlfâitor și își mai lasă o pană pe cortex.
eh,râzi, vei spune că e
medicină de doi lei.
râzi, dar penele rămân
și întocmai ca indienii, avem
înăuntru scalpului nostru un totem.
frumusețea lui depinde doar de vise.