printre cioburile de sticlă ce se înșirau pe lângă mesele de cusut
picioarele mele desculțe încercau un nou moment de fachirism:

mișcările ample ale fiecărei muchii ce-mi deschidea pielea instalau
în mințile celorlalți o doză de macabră ironie
așteptau să vadă cum se întinde o masă uriașă de sânge
un ocean vâscos cu pești rotunzi, cu nuanțe de alb sidefiu

ar fi fost câteva  aplauze mărunte (de complezență, cum se cuvin) ce ar fi vrut să completeze rana
să vorbească (deschis) cu ea
însă am tot așteptat, cu picioarele uscate,  acea sinceră voce care ar fi oprit logica întregii încăperi
pentru care se scriu poeme cu mâna stângă și le așez în sticle ermetice (puse la borcan, printre murături)

sticle pe care dacă le desfaci vei plânge mai rău ca după orice vodcă rusească
sticle pe care nu e bine să le așezi pe loc uscat, ferit de zodii de apă
sticlele marinarilor, ce întotdeauna au ascuns un mesaj de ajutor într-o limbă portugheză stricată, dar pe care toți o înțelegem când este vorba de o corabie cu comori aurii ce niciodată nu vor ajunge pe gâturile țigăncilor din piețe
sticle cu care e bine să fii prudent, să te bucuri dacă îți taie vreun ciob vârful retinei din care să curgă mizerabili pigmenți în creier
sticle cu dop de plută, ce se bizuie pe putredul aer luat de pe corabie pentru a le duce până pe uscata plajă
sticle cu răvașe ce vor fi citite poate doar de către nebunul cu pălărie ca pe-o mică istorioară hazlie
sticle cu aripi ce-și dau rost de viață singure într-un ocean albastru invers evaporat

sticle cu corăbii mici, puse cu migală de căpitan  în timp ce nava lui se scufunda,
(cu gesturi minime, el rupea așchii din catargul principal, le cioplea cu amețitoare viteză
compensa eșecul lui în lumea reală cu cea mai frumoasă bărcuță în acel mic recipient )
singura sticlă din cămara cu vinuri ce putea să se spargă de pietrele fiordului tău și să plutească mai departe către eventualii copii ce s-ar juca pe-o plajă cu simpatica jucărie,
de multe ori, prin porturi se spune că acei căpitani ar sufla ultima oară în noua corabie
-e doar un zvon, nu trebuie să ne încredem în marinari și povești pescărești-.
știm bine că sufletul se condensează după câteva luni și ajunge să se usuce livid pe dopul de plută al sticlei.

Și să te zidim!

aseară am intrat puțin în somn, bar de obosiți oameni ce își vorbesc despre literatură,
vroiam să-i plătesc o bere diavolului,
de-o vreme imaginea lui nu mă mai lasă în pace-
ticsita atmosferă nu mă lăsa să-i văd fața îl căutam
îl căutam doar să-i pun berea pe masă (lângă lungul șir de sticle verzui ce se înșirau
ca o mare bolnavă, plină de alge)

probabil era ascuns, ca și data trecută, într-un colț
fermecând vreo fată cu tot soiul de magii, chițibușerii ce le-a făcut prin lume
cum a fost prin moti jihl cu maica tereza
ce a făcut cu egiptenii vreme de câteva milenii
cum are soție, dar ea nu-i vrea ochii curcubeici peste a sa privire
-toți facem ce putem-
o bere poate îi va consola absența timpurilor, arderea vacuităților
o bere ce înșiră matematic câteva opțiuni ce ar deveni tot mai deviante
(ce se pot întâmpla doar în acest bar, somnul)
trebuia să ieșim, problemele teologice nu trebuie să ne preocupe



mai mult, orașul era acoperit de prea puțină zăpadă
trebuia să aștept albul
albul ce a purificat astă-seară toate străzile.

dacă îți mai amintești de cântecul bolnav al gramofoanelor
vei știi că acei călători au plecat în vara anului 1949 prin țara Soarelui Răsare (cel puțin ei au avut curaj)
au avut curaj să-și stingă plăcerile stârnite de spoiala unui timp în care banul urlă frenetic
s-au oprit la vamă pentru câteva ore sincopate
au dat telefoane celor dragi care au rămas înghețați acasă, gata să se dezghețe din congelatorul iluzionar de îndată ce drumeții vor fi venit acasă
-nimeni nu are voie să se schimbe nimeni nu are voie să facă nimic s-a înțeles-
desigur, ți-ai amintit de povestea ce ți-o spuneam seara cu acei călători ce umblau prin țări,fără a plăti cuiva ceva
prin clădirile topite ale Budapestei nu-și găseau rostul
printre rosturile turnului Eiffel și-au nichelat și călit puținul amar de suflet ce l-au aflat
în haznalele din spatele caselor din Manchester colcăia frumusețea orfanilor de perechi
cei ciuntiți de dublu, rupți de către drumuri prăfuite (pe care au așteptat vara, cu bagajele în mână)
secționați prin creier de o uriașă hartă ce despică timpul

23.38.
gările pe atunci erau un loc de tranzit pentru agitatele noastre spirite
ce umpleau progresiv sălile de așteptare pline de aurolaci ce vărsaseră pe ei (de neputință și sictir)
întotdeauna casiera ne întreba câte bilete dorim
simpatica funcționară știa că în noi ținem o lume întreagă ce am vrea să o ducem în nord
în nord, tărâm al vămuitului și al gemului de căpșuni bine făcut, închis cu elastic, pentru vremuri grele
acel tren nu pleca niciodată de pe peron
-călătorii parcă nu erau demni de a se îmbarca solemn, de a avea un bun rămas civilizat-
controlorii despicau găini până când doreau să dea fluierul pornirii spre Nord
în înghesuiala spiritelor, locurile erau goale

23.39.
bicicleta trântită pe falsul peron din dale de beton
anunța că spiritele (bune sau rele) s-au îmbarcat în tren
știm cu toții acum că vor merge cu bine în Nord că vor bântui o vreme satele prin întuneric
în timp ce eu neliniștit îmi trag sufletul prin orașul pustiit de coruri (ce sunt de-o parte și alta a moralei)

ultimul om după ce carburanții se vor arde
și trenurile își vor cauteriza garniturile deja roase de rugină
da, acela se va plimba cu țilindru și frac prin bombardatele orășele austriece
cu o bicicletă amuzantă, căutând printre ruine mici versuri
fragmente de versuri ascunse prin tencuiala crăpată.

se dilată culoarea albastră a cerului
(în ce se mai poate dilata, desigur), cu sublima notă de si bemol
aștept să se așeze puțin lumea
să capete o doză de ritmie mult mai puternică până atunci vor veni țânțarii și ne vor înghiți toată vlaga,
în cel mai somptuos concert pițigăiat ce l-a putut auzi palatul de la versailles

se dilată culoarea albastră a ochiului
de fapt, sparge globul ocular, sparge coșul de baschet în care mingea niciodată nu mi-a alunecat
(vai, țânțarii nu-mi mai dau pace)

aș vrea momentan să strig toate culorile din mine să se așterne pe tablou să-i exploreze întreaga pânză de elefant violet ce stă atârnat deasupra patului
să întind cuvintele pe șevalet
deocamdată,  mă văd mânjit de vopseaua sângelui
îmi curg capilarele se desfac în trei părți
(au ghicit, vor și ele să se dilate).

mi-am topit secretele în ceară distilată
am așteptat să apară din ele prea rapid un om mărunt-
reacția nu funcționează întotdeauna așa cum scrie în manualul trântit lângă caloriferul rece iarna
dacă ai dori să citești mai cu atenție despre cum aș putea să fac un om mărunt
de pildă, am uitat de capitolul despre cum să solidifici minciuna (va avea nevoie și de asta, garantez),
sau ai putea aduce de la un laborator câteva substanțe acide

mi-am topit secretele în ceară distilată
am uitat cum să mai adaug calciu oaselor
-sper ca omul mărunt să nu curgă ca ceasurile lui dali-
mai am de așteptat câteva săptămâni, până când va îngheța etanolul necesar pentru creier
după aceea, câteva detalii de nuanță
un pic de academie plictisitoare, cu cursuri cu duiumul
o doză de aroganță explozivă
mai adaug și irascibilitate notorie.

pereți topiți
protecția unor ziare
vor așterne puțină comoditate pentru cei care au nevoie de câteva ore
pentru a-și respira plămânul slăbit și inima transpirată de jocuri al flegmei

crăpăturile ascund înghețate imagini, iar parcurile
își înregistrează în fotosinteză ceva din conversațiile cuplurilor bețive din cealaltă seară
urmele își vor încorda mușchii într-un mod fermecător peste orașul cel istovit de grele lovituri de gloanțe
lumea încă funcționează
imaginile se preling ,nevoia de senzațional e mereu nouă
mereu nouă
mereu așteptând o nouă genetică
(ce mi-ar oferi cu voluptate o nouă textologie)
.

simturile
nu se mai dilată
se anină
către dansul portughez
frenetic
ce m-ai învătat

jeanne,
îmi înșir teama pentru vertebrele tale (mi-ai spus că-ți
pârâie coloana de atâta stat pe pânza pariziană)
scaunul pe care stai-cimitir al pozițiilor nepictate
îmi închipui că timp de optzeci de ani ai stat în același loc în aceeași casă în aceeași cameră sorbind din aceeași ceașcă de cafea ce nu se mai termina
am visat cum viermii stăteau la coadă- desigur, își doreau porția din carnea ta ce nu mai putrezea-
nu știau că ești o imagine și le-ai spus șmecherește că vei plăti un festin la montparnasse în cimitir.

te-am găsit încovoiată într-un tablou al marilor muzee
cârduri curioase de vizitatori ce-și curgeau aparatele dorind mii de instantanee

până când
până când te-ai coborât din ramă
oamenii din muzeu se holbau
la tine
le era speranța
și totuși credeau că e o farsă grosolană a instituțiilor culturale, ca să mai atragă clientelă
recunosc, și eu te vedeam la început ca un desen animat, o hologramă care-și va aștepta
aplauzele pentru un spectacol reușit

nu știam cum să reacționez (în ghidul turistic nu scrie ce să faci dacă un personaj prinde viață)
m-am pitit într-un colț pentru că albul hainei tale se dilata într-o veselie fără precedent
-explozie solară de-a dreptul-
chinezii fugeau/ se ascundeau după tablourile de monet
ai venit înspre ciudatul de mine, ce privea amețit
o human child


*
mi s-au tăiat coordonatele cu lumea
mi-ai oferit culorile părului tău peste nuanțe severe de alb
sunet sec ieșea din gura mea, sunet de lebădă
miroseam zgomotele culorilor înalte și reci
microgranule de nisip mi se înșirau pe retina adormită
muream, dacă ochii tăi mai aveau culorile date de modigliani

**
m-au scăpat din grămada de pete, au venit muzeografi, istorici de artă ce-mi vorbeau de concepte, de alte minuni academice et.co.
pe coridoarele spitalului vedeam că pe colțul unghiei aveam o nuanță de roșu
în ochi, mai rămăsese puțin albastru, pentru că am văzut și sufletul
iar în buzunar, căștile de la telefon și un ghid cu o împărăteasă rațională și cuminte.
ciudat, cei de la ambulanță mi-au spus că m-au salvat de la înec
ca și pe copiii din mitologiile irlandeze, ce fugeau după zâne verzi,  mi-am spus încet, ca să nu mă ducă la balamuc.

ai coborât din stepele uscate ale Rusiei
picioarele-ți erau de praf
uscate
ți s-au uzat tălpile de la atâta dans frenetic cu
soldații ce fumează țigări ieftine din tutun
uscat ți-era și zâmbetul, aveai purulențe ca și aurolacii în jurul gurii

de atâta uscat ai uitat de apă
ți-ai dezvoltat un ciudat alambic în interiorul corpului tău
îți răsuna corpul a tablă când veneai de pe muntele pietruit
de atâta uscat ai uitat de toate ploile
de prognoze și de agriculturi, de cules castraveți și roșii și ceapă și pepene

când te-am văzut prima oară am crezut că văd un copac ce se mișcă de ici, de colo, cu o viteză fantasmagorică
mai aveai din ciudatele apucături  (neamul te-a trădat)
câinii ce te urmăreau se topeau la un moment dat cu piciorul tău
își scoteau frumos pielea
chiar dacă ne-am certat într-o seară pe tema asta
atunci când nu ai recunoscut că urăști apa
că urăști alcoolul urina sucul de portocale benzina acidul sulfuric serul fiziologic
te-au intoxicat cu veninul ăsta roșu
ți-ai înfipt scârbosul picior în pragul tuturor naivilor- muncitorii te-au crezut, te-au târât prin tufișuri
le-ai zâmbit,
rând pe rând
rând pe rând, băieți, așa nu se mai poate
tovarăși, komrad

m-a trezit pe la ora nouă un mieunat
ce părea să spargă pereții celor trei camere ce oricum erau mâncați
sfâșiați de igrasie
în curte mă aștepta un picior de pisică
(fără nimic în jurul lui)
carbonizat lângă uscatul asfalt de vară

înspre beciul din curte se înșirau viscerele săracului animal
ochii erau înșirați lângă mușcata pălită
lângă furtunul cu care udam seara grădina se așterneau mațele întinse

pisicile vecinilor s-au adunat au venit s-au înghesuit unele peste altele
unele își învârteau mustățile a silă, altele veniseră doar pentru circ
pentru a râde un pic
totuși, lăbuța de pisoi nu era un fapt tocmai de neglijat.
s-au adunat motanii bătrâni, s-au bătut între ei, s-au desfigurat,
au mai tăiat o pisică pentru a reconstitui scena (și, nu le-a reușit)

mi-au mai cerut o pisică, am zis că nu am de unde să-le-o dau
(între timp descopeream macabra soluție)
lăbuța de pisoi nu era un fapt tocmai de neglijat.

absența corpului a dat-o de gol
pe pisica-mamă ce stătea sătulă la soare și se lingea pe bot.

4 drahme au costat sticlele ce stau trântite lângă culorile

ce se topesc în ochiul de sticlă-

pentru câteva minute tot cartierul a venit în mica cămăruță

au cerut toți câte un pahar de bere (și-au îngrădit mâinile jegoase)

din casa vânturilor au venit oameni mai ciudați

am crezut că am un coșmar

/nu poți vedea în lumea reală o fătucă negresă în costum roz/

prea târziu

se urcau pe pereți cocori

veniseră până și vecinele cu flori în mână să înghită până și ultima sorbitură de bere

ușa a ținut vreo 15 minute bune

/s-au strecurat prin gaura cheii, prin vizor, prin conștiință/

Nu am văzut până acum cum cineva poate roade sticla de beție-

verzi focuri arse-

galbene imagini macre pline de culori

pe o melodie ciudată, pentru snobii din Marele Oraș.

scuză-mi scrisul prea apucat, draga mea follia, sunt pe frontul simulat acum și nu am mult timp. aș mai dormi un pic; mâine iar iau ranița și merg în celălalt sat. nu e război, nu sunt decât aplicații; i-am scris și mamei, ca să stea liniștită. Facem doar manevre, ne mai dezmorțim puțin brațele moleșite de spălatul vaselor. Mai sărim, mai respectăm câte o ”aviație la joasă înălțime”, seara mai mergem la femei sau bem din spirtul care ne este destinat pentru a ne bărbieri.

totuși, nu am uitat de tine. ungurul de la mine de pe stradă spune că îl înnebunești: pe toți i-ai adus în delir, de la primele măsuri. deja ai un iz tare ciudățel de comercialism, dar până una-alta e bine că bombardezi combinații de klezmer cu muzică de tom&jerry. De data asta, reușești să lecuiești nebunia, tot pe același ritm sincopat, dar fără să mai aud aceeași melodie a lui Bach, de care îți ziceam într-o conversație zilele trecute.
e mai ciudat că nimeni nu te înțelege, nu pricep ce vrei să-mi spui niciodată. e ca și cum mi-ai reproduce pe note primele picturi abstracte. ciudată mai ești, mai vrei să-ți și scriu, să sar pe ritmul tău, să-mi exorcizez nebunia când de fapt, o uit acasă. Știi, cândva, am văzut un clovn care habar nu am cum, se juca cu niște mingi de foc pe melodia ta. era total random, îmi aminteam cum follia îmi povestea că în renaștere se întâmpla la fel, și că de fapt, clovnii erau văzuți ca exorciști pentru regi și mă cam speriau chestiile astea. era pe la nu știu cât dimineața și îmi aminteam că follia era cântată doar pe o singură coardă. Ție nu am ce să-ți spun, chambermaid swing, pentru că, în fond, combini butoane și clape și efecte. dar uneori știi să ai ritm de jale și ciudățenie.
e ciudat să asculți cum ești progresivă, cum te complici, cum sari în sus și în jos, cum rupi notele și le pui aiurea, cum vrei să dai un miros de anii 1920 pentru nostalgicii ce nu pot trăi în prezent. ar trebui să vezi filmul Midnight in Paris, e tocmai pe chestia asta. Se zice că nu poți să te adaptezi la lumea de acum dacă spui că mai demult a fost mai bine. Poate că e adevărat, poate că nu, dar toți o facem. Aștept să-mi scrii cât de curând, follia, să reușești să-ți rupi un pic de timp pentru lumile astea imaginare pe care încă nu le-am construit. Mi-ar trebui un pix roșu pe o realitate încă goală.

Acum că tot nu pot dormi (am băut cafeaua ness ce ne-a dat-o colonelul și deja-mi aplaudă urechile) și cum oricum nu vorbim prea des, vreau să-ți povestesc o imagine de doi lei. Erau niște țigani pe autobus, când am venit spre cazarmă. se certau pe tot soiul de teme; unul avea un acordeon. Deși era gras și avea unghii groase din care îi ieșeau viermii, era simpatic. doar el tăcea și repara cu bandă adezivă burduful. Ei și? La toți ni-i greu, vorba aia. M-am speriat puțin; sper să nu visez și asta. În ultimele nopți, de când e lună plină, am visat cele mai ciudate chestii, cu cei dragi. Dar mi-e frică să vorbesc despre ele. nu știu de ce.

dezbracă-ți pielea
cea ciuruită de gloanțe. coase-ți repede
ce a mai rămas din bolnavul tegument-
ia din peticele bunicilor-îmi pun ochelarii groși din cutia de metal
adună-ți repede carnea ce a mai rămas împrăștiată pe pereți
sper să nu răcești.
sunt zece grade afară și vântul uneori îngheață și gândul mut.

ți-a trebuit să te gândești la moarte în fiecare zi
ți-ai legat moartea de coaste, ai umblat cu ea de mână
în căști asta ascultai, în metrou, pe peron, te-ai spălat cu ea pe cap
noaptea, te înveleai în propriile stafii ale lumii

încet și mie mi-a mâncat dinții, credeam că erau carii
am crezut că e început de otită când n-am mai auzit
pe urmă, doctorul a spus că e o răceală mai serioasă
am stat la pat, mi-am pierdut vocea, râdeau cei cu care stăteam;
aveam voce de fetiță, pe urmă de copil.

era cancer, mi-a mâncat ficatul, inima-așteptam să-mi roadă genunchii
să-mi rupă fâșii oasele.
gata, ți-e frig
ia și tu o haină, să te încălzești, mergem la un ceai.

în castel din tren se vede o cămăruță cu un mic trenuleț de jucărie
în castel din trenulețul de jucărie vezi cum trec nu trenuri, ci lumi întregi
încet încet le luăm de coadă
și se deșiră unul câte unul în jurul castelului de aramă ca niște note
de muzică
de coardă
ce se întinde grosolan ca vecina grasă de la etajul cinci

etajul cinci eternul etaj cinci
loc al antenelor unde nimeni nu are voie
de unde toți ne ferim și urcăm doar cu instalatorii de mână
în castel din tren se vede o cămăruță
pe masă- o vază de flori- ca la mame acasă-
pe jos-un băiat palid- o crustă scârboasă îi cuprinde pielea, îi cade tegumentul
ca și mătreața
se scarpină cu scârbă- își mănâncă uneori cojile de pe răni
-trenulețul se scurge ca timpul ce-și așteaptă noii clienți-
efectiv distrus de stare
efectiv de tren dezavantajat de moartea străzilor goale.

dacă te rog din suflet ia această poză
mă voi da jos la stația de aici, îi duc muribundului de copil o ciocolată
îi cumpăr și câteva baterii ca să mai meargă ultima dată trenul
trenul meu și desigur, trenul tău

între trei imagini ce-ți pătrund inima, aștept
să citesc în flăcări de brichetă și în mucuri de țigară
în note deja scoase din violoncelul spart (te miri cum mai se aude ceva)
vreau să simt boala din sufletul revoluționarului

de când protestați în piață, cei de la curățenie au mai mult de lucru
își strâng visele cu mai multă fericire-
clădirile sunt înconjurate de caracatițe albastre
peștii plutesc zi de zi pe străzile capitalei
în subteran șerpi construiesc metrouri din ziduri de cărămidă
pescari așteaptă la malul lacului cișmigiu, dar e iarnă și trebuie să spargă gheața
(sau asfaltul)
corturile de pe malurile mării au putrezit
au putrezit și îndrăgostiții din sacii de dormit
au mucegăit tot așteptând răsăritul de soare
s-au înecat trași de monoxidul de carbon scos de plante și nisip

plecați, din țarcul nostru plecați
aici ne-am semănat somnul așteptăm să răsară clădiri și semne
ridică-te, femeie, ridică-te, copile
smulgeți-vă carnea, rupeți-vă musculatura, nu mai aveți ce face cu ea
protestați cu scheletul ce v-a mai rămas
florile culese de ieri mi-au rămas în vaza de pe masă
ridică-te femeie, ridică-te, copile
astăzi ne ridicăm și umblăm pe jos.
gata, gata, somn ușor, bună dimineața.

(Revista Steaua, nr.9/2011)

În urma ieșirilor în stradă tot mai violente a cetățenilor, o firească întrebare începe să măgulească mințile tinerilor socialiști, ce încă îl citesc cu entuziasm pe Karl Marx și (de multe ori) poartă tricouri cu revoluționarul Che Guevara: capitalismul cade după criza începută în 2008? Asistăm la ”un sfârșit al istoriei” în sensul în care Fukuyama încearcă să definească evoluția societății de astăzi? Sau mai degrabă trebuie să căutăm o explicație în teoria ”ciocnirilor civilizațiilor”, anunțată de Samuel Huntington?
Într-o primă fază, trebuie să înțelegem cum democrația occidentală nu este tocmai vârful anunțat de Fukuyama. De asemenea, trebuie să trecem în revistă teoria lui Huntington referitoare la faliile civilizațiilor, pentru a înțelege cum mentalitatea schimbă terenul (sau cum, harta precedă teritoriul, în termenii lui Baudrillard). În final, trebuie să analizăm cum principiul democrației este deseori abuzat și impune chiar o deformare a realității.
1.Democrație, dulce nebunie
Un lucru este cert: punctul de pornire al marxiștilor este eternul concept de luptă de clasă. Revoltații sunt masele, populațiile nemulțumite de pe mapamond, indiferent că vorbim de pakistanezul ce vinde mâncare în Bronx, că e vorba de vreun locuitor din banlieurile franțuzești sau un student din Grecia. Dacă încercăm să dăm de capăt în această ecuație , să scoatem termenul necunoscut numit burghezia decadentă și să găsim astăzi echivalentul, ne va fi destul de greu. Chiar dacă suntem tentați să spunem și să arătăm cu degetul înspre lideri, înspre organizații conspiraționiste, înspre sisteme economice sau înspre guvern, în funcție de nivelul de înțelegere a situației globale.
Cu siguranță putem spune că marii looseri sunt cei care au prins mandate prezidențiale în timpul crizei. Mulți dintre cei care candidau prin 2007-2008 la postul de președinte promiteau o dezvoltare economică ce în termenii acelor timpuri nu părea deloc fantastică. Nicolas Sarkozy a mizat pe acest lucru și a câștigat, Merkel de asemenea. Este destul de dificil să integrăm cazul lui Traian Băsescu în această categorie deoarece dacă bine ne amintim, alegerile au avut un miros putred. Și totuși, that’s not the point. Important este de văzut cum încrederea populației a scăzut, cum prestigiul lor a scăzut în sondaje, iar atunci când populația nervoasă ieșea pe stradă, numele lor erau scandate primele. Asistăm la o fetișizare a numelor oficiale. Pancardele sunt îndreptate spre acel „rău exterior”, deoarece, după cum bine putem observa, populația în sine nu este de vină pentru ce se întâmplă. Băsescu, Sarkozy, Bush sunt de vină. Cu tot „protestul pașnic” la activ, nu am văzut nicio pancardă în care să scrie un mesaj de tipul ”FMI ne-a furat” zilele acestea la știri.
Francis Fukuyama insista asupra faptului că democrația este forma ultimă de civilizație, printr-o abordare oarecum hegeliană. În alte cuvinte, democrația liberală capitalistă este cea mai înaintată posibilitate de organizare a statului și astfel asistăm la un ”sfârșit al istoriei”. Dacă stăm să privim problema puțin dintr-un alt unghi, putem vedea cum acest sistem este departe de a fi perfect. Într-un sistem care presupune reprezentativitatea și accesul în teorie a oricui la putere și la sistemul decizional, care este rolul partidelor politice? Dincolo de clișeica definiție conform căreia un partid ar reuni oameni cu aceleași opinii, în realitate, un partid nu poate să creeze decât o hegemonie, un sistem elitist. Oricare partid, indiferent de doctrina lui, are un lider. De multe ori, sistemul decizional este filtrat prin „doctrina de partid”, prin anumite țeluri, iar cetățeanul nu participă practic cu nimic. Nu spune nimic. Istoria ne-a învățat cum de pildă, sistemul sovietic ce anunța egalitate s-a transformat într-un sinistru organ de măcel, cum după măreața Revoluție din 1789, toți monarhiștii au fost uciși de către revoluționari, deși deviza sfântă ”Libertate, Egalitate,Fraternitate” presupune și libera opinie, cum astăzi Parlamentul European este doar o logoree, o beție dulce de cuvinte...
Astfel, putem fi destul de reticenți atunci când vorbim despre democrația liberală ca formă supremă de guvernământ, extazul și orgasmul civilizației vestice actuale. Putem însă să ne întrebăm dacă nu ar exista alt sistem politic pertinent care să rezolve problemele economice, sociale și politice actuale. Băieții marxiști ar ridica degetele rapid din banca în care toți s-au așezat, ușor vizibili după tricourile lor roșii cu Che Guevara și ar spune-o cu satisfacție: Da, marxismul, Lenin și lupta de clasă. Totuși, trebuie să avem în vedere faptul că în societatea de astăzi, majoritatea celor care luptă și strigă în numele stângii, o fac din snobism. Cazul Franței este celebru, cu cunoscuta-i elită de „comuniști de caviar și saloane”. În cazul în care nu este la putere, discursul populist al membrilor de stânga dorește să devină un catalizator și să spună răspicat ”Proletari din toate țările, uniți-vă!”. De multe ori însă, omul telespectator sau implicat în procesul media, este mult prea bulversat de ceea ce se întâmplă și poate să cadă foarte ușor în capcana principiului ”uite ce lucruri bune zice ăsta”.
2.Regionalism, falii tectonice, tensiuni.
Ajungem la întrebarea firească și justificată: ce este democrația? Ca să evităm un răspuns frumos, în care ne plimbăm prin istoria Greciei Antice și analizăm conceptul de demos alăturat de kratos,kratein, trebuie să extragem această definiție dintr-o perspectivă geopolitică separată. Cu alte cuvinte, ideea de democrație nu este la fel în SUA ca și în România sau Arabia Saudită. Decât pe foaia și în cursurile de filosofie sau de științe politice. În altă ordine de idei, voi face apel la Samuel Huntington, care propune o teorie care este destul de interesantă. El face o paralelă între faliile seismice ale globului și ”faliile civilizațiilor” care se ciocnesc între ele, se macină între ele, exercitând presiune una asupra celorlalte.
Samuel Huntington, în lucrarea "Ciocnirea civilizaţiilor" distinge opt mari entităţi, care se află mai presus decât popoarele şi care asemenea faliilor tectonice, exercită o presiune uluitoare una asupra celeilalte.Acestea sunt: cea sinică, în zona Chinei, cea japoneză, hindusă, islamică, ortodoxă, occidentală, latino-americană şi africană. Fiecare are anumite trăsături, raportări şi viziuni asupra întregii lumi. Faliile sunt împărţite în funcţie de apartenenţa la religie, care de mult a fost un factor superior celui naţional, etnic sau politic.Aceste plăci civilizaţionale au evoluat pe baza a unor reminiscenţe, se modifică, se ciocnesc, se împart sau se unesc. Spre exemplu, privind lucrurile din punct de vedere istoric, scindarea Orient(lumea bizantină)-Occident(în speţă Roma) s-a realizat în 395, când Imperiul se împarte în două părţi, pentru a se evita pe termen scurt un război civil. Problema principală se iveşte atunci când civilizaţia occidentală, care îşi atribuie universalitatea în mod greşit, intră într-un conflict ideologic, politic sau social cu celelalte.
Concret, asistăm la o confruntare directă Islam-Occident, ce are loc în orice domeniu. Renaşterea valorilor islamice au loc în paralel cu decadenţa lumii occidentale, depărtarea tot mai mult de sfera religiosului a omului modern. Asistăm la un "baby-boom" al Islamului, o populaţie care o dată ajunsă la maturitate va schimba cursul istoriei, la fel cum explozia demografică de după cel de-al Doilea Război Mondial din America şi Europa a generat multe probleme. Raţionamentul pare destul de simplu: în perioadă de criză acută, lumea occidentală asistă la o sfidare prin clădirea celei mai înalte clădiri, nu în deja obişnuitul Manhattan, ci în Emiratele Arabe Unite, în mijlocul deşertului. Desigur, este un alt mod de a spune "Suntem moderni, dar putem mai bine fără voi". Afirmarea musulmană este de fapt, apogeul lor demografic. În Africa asistăm la o islamizare forţată, prin aportul de servicii "din leagăn în mormânt". Individul este ajutat de către instituţii nonguvernamentale care în acest tărâm al nimănui iau locul statului.Nu este de mirare faptul că majoritatea fundamentaliştilor provin din Africa.

3.Killing in the name of.
În ce măsură explică această ciocnire a faliilor protestele de astăzi? Într-o anumită măsură, această falie poate fi foarte ușor observabilă în cadrul protestelor din 2011, când doctrina americană a democrației a ajuns în țări cu o altă mentalitate decât cea occidentală. Oamenii s-au revoltat, liderii au căzut, totul a fost bine, Vestul a aplaudat frenetic. Ce a rămas după? După un an de la schimbarea puterii, în Tunisia nu se întâmplă mare lucru. Au loc zâzanii între partidele politice, ura față de occidentalismul american crește și mai mult, în sondaje câștigă partidele extremiste islamice. America a pierdut un pariu în această zonă, o greșeală ce pe viitor poate să coste destul de scump. În primul rând, pentru cetățeanul din Lumea a Doua, (cu nuanță spre Lumea a Treia), criza a fost cauzată de liderii politici naționali (precum Mubarak, Khadaffi, etc.). Așa că s-au revoltat, au răsturnat puteri, au impus democrația.Au avut loc și intervenții militare, vezi cazul lui Khadaffi. Dar criza nu a trecut. Astfel, trebuie căutat un nou vinovat pentru problemele financiare ale fiecărui cetățean în parte. La fel cum după cel De-al Doilea Război Mondial, statutul de Absolut negativ a fost câștigat de către Hitler și actul său de holocaust, în cazul discursurilor fundamentaliste islamice, la loc de frunte este capitalismul american. Dacă vorbim în termeni vagi psihanalitici, vom putea constata că această formă de manifestare este de fapt o temere de lumea inconștientului, de teama inconștientului.
Slavoj Zizek, în ”Welcome to the Desert of the Real” dorește să spună că de fapt trăim într-o virtualitate impusă de sistem. Printr-un paralelism, el spune că astăzi, omul este definit de acțiunea sa în virtualitate la fel ca și în filmul Matrix, unde fiecare om este conectat la marele aparat. Exemplele pot fi enumerate la nesfârșit: facebook, ”1984” al lui Owell, sistemul totalitar, Big Brother, în fapt, teme cu care se joacă Slavoj Zizek în acel volum, încercând să dovedească faptul că realitatea este un deșert. La fel ca și democrația. Trebuie să fim onești și să-i recunoaștem limitele. Să ridicăm măcar din sprânceană atunci când un George W.Bush ne spune că intervenția în Irak sau Afganistan este ”în numele democrației”.

In order to understand what is happening with Billy Budd in Herman Melville’s novel, we have to take into consideration that the main character is caught in an unusual situation which requires unusual solutions. We can name that his life is caught in a scheme of duty for the state and for the well-functioning of the culture. The problem of morality, law and love is stated very interestingly in this novel. For Herman Melville, the notion of law is similar with that of war. The suitable definition of law in this case must be understood as, is “ a system of rules that a society or government develops in order to deal with crime, business agreements and social relationships”according to Collins Advanced Dictionary. This is a suitable and comfortable vision in order to approach to this text. Still, we can apply the pattern of law as “a natural process in which a particular event or thing which always leads to a particular result”. Or, in other words, “the particular result” could be, like in physics, the death of Billy Budd. Still, we have to define the concept of “love” and how this is seen in this text. Do we have a Platonic love, a Christian love or a odd, homosexual relationship? A first striking aspect is that, as being a story about sailors, we do not have any women characters. The generic term for love is not suitable in this situation. Instead, a proper definition would be “a strong liking for something or someone, or a belief that it is important”. In other words, it is dilemmatic the relationship between Billy Budd and Captain Vere from this point of view.

Throughout the text, we can observe that we have a strong sense of duty from Captain Vere and from Billy Budd. Still, whereas Billy fails to do his duty properly, Vere manages to do his duty and to respect the law. To what extent the war manages to suppress any other natural feelings, like love and ultimately, life itself?

In order to understand the mixture between love and war, first of all we have to focus on the symbiosis relationship between love and war, then to see the different points of these two themes and finally, to explore the possibilities of the process.

Love with war.
For a first approach, we must understand that Herman Melville confuses the reader from the beginning and especially in the final part. We must observe that society is seen, as in George Orwell’s “1984” as a strong entity which drags at the end every individual. The action is happening after the “regicidal French Directory” and always exists a possible menace for the order of the state. Everything functions within the state and inside this great society: the King has all powers: “there are Englishmen forced to fight for the King against their will”. In other words, everything is supported inside the state unless it menaces the existence of the state itself. This can be understood very well in this fragment, especially in the tensioned chapter 21, when Billy Budd holds his speech and preaches this idea. The narrator of Billy Budd is not the typical omniscient narrator for the 19th century story. He often gives us clues that this situation is beyond any level of understanding, for example when he refuses to explain the reason why Billy Budd is so hated by John Claggart. Some critics suggest that Melville in this novel wants to suggest that “society elaborates social forms and conventions to render the individual subordinate to social norms” . In other words, love is a social convention in order that state to be functional.

This opinion can be found throughout the text in several places. In the first chapter, the figure of the “Handsome Sailor” can be explained by following the statement just mentioned. The adjective “handsome” can refer to a particular physical quality of the sailor, but also can suggest the relativity of virtue. In the absence of a strong, stable presence of virtue, culture must be induced in order to have the possibility to rule. In this case, the sense of love must be induced in order to impose the society, as Melville seems to state in Billy Budd, Sailor. The love present as a form of social manifestation is mentioned from the first chapter by Herman Melville, by using explicit words, like: “the Red Whiskers now really loves Billy-loves him”, “but they all love him” . In the first example, the repetition of the verb “to love” in a simple form gives to this affirmation a value of universal law, which existed for ever.

Billy Budd is not accustomed with the phenomenon of “usage” present at the board of Bellipotent. In other words, the men is reduced to the point when it can be controlled by the state. For instance, the actions of Vere are done after the same pattern: he judges the case not according to his mind and the expectances of the society and not according to his own believes and vision. For instance, the principle of usage is central in chapters XXIII and XXVII: “Now each proceeding that follows a mortal sentence pronounced at sea by a drumhead court is characterized by promptitude not perceptibly merging into hurry, though bordering that”. Everything is done according to a strict cannon. The love functions as a form of punishment too. The image of the reading of the sentence is similar for John Rathbun with a Calvinist church. The role of civilization is to impose the culture, the institutions and the formal establishment. According to this novel, the stability in the novel is maintained also by war: At any rate, for notable instances, since these have no vulgar alloy of the brute in them, but invariably are dominated by intellectuality, one must go elsewhere”.



2.Love against the experience of war.
From the beginning, we can observe very easily how the image of Billy Budd is based on the Christ’s image. The love pattern functions in this case as a pattern of refusing the establishment of the society. If we analyze the Biblical source, we can observe how Christ often acted against the Jewish establishment, for example during the Temple incident. The type of love that can be found in this novel, in the relationship between Billy Budd and the crew is caritas love, if we credit Denis de Rougemont’s work about love in the Western civilization. In order to have a more exact approach about this vast term called “love”, we will use the distinction made by Denis de Rougemont in “L’Amour en Occident” , where distinguishes between philia (maternal love), eros (passionate love), agape (pure love) and caritas (the love of the church, or in this case, the community). It is important to make this distinction because the term love is very large and deals, as we can see, with a large category of relations. A possible approach may be to see the law system as a part of caritas category.

Of course, beside this interpretation we can argue that the relationship between Billy Budd and Captain Vere is a homosexual one. Herman Melville gives throughout the text some key phrases and situations. First of all, it is a story about sailors and we can suppose that this is a womanless life. However, the image of Billy Budd is constructed following the emergence of an elusive and ambiguous bound between the purity of Eros and greed of Ares. His figure, from this point of view, is inspired from the image of the ancient Greek god Dyonisos. The “diversion” which Herman Melville makes at the beginning of the chapter, in the second paragraph of the 1st chapter wants to emphasize the dual character of the character that later will appear in this story: “I saw (…) a common sailor so intensely black (…). The two ends of a gay silk handkerchief thrown loose about the neck danced upon the displayed ebony of his chest, in his ears were big hoops of gold, and a Highland bonnet with a tartan band set off his shapely head.” This is an unusual image for a sailor and trying to evoke desire for the reader. The image can be a replica of an ancient Greek statue, with all the corporal harmony.

We also can speculate on the meaning of the ship Bellipotent and the authority of it that has to be guided by captain Vere. Another spelling for the ship could be “Billy-potent”, with clear sexual connotations effects. Also, Billy repeatedly is called by Captain Vere as Billy as an angel: “Struck dead by an angel of God! Yet the angel must hang!” (p.352). Billy is considered to be the “jewel” of the sailors. Another aspect which reminds us about Christ is that he managed to make peace in a turbulent crew.

3.The trial that passes understanding
We can observe that the climax of the whole story is when Billy Bill kills Claggart and assumes his act. We can observe that he is not determined by a specific fact. He is affected by the incapacity of telling a word or a sentence. The 20th and 21st chapters are determined by an unusual avoid of words. First of all, Billy Budd has forgotten his ability to speak and to defend himself and reacts very fast and on the other hand, the whole process happens in the cabin, with doors closed (huis clos). Being the only witness, Vere relates the events that happened before with all the explanations: the fact that Billy Budd was accused by Claggart and how Billy responded to it. In this situation, Billy Budd reacts and explains what happened with exact details. The question about a potential conspiracy is revealing in order to understand the hierarchical system. The court is afraid of a conspiracy first of all rather than on the effect of the process. The order must be maintained on Bellipotent at all costs.
The roles changed betweem Claggart and Billy Budd were changed: ”innocence and guilt personified in Claggart and Budd in effect changed places”. According to the law imposed by the system, Billy Budd is the one that has made mistakes and has to be punished. In the next chapters, his story has a more specific religious echo. On the other hand, Melville gives here another clear biblical reference or textual allusion. The myth of Abraham gives an alternative explanation about the present situation: the God’s degree is above the individual conscience and for Vere the martial law is above the sense of duty towards Billy. In other words, love within the war wins. Melville seems to say that the system has to be preserved, as well as the social order. The main religious reference in the part of the execution is the striking similarity between Billy and the image of Christ, as a image of forgiveness and mercy. Religion is in this case a form to impose the culture, in tension with nature: religion imposes “the discipline and purposes of war”.
Another possible interpretation is the Kantian imperative, regarding morality. Billy Budd seems to follow the principle enounced by Kant: “two things awe me most, the starry sky above me and the moral law within me”. The discourse held before his execution seems to follow this topic and to urge his death: “private conscience should not yield to that imperial one formulated in the code under which alone we officially proceed?”. We can observe that Billy Budd’s life follows the pattern of fatum, the life that has already been written and can not be changed at all.

To conclude, we must understand that the novella manages to sum up interesting ideas from different cultural backgrounds. I consider that Herman Melville insists very much on the phenomenon of ‘usage’, how the system manages to exploit the people and how only by return to the natural state you can fight the social order. At the end, we can observe that love inside the war wins, the love imposed by the order of the system. We can observe how Eros is not only defeated by Ares, but also works in order to establish the order of war.


References:
Literature:
1. Melville, Herman Billy Budd, Sailor and Other Stories, with an Introduction by Frederick Busch, Penguin Books, London.
Critical works:
1. De Rougemont, Denis, Love in the Western world, Princeton University Press, Princeton, 1983.
2. Rathbun, John Billy Budd and the Limits of Perception, Nineteenth-Century Fiction, Vol.20, No.1 (Jun.1965).
javascript:void(0)

A possible interpretation of love, following Denis de Rougemont’s patterns
In order to understand Nathaniel Hawthorne’s “Scarlett Letter”, we must realize that it was written in a different age, with different conceptions and expectations. Hans Robert Jauss, a critic who built his literary theory on the reader’s expectation in a written text, considered that a discourse reflects the mentality of its own time. In other words, we can consider that this novel reflects the opinion of 1850s about the Puritan communities and about the religious phenomenon. If we want to observe the whole mechanism on which the text functions and to deconstruct it, we must at a first reading to make an intellectual empathy with the author and his times (this would be a first step taken into consideration by Hans Robert Jauss ). In other words, Hawthorne was not very keen on the fundamentalism of Quakers or Puritans. In other works too, he emphasized their illogical view of life . Widely, this author offers a personal interpretation of life in 17th century.

We can observe that the theme of love functions in different patterns in this novel. I consider that the theme of love introduces the principle of the juridical act. In order to have a more exact approach about this vast term called “love”, we will use the distinction made by Denis de Rougemont in “L’Amour en Occident” , where distinguishes between philia (maternal love), eros (passionate love), agape (pure love) and caritas (the love of the church). It is important to make this distinction because the term love is very large and deals, as we can see, with a large category of relations. A possible approach may be to see the law system as a part of caritas category. The action of the novel is determined by the law of the Puritan society. In other words, it is determined by the love of the church for each of his members. According to Oxford Dictionary, a suitable definition for law is: ”the system of rules which a particular country or community recognizes as regulating the actions of its members and which it may enforce by the imposition of penalties”. To our distinction, the law would define a part of the last category.

In “Scarlett Letter” it is clearly expressed the moral faith of liberty and it is accused the fundamentalism of the Puritans. Still, we must ask ourselves to what extent the law is justified by the religious faith? To what extend can we read in the novel the law principles applied from a Christian (a religion of love ultimately) view?
First of all, I will analyze the way in which the three first types of love (philia,eros and agape) appear in the novel and who are the principal actors. Then I will focus on dichotomy between punishment and forgiveness, a ambiguous theme that deals both with the sense of law and love in the text. In my last part I try to answer to the question of sin in the ”Scarlet Letter” and to show that the Puritans wanted to control the nature and every person in the community.

In “The Scarlett Letter”, the most visible type of philia love is the relationship between Pearl and the main character. Nathaniel Hawthorne builds Pearl as a complex character, identified both as the symbol of the scarlet letter, and as a living symbol of the sin. The Puritans see her existence as a product of Satan’s rather than a child of God. For Hester, Pearl is the only reason for living: “Hester has fought against her sorrows before Pearl’s birth”. Because she suffers from ostracism as her mother, she searches in the natural world for companionship. In the traditional tension between nature and culture, the place for this character is in the first category, without doubt.
The passionate love or according to Rougemont, eros, is not present directly in the action of the novel. The licentious act between Dimmesdale and Hester is not presented in the novel, but instead, we have constant references to it. Dimmesdale considers himself as “the worst of sinners” and “altogether vile” and even tells this to his whole congregation, but nobody takes into consideration the real meaning of the words. The meeting in the forest makes a shift in his thinking. After that he takes into consideration the possibility of the escape from that community. We can consider that after this moment, because Dimmesdale is protecting Hester and her child, their relationship is a pure one, or agape, according to Denis de Rougemont. Letter A appears in this situation too, Hawthorne uses this symbol to show the secret of the preacher (the letter A that appears on his chest).
The relationship with the community can also be considered as a form of love, especially at the end of the novel. According to the Puritan rigid dogmas, the reason for the ostracism is the love for her and the need for correction. For a historical interpretation, we would have to take into consideration that during Hawthorne’s day, a women would be expected to be first of all a mother. A rejected woman was that who could not raise her child. A tensioned situation is present when the community does not believe that she is suitable enough to raise her child (the episode when Reverend Wilson, Reverend Dimmesdale and the Governor discus about this issue). The antithetic feeling, the hate of the reverends is marked in the 17th chapter, with the divine invocation of the priest: ”The judgment of God is on me, answered the conscience-stricken priest.”.


Let us consider that the text is built on the dichotomy of the punishment and forgiveness. What is the purpose of the punishment, according to the Puritan community? If we analyze the Biblical source and their way of thought throughout the history, we find that the main determination for punishment is the love for the others. We must understand that in that period, the church and the state are the same entity, especially in a Puritan community. In the first chapter appears the tension between the individual and the state with the example of the need of building a prison in every recognized settlement. The social order and obedience are the main focus on this chapter. Those who are not belonging to majority (like Hester), will face ostracism and hate. She is seen ”as intricate and shadowy as untamed forest, amid the gloom of which they were now holding a colloquy that was to decide their fate”. This quote defines the first appearance of Hester in the eyes of Salem community.
How functions the ostracism in this novel? Clearly, the most striking element of judgment is the symbol of the ‘letter A’. In this novel, the punished is obliged to wear it, but at the same time chooses to wear this mark. We can observe from the chapter “The Market” that Hester has an ambivalent relationship with this sign. First of all, is a sign of rejection, but at the same time, it is a sign of beauty: “On the breast of her gown, in fine red cloth surrounded with an elaborate embroidery and fantastic flourishes of gold thread, appeared the letter “A”. It was so artistically done, and with so much fertility and gorgeous luxuriance of fancy, that it had all the effect of a last and fitting decoration to the apparel which she wore” . We can observe the specific terminology that Hawthorne uses in order to explore and suggest the richness of this embroidery (“fine”, “elaborate”, “fantastic”, “gold”, “artistically”, “fertility”, “gorgeous”, ”luxuriance”, ”fancy”). A hypothesis for the use of these adjectives is for ambiguity and also to suggest the forgiveness of Hester.
We must consider that the principle of forgiveness functions in the text as a sum of the punishment with the love of Hester for the community. This can be seen in the final part, when the passed letter is seen as a stigma: ”the stigma gone, Hester heaved a long, deep sigh, in which the burden of shame and anguish departed from her spirit.”. The following exclamation, ”O! exquisite relief” announces both the feeling of freedom (characteristic to law) and the possibility to be loved by the community and to be integrated into it. The relationship between Arthur Dimmesdale and Hester throughout the novel is a clear example of how this tension is resolved at the end. Arthur Dimmesdale’s image is dependent of his congregation, he avoids to be seen close to Pearl or Hester at any moment. Still, he protects them secretly and he punishes himself because he is incapable of confessing his sin publicly. The meeting in the forest in chapter XVII produces a shift in his thinking. The symbol of the mirror plays a crucial part in this chapter, with the resuming phrase: “The soul beheld its features in the mirror of the passing moment.” This is the moment of truth and forgiveness between these two characters. On the other hand, Hester’s relationship with Chillingworth is characterized by its inability to forgive, under the influence of his anger.

Throughout the whole novel, Hester is questioning herself “What is the sin?”. We can consider that this is also a voice of the narrator who builds the whole action based on this problematic question of theology and philosophy. According to the Puritan law, present in this novel, the sin implies an earthly punishment by a judge. How functions the juridical aspect in the text?

We must come again to “The Market Place”, a scene where the figure of the judges is presented in great detail. A striking aspect is presented at first, when we have the image of the magistrates as a ambiguous tension: “The magistrates are God-fearing gentlemen, but merciful overmuch-that is a truth,’ added a third autumnal matron.” . It appears that for a traditional Puritan community, the faith is put against mercy: “merciful”. We can observe this also by the use of the conjunction “but”, which usually introduces an alternative meaning or solution for the first part of the phrase. This moral is clearly not a Christian one; instead, we have the Old Testament principle of “eye for an eye” applied here. The God they fear is not the Christian one, but is Yahweh, the Jewish unique divinity. According to the historical interpretation by Jauss, we have a 19th century vision about the harsh, Puritan law. They had come to New England in order to establish some communities that “would exemplify the religious and moral rigor that they deemed necessary for salvation” . The Puritan consider themselves as the Jewish people: elected by God, the chosen ones.
Another striking aspect of the severity of the Puritan law code is the moral that they try to impose by force. For them, the ideal is the ”natural dignity” and ”force of character” and they fight against the free will. We must consider that for Puritans, the main purpose was to control the nature, by this achieving the Adam’s status before the fall. Nature must be brought under the control of the pilgrim, to be ordered and cultivated. They want to do the same thing with Hester, to control any odd and to level the society by destroying any possible differences. Hester is seen as the Other, the odd which has and at the end, will be leveled. Hawthorne manages to show this opposition between nature and culture with the image of the house where Hester lives, situated in a distant and safe place from the main community.
In chapter 17, we find an aspect which strikes the reader; the narrative voice seems to empower the Puritan way of life and vision: “the whole seven years of outlaw and ignominy had been little other than a preparation for this very hour” . Her stage of purification of seven years has been passed and now she can return to the community center. Her rite of passage is considered as a period of “ignominy” and she became an “outlaw”, a characteristic which is by excellence attributed to men. We have few cases of women who are told that are “outlaw”. She manages to exit this previous stage and to be accepted in the society which at first hated her. Dimmestdale’s forgiveness in this chapter, but only after hearing her speech. I consider that when he announces this forgiveness, he is talking in the name of himself, the community and the divinity itself: “I freely forgive you now. May God forgive us both!”. The use of the adverb “freely” is very problematic because we have a derived part of speech from the adjective “free”. We must observe that the use in this context gives ambiguity and proposes two ways of interpretation. The first hypothesis is that Dimmesdale considers him action relieved from any social tension. Another possible interpretation is that the act of forgiveness itself is determined by freedom.

To sum up, we must observe that “Scarlet Letter” by Nathaniel Hawthorne is a novel which manages to emphasize the mingling of the religious aspect with the juridical code. Ultimately, we must take into consideration that a contextual view explains many aspects from this novel, but does not manage to explain Hawthorne’s vision about the Puritans. At a first reading we would tend to say that Hawthorne is against this rigid mentality, but as I tried to argue, the end is very ambiguous and proposes a “doctrine of forgiveness” and an excellent example of what Denis de Rougemont calls philia.

References:
Literature:
1. Nathaniel Hawthorne, The Scarlet Letter, Penguin Books, London, 1994.

Critical works:
1. De Rougemont, Denis, Love in the Western world, Princeton University Press, Princeton, 1983.
2. Jauss, Hans Robert, Pour une esthetique de la reception, Gallimard, 1978.
3. Reynolds, Larry J. (ed.), A Historical Guide to Nathaniel Hawthorne, Oxford University Press, 2001.
4. McFarland Pennell, Melissa Student Companion to Nathaniel Hawthorne, Greenwood Press, Westport, Connecticut, 1999.