Trecerea de la o abordare contextualistă, extrinsecă sau biografică a literaturii la una a examinării textului propriu-zis o va realiza formalismul rus, care va desființa critica tradițională. În perioada Evului Mediu, literatura era constituită pe baza unui principiu moral, nu estetic. Coborârea de pe înaltele piedestaluri ecleziastice a determinat regândirea principiilor canonului. Ce determină un text să fie unul literar? Care sunt condițiile pentru acest lucru? Criticul rus Roman Jakobson, care aparține acestei școli și care va răspândi aceste teorii în întreaga lume, e de părere că literaritatea unui text nu trebuie căutate în subiectul sau forma unui text, ci în stilul sau structura acestuia. Cu alte cuvinte, un text devine literar atât prin condiția mimetică impusă în Antichitate de către Platon, dar mai ales prin formă, prin cum este scris un text. Comunicarea verbală devine una literară atunci când ea conține un limbaj figurat, conotativ, axat asupra mesajului, conform schemei situației de comunicare concepută de către Jakobson. Aceste noi curente din cadrul criticii literare au ca susținere instituțională Cercul lingvistic de la Moscova (în 1915) și Societatea pentru studiul limbajului poetic din Sankt Petersburg (în 1916).
În primul rând, literatura se definește prin reformularea realității dintr-o altă prismă decât cea a banalului. Existența în afara artei este una a automatismului care nu oferă în principal nicio noutate. Viktor Borisovici Șklovski aduce în discuție termenul de „literaritate”, precum și „înstrăinarea” pe care o aduce atât textul literar, cât și și arta în sine: „Procedeul artistic este un procedeu al înstrăinării lucrurilor, un procedeu care face ca forma să devină mai complicată” . El va exemplifica acest efect al înstrăinării în cadrul operei „Holstamer, povestea unui cal” sau în alte opere ale lui Tolstoi, în care analizează spre exemplu biciuirea sau tehnica narativă pe care o folosește Tolstoi pentru a descrie bătăliile în Război și pace.
Abordarea intrinsecă a literaturii are o aplicabilitate limitată. Teoria lui Roman Jakobson cu privire la literaritate nu se aplică în cadrul poeziei postmoderniste, unde limbajul tranzitiv, cu aspecte preluate din lumea cotidiană, nu este folosit cu sensul conotativ. Moda în literatura de astăzi este de a contrage cuvintele înspre esență, dacă analizăm tendințele de la mesajele publicitare scurte la poemele de tip haiku, ce au o largă răspândire. Un alt argument în favoarea acestei idei este faptul că și în limbajul uzual, de zi cu zi, există expresii cu un caracter metaforic, ce evoluează în mod permanent : „Cuvintele se schimbă continuu, nu numai din punct de vedere fonic, ci şi din punct de vedere semantic, un cuvânt nu este niciodată acelaşi; am spune mai curând că un cuvânt, considerat în două momente succesive ale continuităţii folosirii sale, nu este nici același, nici altul” . În ultimul rând, aprecierea noastră critică referitoare la anumite texte se formează și în cadrul contextului în care trăim și a modulului în care este percepută literatura în cadrul unei comunități. Indiferent de faptul că negăm sau suntem adepți ai unui canon, noi ne raportăm indirect sau pasiv în permanență la el.
Orientarea literaturii comparate nu tinde însă nici pe departe la un acest tip de studiu al literarității. În anul 1921, F. Baldensperger, în articolul La litterature comparee: le mot et le chose , constată două orientări în cadrul acestei specializări. De altfel, ele apar într-o formă incipientă în cadrul revistei clujene Acta Comparationis Litterarum Universarum. În primul rând, există o orientare națională, care subliniază într-un mod nuanțat romantic de existența unei „sensibilități comune”, iar cea de-a doua orientare este studierea folclorului. Studierea textului în sine nu este suficient de relevantă pentru adepții acestei școli franceze de literatură comparată.
Paul van Tieghem susține că literatura comparată nu este nici măcar o știință aparte; ea este de fapt o grupare artificială de probleme și rezultate care trebuie să fie integrate firesc în cadrul literaturii naționale. În elaborarea unei critici, trebuie să ținem seama și de formă: „o carte, înainte de a-i cerceta cuprinsul, trebuie să ții seama de forma ei” . Criticul belgian propune o examinare atentă a literarului, iar în domeniul comparației, o altă necesitate pe care o vom întâlni la toți teoreticienii de după Tieghem, este cunoașterea a mai multor limbi și literaturi. De asemenea, instrumentarul unui comparatist trebuie să cuprindă și cunoștințe despre mentalități, gândiri și curente, pentru a le putea analiza într-un mod științific valid. Tototdată, dacă criticul ce întocmește istorii literare nu este obligat să cunoască literaturile unor scriitori minori, dar comparatistul este obligat să o facă. Un argument în favoarea acestei opinii este faptul că acel poet sau prozator care nu a avut o mare influență în țara sa, să fi avut o influență mare asupra unui alt scriitor de mare calibru dintr-o altă literatură.
Plasarea literaturii comparate de către Paul van Tieghem în cadrul istoriei literare limitează abordarea studiilor. El urmărește prin comparativism o analiză a genurilor și a stilurilor literare, a temelor, tipurilor și a legendelor, a ideilor și sentimentelor, precum și a principiului mimetic. De asemenea, el insistă asupra problemei intermediarilor, realizând o clasificare în acest sens, urmărind
1. cazurile indivizilor care transmit cultura în mod direct, dintr-o țară în alta (putem exemplifica prin intelectualii francezi veniți la sfârșit de secol XIX în România);
2. mediile sociale care pot propaga anumite mentalități sau idei, în cadrul saloanelor literare, cercurilor și a cenaclurilor literare;
3. textele de critică, foiletoane sau ziare (ca și în Acta Comparationis Litterarum Universarum);
4. traducerile, unde consideră că trebuie să cunoaștem direct traducătorul și stilul său personal;
5. notele introductive, unde se prezintă opera.
Prima observație pe care se impune în raport cu această teorie, este cea a traducerilor și a traducătorilor. Neînțelegerea limbii poate duce la o neînțelegere a unei terminologii specifice. Vasile Voia exemplifică prin cazul lui Nietzsche, care a fost receptat diferit în spațiul german, de către cunoscătorii limbii (Heidegger, Thomas Mann) sau în spațiul francez (Andre Gide, Albert Camus) .
Marele neajuns pe care îl care cartea lui Paul Van Tieghem este faptul că dorește să reunească într-un mod forțat diferitele teorii existente până în prezent. O altă problemă pe care o putem constata cu ușurință este relativizarea metodologiei de cercetare și investigație. Cercetarea este etapizată foarte vag, cu o aplicabilitate a planului chiar și în alte domenii, de la biologie, la speologie: delimitarea problemei, punctul de sosire, bibliografia și cercetarea limbii și a traducerilor. Încă din acest moment putem observa slăbiciunile masive pe care literatura comparată o are în raport cu o tehnică de cercetare.
Imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial va apărea disputa veridicității literaturii comparate. Primul dușman declarat este Benedetto Croce , urmat de Arturo Farrineli , iar Albert Guerard așteaptă moartea literaturii comparate în curând, fiind un corifeu al vocii critice americane. Majoritate îndoielilor sunt mai degrabă metodologice decât ontologice.