Problematica literaturii comparate a stârnit numeroase controverse, atât la nivel metodologic, cât și la nivelul teoretic, pentru a se extinde apoi chiar la o sferă instituțională. Asistăm, de mai bine de 150 de ani, la o dispută de idei, metode și teorii în privința cercetării și comparației în acest domeniu. Dilemele teoreticienilor sunt cauzate de o serie de coordonate care nu sunt fixe, iar oscilarea uneori poate fi mult prea mare. Chiar și în ziua de astăzi, majoritatea specialiștilor evită o definire scurtă, compactă, enunțiativă a acestei problematici, folosind mai degrabă o prezentare a propriei lor viziuni și negarea sau completarea precedentelor.
Literatura comparată pune o problemă a tripartiției, din punctul de vedere al etapizării. În prima fază a existenței sale, la începutul secolului XIX, ea a fost concepută ca un comparatism dual în contextul unei Europe naționaliste, pentru ca mai apoi să se afirme o dublă deschidere la început de secol XX: studiul influențelor folclorice în literatură, respectiv studiul intre două sau mai multe literaturi, probleme care rezumă „doar ecourile unei capodopere” . Un „refreshment” apare odată cu Ernst Curtius, Erich Aurerbach care propun un termen de literatură mondială, pus în discuție deja în secolul XIX de Goethe prin conceptul de „weltliteratur” . În perioada interbelică, Paul Van Tieghem propune în cartea sa studiul influențelor, a principiului mimetic, a ideilor și sentimentelor recurente, a izvoarelor, precum și a traducerilor, stagnând astfel cercetările datorită unor itemi procustieni care nu denotă valoarea în sine a operei. În cea de-a treia etapă, criticul american Rene Wellek depășește limita anteriorilor Joseph Texte sau Fernand Baldensperger care urmăresc doar influențe directe. De asemenea, acest moment de după cel De-al Doilea Război Mondial constituie un moment de cotitură în care se neagă definitiv critica naționalistă, dacă luăm în considerare spațiul Europei de Vest și excludem comunitatea științifică din țările comuniste sau naționalist-comuniste.
În acest punct se ajunge să se afirme răspicat faptul că „istoria temelor și a formelor, a mijloacelor și a genurilor literare, este, evident, o istorie internațională” .
Asistăm în cea de-a doua jumătate a secolului XX la un fenomen de dispersare culturală în ceea ce privește acest domeniu. Prin lărgirea paletei de opțiuni, literatura comparată ajunge să devină un studiu al filosofiei culturii, prelucrând informații din numeroase alte domenii. Asistăm la un „eclectism ideologic ce se păstrează din anii 1960 până azi.” . Din cauza faptului că nu mai există o normă a valorii unice, avem o serie de ramificații dihotomice care studiază de la imaginar și teme, la domenii culturale sau feministe, în funcție de spațiul în care se manifestă. Viziunea în epoca postmodernă este mult mai liberă și tinde să se debaraseze de un academism vetust. Acest lucru poate aduce o serie de avantaje, precum o mai mare accesibilitate în domeniul public, dar poate să își piardă, conform principiului resortului din fizica mecanică, chiar credibilitatea științifică.

Termenul de literatură comparată a fost instituit pentru prima oară de către Matthew Arnold în limba engleză. Disciplina autonomă a literaturii comparate apare încă din secolul al XIX-lea, dar problema confruntării textelor apare încă din Antichitate. Comentatorul lui Vergiliu citează textele lui Homer doar pentru a reîmprospăta memoria elevilor și pentru a arăta că Vergiliu respectase regulile artei poetice, mai ales cea mimetică. Fenomenul se manifestă până în Renaștere, deoarece poetica lui Aristotel e luată drept etalon suprem.
Din păcate, definirea literaturii comparate nu este o sarcină deloc ușoară. Putem spune, la fel ca și postmodernismul definit de Crohmălniceanu, că literatura comparată este „monstrul de la Loch Ness al criticii contemporane: tot mai mulți inși declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfățișări descripții absolut diferite” .Debutul acestui domeniu coincide cu cel al abordării dintr-o prismă a comparației multiștiințifice, de la biologia și anatomia comparată, la lingvistică. O altă cauză a acestei noi viziuni care apare în ”secolul națiunilor” este și permeabilitatea mult mai mare a ideilor. Un exemplu dat de Paul Tieghem este cel al limbii franceze, care va deveni un idiom european și prin care se vor răspândi noile viziuni. Nu în ultimul rând, asistăm la o adevărată ascensiune a națiunilor europene, care doresc să își afirme propriile lor valori pe plan mondial.
În acest secol se disting două școli din cadrul a două mari națiuni care privesc fiecare în mod diferit această problematică: școala franceză, pozitivistă, urmărind să îngusteze criteriile pentru compararea textelor, și școala germană, care „pune accent pe Zeitgeist și rădăcinile rasiale și etnice” . Abordările sunt în mare parte superficiale, fiind profund impregnate cu sentimentul naționalist efervescent, prin cercetarea doar a influențelor pe care un anumit autor de exemplu francez, le-a avut într-un alt spațiu.