Scrierea fantastică a lui Tolkien este concepută pentru a contrage un mesaj de esență creștină, chiar dacă nu într-o formă imediat vizibilă. Conform unei scrisori redactate în 2 decembrie 1953, adresată savantului iezuit Robert Murray, autorul britanic declară că „The Lord of The Rings” este „o operă fundamental catolică”. („The Lord of The Rings is of course a fundamentally religious and Catholic text”).

În trilogia "Stăpânul Inelelor", el reuşeşte să intuiască foarte bine setea de spiritualitate şi de imaginaţie a unei lumi care după cel De-al Doilea Război Mondial se considera urmașă a pragmatismului american. Astfel, nevoia de mitologie și de poveşti era trecută cu vederea sau se considera a fi depășită. Nici modernismul ce tocmai apunea, nici postmodernismul ce încet încet răsărea nu acopereau acest domeniu al fanteziei pe care Tolkien îl considera vital.
Trebuie să avem în vedere faptul că există mai multe niveluri ale scrierii. Nu este vorba aici despre cele anunțate de către Dante în Il Convivio, ci o conceptualizare mai degrabă în funcție de semnificație. În primul rând, e (1) un strat mitologic, presărat de figuri emblematice, miraculoase, urmat apoi de (2) o dimensiune alegorică, unde se susţine ideea unui Shire neindustrializat, pur, (3) iar ultimul nivel este cel spiritual, etic sau religios. Ca un răsunet al ultimului nivel, putem explica modalitatea de construcție a unui personaj ca și Gandalf sau Frodo, după șablonul christic.

Dacă abordăm din perspectivă contextuală, putem vedea o lume care și-a pierdut orice nădejde în sisteme politice. Democrația nu mai este văzută ca în perioada interbelică drept idealul suprem într-un stat, ci ca să îl parafrazăm pe Winston Churchill, doar ca ”cel mai bun sistem prost”. Scrieri de tipul ”Ferma Animalelor” sau ”1984” apar tot mai mult, ca o dorință de acuzare alegorică a unui sistem care a eșuat. Bradley Birzer emite ipoteza conform căreia Tolkien era speriat de noua direcţie a civilizaţiei. Acţiunile lui Stalin de exemplu au fost luate ca model pentru fapta lui Sauron, care dorește în roman să unească toate popoarele sub aceeaşi egidă,cea a unui multinaționalism fals. Opiniile politice ale lui Tolkien se regăsesc în opere, prin stima sa pentru monarhia şi ura faţă de etatism.
O viziune asemănătoare cu cea a autorului britanic o putem regăsi la Sfântul Augustin. În construcția ”Lumii De Mijloc”, Tolkien preia elemente precum Civitate Dei, în contrast cu "civita humana" (sub denumirea de Orthanc), ce se află sub conducerea lui Saruman. De asemenea, el adaugă în această ecuaţie şi "cetatea diavolului", Barad-Dur, astfel având un triunghi al lumilor alternative.

Elementele de cosmogonie au o asemănare foarte mare cu cea gnostică. Sauron la început a fost la fel ca şi Lucifer, un înger din suita divinităţii, dar pe care trufia l-a determinat să decadă. Chiar dacă după distrugerea primului inel Stâpânul Întunericului s-a dezintegrat în neant, minciunile lui au intrat în istorie. Dacă privim acest fenomen prin gândirea lui Aristotel, Sauron ajunge să devină Primul Motor negativ. Acesta generează o întreagă lume, în contrapondere cu ideea binelui şi dorește să cucerească Pământul de Mijloc prin orice mijloace posibile. La nivelul construcției, Tolkien decorează fabulos această lume și folosește o suită aproape copleșitoare de avataruri. Astfel, imaginarul cuprinde manifestări ale răului, din care amintim balauri, balrogi, vârcolaci, orci, golbini, semi-orci, năluci ale Inelului, pitici, câini ai Iadului, vampiri, wargi, lupi sau trolli. Pe de altă parte, Demiurgul pozitiv rămâne nenumit.

Un element central, în jurul căruia se construieşte întreaga Lume de Mijloc, este muzica. Frodo aude într-un episod muzica elfilor şi este fascinat de această imagine sonoră ce pare a fi supraumană. În fapt, această sonoritate este ecoul unei muzici de o frumuseţe mult mai profundă, pe baza acestor acorduri fiind constituită Lumea de Mijloc. Astfel, Eru (Unul) a cerut Ainurilor (cei sfinţi) o armonie supremă, iar ei au creat o Muzică Măreaţă ca răspuns la cererea divinității. După ce se sfârşeşte cântarea, Huvalu le înfăţişează o lume imaginară, incluzând Pământul de Mijloc, a cărui formă şi istorie este plăsmuită după frumuseţea şi măreţia pe care tocmai o cântaseră. Printr-un paralelism, putem vedea o similaritate imediată cu concepţia lui Pitagora, prin muzica sferelor şi ideea unei armonii universale. Ideea imitaţiei unui lucru celest aparţine metafizicii europene prin excelenţă, de la Platon până la Thomas Aquino. Chiar Tolkien insista adeseori asupra folosirii pentru acest gen de literatură a conceptului de fantezie, în detrimentul celui de imaginație. Imaginația este un termen mult prea larg, care se pretează până și pentru fenomenele psihologice. Fantezia însă se raportează la generarea de iluzii, prin care există posibilitatea de a accede la Adevăr. Vedem cum tema lui Platon este în mod continuu interpretată, dar fără a-și schimba motivația inițială. Nu trebuie însă să cădem în capcana raportului dintre ficţiune şi realitate în opera sa. Lumea de Mijloc nu este nici o proiecţie, nici o replică a lumii reale, însă preia anumite legi de fiinţare şi desigur, se stabilesc anumite norme care facilitează înţelegerea ei.

Frodo, Gandalf şi Elbereth sunt personaje construite după anumite modele biblice. La fel ca Hristos, misiunea lui Frodo este una negativă şi urmăreşte îndeplinirea unui bine politic, salvarea întregii societăţi prin propriul sacrificiu. Episodul de pe Muntele Osândei, când personajul principal trebuie să arunce inelul în lavă şi şi-l revendică pentru sine, dovedeşte o altă asemănare cu o anumită parte a creştinismului. Tolkien declară că este o prelucrare a versetului biblic "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Resurecţia lui Gandalf evidenţiază acelaşi mesaj: Binele poate fi învins doar pe scurtă durată de către Rău.

Puţine personaje feminine sunt construite ca şi ipostaze carnale; majoritatea sunt pure, imaculate şi preiau modelul Fecioarei Maria. Amintim aici de Galadriel (liderul elfilor), o fiinţă neîntinată, imaculată, pură, dar şi de Elbereth, "Făuritoarea Stelelor". Păcatul originar este reprezentat de prezenţa inelului; invizibilitatea este o reinterpretare a mitului adamic şi a constatării goliciunii trupeşti şi sufleteşti a omului. Desigur, această propunere poate fi supusă discuției și se pot găsi numeroase valențe, în funcție de metoda cu care se abordează motivele și temele. Inelul poate fi și o repoziționare a simbolului Sfântului Graal; dacă în poveștile Mesei Rotunde se urmărește căutarea acelui element vital, care ar da puterea, aici, o Frăție similară urmărește să piardă acel element, care într-adevăr oferă puterea, dar corupe, fiind o questa negativă. Problematica răului a stârnit numeroase controverse în interpretatea gândirii lui Tolkien.

Unii, ca Paul Kocher, ar spune că răul este absența Binelui în Stăpânul Inelelor și astfel, se poate observa o similaritate cu ortodoxia. Majoritatea studiilor dedicate pe problema tolkieniană afirmă răspicat faptul că autorul ar fi consultat lucrările lui Thomas Aquino, dat fiind că era atât un medievalist, cât și catolic. Alții merg mai departe și spun că scriitorul anglo-saxon ar fi fost mult mai familiarizat cu lucrarea Consolatio Philosophae a lui Boethius, în traducere engleză. Pentru Boethius, Răul nu este absența Binelui, ci nimicul. Sistemul cu care se luptă Frodo pare mai mult decât acea absență, ci uneori tinde să devină o entitate independentă.

Ne putem ridica întrebarea dacă Tolkien este un simplu plagiator în construirea Lumii de Mijloc. Metoda englezului nu se pliază pe o asemenea tehnică, deoarece el reușește să cizeleze, să șlefuiască și să ofere o altă perspectivă a unor situații care au o cu totul altă semnificație în contextul original. Scriitura lui lucrează în mod pasiv. În primul rând, orice cititor care citește trilogia (sau în ultimă instanță urmărește ecranizarea), va fi interesat în primul rând de anecdotă. Foarte puțini urmăresc acest palier în parcurgerea textuală. Desigur, acest lucru conferă și o anumită accesibilitate către un grup social mai larg.

Ajungem la efectul de resort adus de către această facilitate. Tolkien ajunge în circulația consumerismului, ajunge să devină saturație, să producă chiar și agasare sau iritare. Se ajunge la o dihotomie de tipul: ori îl iubești pe acest autor, ori îl urăști. În ciuda numeroşilor sceptici, Tolkien este un scriitor foarte în vogă, fără nicio legătură cu fenomenul produs de către proiectul cinematografic hollywoodian. În anii 60-70, pe zidurile universitare se puteau citi „Frodo încă este viu”, ca reacţie a tinerilor împotriva unui sistem academic vetust, cu un structuralism în plină floare. Alţii poartă cu mândrie, chiar sfidător tricouri imprimate cu chipul lui Gollum.

Tolkien a generat un fenomen social la care probabil nici el nu s-ar fi gândit, conform vechiului principiu „unde dai şi unde crapă”. Astăzi, există unii care după lectura (uneori fugitivă, dar nu constituie neapărat o regulă) îşi întemeiază formaţii care doresc să sugereze, prin tematica versurilor, lumea orcilor sau a lui Sauron. Aceste grupuri muzicale aparţin cu precădere spaţiului scandinav şi abordează variaţiuni pe tema muzicii black metal. Dacă privim partea bună a lucrurilor, putem spune că se promovează din nou o literatură către o categorie care de altfel ar fi puţin interesată de fantasy. Fiecare cititor vine cu propria sa mentalitate din spate şi caută ce îl interesează. Important este că Tolkien rămâne mereu la dispoziţia unei largi clase. El a intuit foarte bine atunci când şi-a scris operele că umanitatea şi civilizaţia postbelică au nevoie de poveşti, de legende, dovedind caracterul înnăscut al acestora. De asemenea, faţă de alte scrieri mai recente (de tip Harry Potter), el şi-a trecut primul test, cel al posterităţii. Dovada cea mai clară este producţia cinematografică, de un real succes (indiferent că a reuşit sau nu să menţină mesajul iniţial sau să îl corupă).