de fiecare dată când citești, te-ai aștepta
să auzi
unicorni zburând, să te proiectezi în lumi
doar de alții știute, de trei ori te scufunzi.
în apă,
să devii
albe cântece
ce vine să ne vindece
să îți spargă timpanele,
să îți șteargă retina,
să îți dizolve creierul.

de data asta nu.

de data aceasta, noi toți suntem vinovați
suntem vinovați de a visa la stele,
vrem prea mult să privim luna și să ștergem
(fatal
inconștient
din amneziile anterioare)
imagini
eidolonuri ce progresiv ne fură ochiul,
ne dizolvă cuvintele și ne bâlbâie mintea.
gândim în zece mii de ritmuri.
ne încălțăm în sute de adidași.

de data asta

noi toți suntem vinovați,
avem aceeași sentință care ne scufundă moartea,
ne apasă direct în pământ
ne leagă piatra de moară și
pac! uită-ne pe fundul mării.
vrem să ne amăgim,
dar

de data asta

nu putem. nu există nicio clauză liberă, niciun alineat
ce-l putem evita.

de data asta

nu putem striga:
-Uitați, aici s-a greșit. Eu nu...

și putem lipi afișe, să strigăm la fel ca francezii în 67
să avem tricouri cu che și marx,
să facem revolte, revoluții,
să ne luptăm cu morile de vânt,
dar nu putem uita
nici de data asta
că totul e zadarnic.
procesul e pierdut.

2.recursul
de câteva ori, nemulțumit de sentință
un individ ce își hrănea laptopul cu gândurile sale,
a strigat și el.
a lipit afișe. a construit utopii.
doar lui i s-a aprobat recursul.
fără avocat. o singură pledoarie.
(derizorie de fapt, ca în procesele lui Stalin).
își scoase laptopul, citi cu voce tare
cu tremur în glas și răgușeală:
”eu vă cer
să nu uitați de cei
ce s-au iubit în păduri,
în malluri și în mașini decapotabile.
nu uitați..”

sentința:
cuvintele au fost și ele închise,
iubirea o dată cu ele
judecata- un absent fenomen
o constatare de note,
râuri de schițe și grefiere urâte
care (singurele) au supraviețuit procesului.

Abstract: Literatura comparată este un termen generic vast, cu numeroase conotații și semnificații. Critica literară dovedește că abordarea unilaterală în privința literaturii comparate nu este posibilă. În ceea ce urmează, voi încerca să prezint evoluția istorică asupra acestei problematici. În ciuda faptului că majoritatea teoreticienilor afirmă că acest concept s-a născut o dată cu opera lui Madame de Stael, voi încerca să subliniez importanța masivă a primei reviste de literatură comparată din lume, Acta Comparationis Litterarum Universarum, ce apare în 1877. În continuare voi prezenta principalele curente ale criticii din secolul XX, precum și eterna ceartă între contextualiști și formaliști. Un punct de răscuce în evoluția literaturii comparate este încercarea de sintetizare a anumitor curente a lui Wellek. Cea de-a doua parte a secolului XX este apariția rapoartelor normative, care din nou oferă viziuni diferite asupra acestei probleme.
Scopul acestei cercetări este de a demonstra că nu există un principiu universal al unei literaturi comparate, ci multe căi alternative, însuși termenul fiind mult prea generos și înglobează opinii opuse.

Keywords: literatură comparată, rene wellek, acta comparationis literrarum universarum, bernheimer report, saussy report, madame de stael, formalism, contextualism.

Problematica literaturii comparate a stârnit numeroase controverse, atât la nivel metodologic, cât și la nivelul teoretic, pentru a se extinde apoi chiar la o sferă instituțională. Asistăm, de mai bine de 150 de ani, la o dispută de idei, metode și teorii în privința cercetării și comparației în acest domeniu. Dilemele teoreticienilor sunt cauzate de o serie de coordonate care nu sunt fixe, iar oscilarea uneori poate fi mult prea mare. Chiar și în ziua de astăzi, majoritatea specialiștilor evită o definire scurtă, compactă, enunțiativă a acestei problematici, folosind mai degrabă o prezentare a propriei lor viziuni și negarea sau completarea precedentelor.
Literatura comparată pune o problemă a tripartiției, din punctul de vedere al etapizării. În prima fază a existenței sale, la începutul secolului XIX, ea a fost concepută ca un comparatism dual în contextul unei Europe naționaliste, pentru ca mai apoi să se afirme o dublă deschidere la început de secol XX: studiul influențelor folclorice în literatură, respectiv studiul intre două sau mai multe literaturi, probleme care rezumă „doar ecourile unei capodopere” . Un „refreshment” apare odată cu Ernst Curtius, Erich Aurerbach care propun un termen de literatură mondială, pus în discuție deja în secolul XIX de Goethe prin conceptul de „weltliteratur” . În perioada interbelică, Paul Van Tieghem propune în cartea sa studiul influențelor, a principiului mimetic, a ideilor și sentimentelor recurente, a izvoarelor, precum și a traducerilor, stagnând astfel cercetările datorită unor itemi procustieni care nu denotă valoarea în sine a operei. În cea de-a treia etapă, criticul american Rene Wellek depășește limita anteriorilor Joseph Texte sau Fernand Baldensperger care urmăresc doar influențe directe. De asemenea, acest moment de după cel De-al Doilea Război Mondial constituie un moment de cotitură în care se neagă definitiv critica naționalistă, dacă luăm în considerare spațiul Europei de Vest și excludem comunitatea științifică din țările comuniste sau naționalist-comuniste.
În acest punct se ajunge să se afirme răspicat faptul că „istoria temelor și a formelor, a mijloacelor și a genurilor literare, este, evident, o istorie internațională” .
Asistăm în cea de-a doua jumătate a secolului XX la un fenomen de dispersare culturală în ceea ce privește acest domeniu. Prin lărgirea paletei de opțiuni, literatura comparată ajunge să devină un studiu al filosofiei culturii, prelucrând informații din numeroase alte domenii. Asistăm la un „eclectism ideologic ce se păstrează din anii 1960 până azi.” . Din cauza faptului că nu mai există o normă a valorii unice, avem o serie de ramificații dihotomice care studiază de la imaginar și teme, la domenii culturale sau feministe, în funcție de spațiul în care se manifestă. Viziunea în epoca postmodernă este mult mai liberă și tinde să se debaraseze de un academism vetust. Acest lucru poate aduce o serie de avantaje, precum o mai mare accesibilitate în domeniul public, dar poate să își piardă, conform principiului resortului din fizica mecanică, chiar credibilitatea științifică.

Termenul de literatură comparată a fost instituit pentru prima oară de către Matthew Arnold în limba engleză. Disciplina autonomă a literaturii comparate apare încă din secolul al XIX-lea, dar problema confruntării textelor apare încă din Antichitate. Comentatorul lui Vergiliu citează textele lui Homer doar pentru a reîmprospăta memoria elevilor și pentru a arăta că Vergiliu respectase regulile artei poetice, mai ales cea mimetică. Fenomenul se manifestă până în Renaștere, deoarece poetica lui Aristotel e luată drept etalon suprem.
Din păcate, definirea literaturii comparate nu este o sarcină deloc ușoară. Putem spune, la fel ca și postmodernismul definit de Crohmălniceanu, că literatura comparată este „monstrul de la Loch Ness al criticii contemporane: tot mai mulți inși declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfățișări descripții absolut diferite” .Debutul acestui domeniu coincide cu cel al abordării dintr-o prismă a comparației multiștiințifice, de la biologia și anatomia comparată, la lingvistică. O altă cauză a acestei noi viziuni care apare în ”secolul națiunilor” este și permeabilitatea mult mai mare a ideilor. Un exemplu dat de Paul Tieghem este cel al limbii franceze, care va deveni un idiom european și prin care se vor răspândi noile viziuni. Nu în ultimul rând, asistăm la o adevărată ascensiune a națiunilor europene, care doresc să își afirme propriile lor valori pe plan mondial.
În acest secol se disting două școli din cadrul a două mari națiuni care privesc fiecare în mod diferit această problematică: școala franceză, pozitivistă, urmărind să îngusteze criteriile pentru compararea textelor, și școala germană, care „pune accent pe Zeitgeist și rădăcinile rasiale și etnice” . Abordările sunt în mare parte superficiale, fiind profund impregnate cu sentimentul naționalist efervescent, prin cercetarea doar a influențelor pe care un anumit autor de exemplu francez, le-a avut într-un alt spațiu.

Un important rol în redirecționarea literaturii comparate de la perspectiva naționalistă, spre una a multiculturalității, îl va avea editarea revistei Acta Comparationis Literarum Universarum la Cluj Napoca, începând cu anul 1877. Programul revistei lui Hugo de Meltzl și Samuel Brassai are un caracter supranațional, fiind cu un pas înaintea vremurilor. El definește această publicație drept un „corp poliglot” , iar comparatismul este o știință a perspectivelor, ce compară fenomenele literare, precum și acumularea materialului necesar comparării.
Putem observa că cea mai importantă inovație pe care o aduce această revistă este de a avea articole în zece idiomuri. În articolul programatic se manifestă și dorința de studiere a unor domenii conexe, precum filosofie, metafizică, estetică, critică, antropologie sau etnologie. Există și un interes pentru scrierile din zone exotice, precedând astfel postcolonialismul. Obiectivele literaturii comparate, stabilite de Meltzl sunt de a cultiva specificul național al fiecărei națiuni prin raportare la Celălalt, prin întreprinderea unor comparații folositoare care i-ar scăpa în alte circumstanțe.
Misiunea revistei este să dea atenția cuvenită și literaturilor mici, cu specific național aparte. O extindere prea mare a paletei poate genera chiar confuzii la nivelul literaturii. Spre exemplu, când Meltzl se referă la literaturile nordice, inacuratețea lui este faptul că separă în cazul poemului medieval Edda, viziunea literaturilor daneze, norvegiene, suedeze și daneze, uitând faptul că acestea aparțin aceluiași spațiu popular incipient, într-o fază în care aceste literaturi nu erau separate. Se poate considera chiar că marea realizare a revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum este faptul că reușește să spargă barierele unei abordări extrinseci, uneori chiar dihotomice, care punea o problematică a unui raport de superioritate sau inferioritate, la una a pluralității și acceptării Celuilalt. Putem chiar afirma că prin această publicație se pun bazele unor noi științe, precum imagologia. Pe de altă parte, această perspectivă uneori prea extinsă asupra literaturilor poate uneori genera impresii eronate, după cum avem și cazul poemului Edda, mai sus menționat.
Un alt neajuns pe care îl constatăm, dar care va constitui subiectul unei întregi polemici în secolul XX, este traducerea cântecelor populare din limba nativă într-o limbă de circulație internațională. Astfel, se va reduce semnificația inițială pentru că nu se pot sincroniza (decât rareori) atât forma, cât și conținutul acestor poezii, basme sau balade populare, după cum precizează într-un articol programatic: „arta traducerii nu este la fel înțeleasă nici în Franța, nici în privința fondului, nici în privința formei.” . Aplicabilitatea acestei abordări este, în opinia mea, destul de limitativă deoarece nu reușește să compare propriu-zis anumite teme și motive prezente în diferite literaturi, ci doar să ofere o bază de date. Astfel, marele neajuns al Acta Comparationis Litterarum Universarum este faptul că nu stabilește relații de analogie sau comparație, ci doar oferă termenii din ecuații, fără a le conferi o valoare certă.
După 11 ani de eforturi eroice, dificultățile de a menține contactul cu colaboratorii săi răsfirați în întreaga lume, precum și împrejurările vitrege din imperiul austro-ungar, îl obligă pe Meltzl să-și sisteze revista. Ca organ al literaturii comparate, ea și-a îndeplinit rolul de pionerat în comparatism și pornește o întreagă pleiadă de tineri specialiști în acest domeniu.

În această situație apare Rene Wellek, care va publica în anul 1949 alături de Austin Warren lucrarea „Teoria literaturii”, în care subliniază faptul că unilateralitatea unei abordări care explică toată opera unui autori printr-un eveniment biografic sau social-istoric este complet eronată, dar și că abordarea intrinsecă impune numeroase limite în înțelegerea textuală. Autorii acestui studiu privesc lucrurile într-o manieră perspectivistă, care neagă teoriile ciclice prezente la Oswald Spengle sau Arnold Toynbee. Se afirmă răspicat faptul că trebuie abordată literaritatea, ca problemă principală a esteticii: „atenția noastră se va concentra asupra operei literare însăși” . Literatura comparată a devenit în opinia criticului american un mare amalgam, cu tendințe dintre cele mai diverse, după cum am constatat mai sus. Astfel, în 1950 se disting următoarele curente:
1. formalismul rus.
2. Geistesgeschichte și stilistica germană.
3. Noua critică americană.
4. critica mitică arhetipologică jungiană.
5. critica psihocritică.
Între psihologia autorului și opera literară, pe de o parte, și obiectul estetic, pe de altă parte, există o „prăpastie ontologică”. Într-adevăr, contextualismul nu poate explica în mod cert și finit problema literară. Din păcate, acest tip de cercetare și de viziune a problemei este cel mai popular și des întâlnit în manualele școlare sau în lucrările populare de literatură. Cinic, dar adevărat, Wellek compară munca criticului la momentul scrierii cărții cu o muncă migăloasă de arhivist, în care se cere doar să se înregistreze pe hartă niște rețele de relații literare. Adevărata cercetare literară nu se ocupă de fapte inerte, ci de valori și de calități.
La nivel teoretic, asistăm la o normalizare. Se instituie termenul de „literaritate comparată”, iar ca și consecință, critica nu trebuie să facă o disociere între aspectele formale și cele de conținut ale criticii. La nivel practic Rene Wellek nu ne-a oferit un exemplu de studiu aplicat de literatură comparată. Drept urmare, ecoul nu a fost mult prea mare în mediul universitar american care evită problematica directă a abordării literarității și se avântă înspre probleme și polemici care deviază mult de la acest principiu. Au loc dezbateri efervescente în acest context, dar fără a avea vreo urmare concretă la nivel metodologic.
Disputa ideologică și politică dintre SUA și Războiul Rece a cauzat indirect o explozie instituțională de catedre de literatură comparată. În urma legii National Defense Education Act, promulgată în 2 septembrie 1958, se vor finanța masiv instituții de învățământ superior din America și se vor înființa secții de acest tip. Acest boom face ca în câțiva ani statutul domeniului să devină mult prea incognoscibil pentru criticii literari avizați, cu o experiență mare în domeniu. În această situație se va impune un raport normativ care să stabilească anumiți itemi sau cerințe de studiu pentru nivelul undergraduate, graduate și PhD. În raportul Levin din 1965 se discută dacă această materie trebuie abordată la nivel instituțional ca departament, subdepartament sau catedră. Se cere un echilibru în studiul universitar între studiul limbilor clasice și cele moderne. Raportul Greene din anul 1975 este tot unul ce dorește să uniformizeze nivelul de studiu, dar propune pe lângă studiul limbilor în original, a manuscriselor, pentru a realiza un studiu valid, și înființarea unei comisii de 15 comparatiști prestigioși aleși „pentru munca lor, pentru raționamentele lor și pentru echilibrul lor” .
Dacă rapoartele acestea au avut ca scop principal sedimentarea instituțională, raportul Bernheimer din 1993 are scopul declarat de a stârni polemici: „am fost de acord de faptul că vroiam să scriem un raport care să cauzeze controverse, nu unul care ar dori să găsească un confortabil loc de mijloc” . El apare în contextul unei degajări culturale a anilor 1990, în care apar noi forme de exprimare artistică. Astfel, programul precedentelor este retușat, abordând probleme precum comparația media, istoria artelor sau realitățile virtuale. Totodată, trebuie încurajată migrarea extradisciplinară din lingvistică, filosofie, istorie sau istoria artelor. Fenomenul literar nu mai constituie un centru viabil al cercetării, iar textul este privit ca o simplă practică discursivă printre multe altele. Totodată, în acest raport se neagă principiul de a reveni la „Marile cărți” a lui Harold Bloom .
Enunțul lui Bloom poate suna deosebit de conservator într-o lume a democrației și a liberalizării excesive. Pe de altă parte, curentele critice moderne, după cum susține în „Canonul occidental” , au pus accent mai degrabă pe context sau formă în detrimentul valorii estetice. Textele de valoare nu vor oferi o plăcere facilă, un acces imediat în cadrul cunoașterii, ci presupune o inițiere oarecum labirintică textuală. Critica literară ar trebui să fie un fenomen elitist, aristocratic, nicidecum democratic. Astfel, un text de valoare nu oferă plăcere, ci neplăcere sau o plăcere mai greu de obținut decât cea oferită de un text facil.
Într-adevăr, ne putem pune întrebarea justă: unde este valoarea estetică atunci când critica feministă ridică în slăvi un text oarecum minor? Criteriile sale critice sunt în favoarea literarității, reluând aceeași partitură a „înstrăinării”: „Literatura nu e doar limbaj, e voință figurativă, motivație a metaforei, definită cândva de Nietzsche ca dorință de a fi diferit și de a fi altundeva” .
Totuși, canonul trebuie să aibă o anumită permeabilitate, lucru negat cu vehemență de către Bloom. El afirmă chiar că extinderea canonului înseamnă astăzi distrugerea lui. Dacă ducem mai departe acest raționament, constatăm că astăzi nu se scrie deloc literatură, dacă ea nu își are loc în canon! Tocmai de aceea se neagă întreaga teorie a lui Harold Bloom în raportul Bernheimer, care dacă nu ar avea o viziune într-atât de draconică asupra literarului, ar putea constitui un punct de interes viabil.
Alături de el există și alții care se angajează de aceeași parte a baricadei, ce vor da răspuns raportului Bernheimer. Anthony Appiah va sublinia necesitatea unei armonii duale între literaritate și teorie. Țelul principal al studiului literaturii comparate nu trebuie să fie teoria, care ajută doar într-o anumită măsură doar. De asemenea, anunță deschiderea medie spre alte domenii conexe ale artei: „nu văd niciun rău în abordarea filmelor și a muzicii, a dansurilor și a gusturilor care sunt într-o relativă izolare față de înaltul canon literar” . O asemenea afirmație poate fi puntea de legătură între extremitățile criticii literaturii comparate. O altă voce care „acompaniază” dorința de a păstra literaritatea ca obiect principal al discursului, este Michael Riffaterre . Pe un ton oarecum imperativ, el precizează că este urgent ca literatura să revină ca centru al discursului, culturii și ideologiei, deoarece elementul literar le acompaniază pe toate acestea .
De departe, cea mai pragmatică poziție o are Peter Brooks. El își începe articolul cu o poziție foarte interesantă, care ne demonstrează din nou faptul că literatura comparată nu are vreun țel anume. El consideră că niciodată nu a știut în mod exact ce a cercetat, mai ales după ce sistemul comparatismului francez a fost negat. Întrebarea bătătoare la ochi cu care se confuntă până astăzi comparatistul, de la nivelul studentului până la cel al profesorului universitar, este „Și ce compari?”. Acest raport care dorește să stârnească vâlvă,după cum am precizat, nu oferă niciun răspuns valid la această mare dilemă.
Este de apreciat faptul că Brooks nu are în totalitate o atitudine negativă față de raportul Bernheimer. El menționează faptul că documentul încurajează ieșirea din sfera europocentrismului sau abordarea interdisciplinară. Marea problemă pe care o constatăm este aprecierea literaturii doar ca o formă discursivă printre multe altele. În sfera instituțională, literatura nu trebuie sub nicio formă inclusă în domeniul studiilor culturale, deoarece își pierde funcția primară. De asemenea, prin pierderea specificului literar, care mai poate fi diferența dintre ceilalți cercetători și filologi? Această dilemă este ridicată de către critica vieneză Marjorie Perloff, care totodată susține că raportul deviază mult prea mult de la literaritate, făcând apel la scrierile lui Wittgenstein și la cunoașterea directă a domeniului strict de cercetare. Ea dă exemplul filologului care dacă dorește să cerceteze literatura secolului XIX nu are nevoie de cunoștințe de limbă swahili.
Cea de-a doua grupare pe care o sesizăm în această lucrare mizează pe argumentul multiculturalismului și a cunoașterii Celuilalt atunci când susține înglobarea literaturii în sfera studiilor culturale. Mary Louise Pratt vorbește chiar de „cetățenie globală” adusă de către literatura comparată, fiind un loc comun pentru multilingvism, mediere culturală, înțelegere interculturală și democrație. Putem observa cu ușurință influența egalitarismului și a studierii alternative a unor forme de manifestare culturală. Ed Ahearn și Arnold Weinstein extind chiar mai mult acest cerc, afirmând că literatura comparată poate să se ocupe de feminism, studii referitoare la sex, rasă, orientări sexuale și origini etnice. Emily Apter specifică totuși că liantul dintre culturi trebuie să rămână teoria literară, fără să devină însă un depozit steril. David Damrosch se înscrie pe aceeași linie a abordării contextualiste. Elisabeth Fox-Genovese susține răspicat elitismul literaturii comparate, afirmând că dacă nu se păstrează o aristocrație, academiile americane se vor umple de studenți „care au un minim interes în ceea ce facem și o abilitate scăzută de cerceta” . Putem afirma că această afirmație este mult mai justificată decât cea a unui egalitarism de tipul „toți pot realiza literatură comparată”.
Roland Greene, făcând un joc de cuvinte în limba engleză, afirmă că „literatura comparată nu compară doar texte, ci mai mult contexte” , înmulțind numărul celor care susțin interdisciplinaritatea și apelul la alte domenii,cu totul și cu totul diferite față de estetică. Problematica feminismului este abordată de către Margaret Higonnet, care subliniază necesitatea păstrării interesului în acest domeniu, îndemnându-ne boem să „devenim răspântii de drumuri” . Fraincoise Lionnet se înscrie tot în sfera multiculturalității și dorește o reconsiderare a europocentrismului,în favoarea unui geocentrism în care să nu existe așa-numitele literaturi minore, iar cercetătorii trebuie să facă ceea ce simt că trebuie să facă. Articolul ei este foarte poetic, pe alocuri simțindu-se o nostalgie romantică întârziată după lumea polineziană izolată unde „hârtia și creionul continuă să fie cel mai ieftin mijloc de expresie a sinelui, după muzică și povestire” .
În răspuns, Marjorie Perloff arată și cealaltă față a acestei deschideri spre multiculturalism.Ea dă exemplul doctorandului în literatură care nu poate să își găsească niciun fel de slujbă în departamentele de limbă engleză datorită faptului că aparține majorității. „Cererea”, dacă putem să o numim așa, este focalizată înspre cei care aparțin minorității, iar astfel se va realiza o profundă ruptură culturală între cele două stări sociale, dintr-un principiu care paradoxal, dorește să le unească. Mary Russo detaliază anumite consecințe la nivel instituțional care rezultă din raportul Bernheimer,precum și probleme referitoare la bugetul scăzut subvenționat acestui domeniu de cercetare.
O interesantă comparație o realizează Tobin Siebers, în finalul acestui raport, între literatura comparată și Liga Națiunilor, ambele având rolul de împăcare și de aducere la un numitor comun. Dacă privim însă mai departe lucrurile, constatăm cu tristețe faptul că în ambele cazuri asistăm la un eșec. În ambele situații există o tendință mare de toleranță, care va fi în cele din urmă fatală. Oare multiculturalismul și permeabilitatea prea mare a ideilor nu sunt pentru literatura comparată, ceea ce a fost Germania nazistă pentru Liga Națiunilor? Răspunsul ni-l oferă Siebers: „multiculturalismul este bun atâta timp cât este multiculturalismul de tipul potrivit. Acesta derivă din Iluminismul european, care privilegiază hermeneutica și cunoașterea seculară dezinteresată” . Scopul este strict de a conecta intercultural diferite mentalități.
Putem lesne observa faptul că mentalitatea referitoare la teoria literară și literatură a fost vădit influențată de către mediul social și politic. Spre exemplu, primele opere ale lui Derrida au apărut exact când studenții francezi se pregăteau pentru o confruntare cu puterea statală. Nu e deloc de mirare că formaliștii ruși, structuraliștii francezi și teoreticienii germani au revenit la modă: ei „mișcau” vechile osii ale spațiului universitar. Doctrina formalistă a „înstrăinării”, inventată pentru a caracteriza procedeele stranii ale unor poezii, ar putea fi extinsă la o înstrăinare critică a convențiilor. Structuralismul a împins și mai mult această polemică.
După eșecul anilor 1960, ceea ce ia locul rapid este feminismului, ca o teorie șarmantă în care și femeile își asumă propriul rol în cultură. Se vor perinda rând pe rând noul istorism, postmodernismul, teoria post-colonială și psihocritica. Astăzi, dacă literatura mai are vreo însemnătate și nu este „ doar un discurs printre celelalte”, parafrazând raportul Bernheimer, atunci aceasta se datorează mai ales faptului că mulți critici tradiționaliști o consideră locul de congruență într-o lume divizată, care poate (încă) să ne ofere o rară scânteiere a metafizicului. În opinia mea, textul în sine trebuie să devină un loc multicultural în care să îți regăsești propriul Tu. După cum observăm, această doctrină a egalitarismului și a oferirii de șanse și celui dezavantajat cultural este doar o modă. Ca orice modă ea va dispare subit și va rămâne doar în memoria a câtorva nostalgici. Profesorul Paul Fry de la Universitatea din Yale ne atenționează că teoria este în ce măsură putem fi suspicioși de actul de comunicare și subliniază în cursurile sale rolul central al limbajului în varietatea de teorii literare de la feminism, până la studii postcoloniale.

Trecerea de la o abordare contextualistă, extrinsecă sau biografică a literaturii la una a examinării textului propriu-zis o va realiza formalismul rus, care va desființa critica tradițională. În perioada Evului Mediu, literatura era constituită pe baza unui principiu moral, nu estetic. Coborârea de pe înaltele piedestaluri ecleziastice a determinat regândirea principiilor canonului. Ce determină un text să fie unul literar? Care sunt condițiile pentru acest lucru? Criticul rus Roman Jakobson, care aparține acestei școli și care va răspândi aceste teorii în întreaga lume, e de părere că literaritatea unui text nu trebuie căutate în subiectul sau forma unui text, ci în stilul sau structura acestuia. Cu alte cuvinte, un text devine literar atât prin condiția mimetică impusă în Antichitate de către Platon, dar mai ales prin formă, prin cum este scris un text. Comunicarea verbală devine una literară atunci când ea conține un limbaj figurat, conotativ, axat asupra mesajului, conform schemei situației de comunicare concepută de către Jakobson. Aceste noi curente din cadrul criticii literare au ca susținere instituțională Cercul lingvistic de la Moscova (în 1915) și Societatea pentru studiul limbajului poetic din Sankt Petersburg (în 1916).
În primul rând, literatura se definește prin reformularea realității dintr-o altă prismă decât cea a banalului. Existența în afara artei este una a automatismului care nu oferă în principal nicio noutate. Viktor Borisovici Șklovski aduce în discuție termenul de „literaritate”, precum și „înstrăinarea” pe care o aduce atât textul literar, cât și și arta în sine: „Procedeul artistic este un procedeu al înstrăinării lucrurilor, un procedeu care face ca forma să devină mai complicată” . El va exemplifica acest efect al înstrăinării în cadrul operei „Holstamer, povestea unui cal” sau în alte opere ale lui Tolstoi, în care analizează spre exemplu biciuirea sau tehnica narativă pe care o folosește Tolstoi pentru a descrie bătăliile în Război și pace.
Abordarea intrinsecă a literaturii are o aplicabilitate limitată. Teoria lui Roman Jakobson cu privire la literaritate nu se aplică în cadrul poeziei postmoderniste, unde limbajul tranzitiv, cu aspecte preluate din lumea cotidiană, nu este folosit cu sensul conotativ. Moda în literatura de astăzi este de a contrage cuvintele înspre esență, dacă analizăm tendințele de la mesajele publicitare scurte la poemele de tip haiku, ce au o largă răspândire. Un alt argument în favoarea acestei idei este faptul că și în limbajul uzual, de zi cu zi, există expresii cu un caracter metaforic, ce evoluează în mod permanent : „Cuvintele se schimbă continuu, nu numai din punct de vedere fonic, ci şi din punct de vedere semantic, un cuvânt nu este niciodată acelaşi; am spune mai curând că un cuvânt, considerat în două momente succesive ale continuităţii folosirii sale, nu este nici același, nici altul” . În ultimul rând, aprecierea noastră critică referitoare la anumite texte se formează și în cadrul contextului în care trăim și a modulului în care este percepută literatura în cadrul unei comunități. Indiferent de faptul că negăm sau suntem adepți ai unui canon, noi ne raportăm indirect sau pasiv în permanență la el.
Orientarea literaturii comparate nu tinde însă nici pe departe la un acest tip de studiu al literarității. În anul 1921, F. Baldensperger, în articolul La litterature comparee: le mot et le chose , constată două orientări în cadrul acestei specializări. De altfel, ele apar într-o formă incipientă în cadrul revistei clujene Acta Comparationis Litterarum Universarum. În primul rând, există o orientare națională, care subliniază într-un mod nuanțat romantic de existența unei „sensibilități comune”, iar cea de-a doua orientare este studierea folclorului. Studierea textului în sine nu este suficient de relevantă pentru adepții acestei școli franceze de literatură comparată.
Paul van Tieghem susține că literatura comparată nu este nici măcar o știință aparte; ea este de fapt o grupare artificială de probleme și rezultate care trebuie să fie integrate firesc în cadrul literaturii naționale. În elaborarea unei critici, trebuie să ținem seama și de formă: „o carte, înainte de a-i cerceta cuprinsul, trebuie să ții seama de forma ei” . Criticul belgian propune o examinare atentă a literarului, iar în domeniul comparației, o altă necesitate pe care o vom întâlni la toți teoreticienii de după Tieghem, este cunoașterea a mai multor limbi și literaturi. De asemenea, instrumentarul unui comparatist trebuie să cuprindă și cunoștințe despre mentalități, gândiri și curente, pentru a le putea analiza într-un mod științific valid. Tototdată, dacă criticul ce întocmește istorii literare nu este obligat să cunoască literaturile unor scriitori minori, dar comparatistul este obligat să o facă. Un argument în favoarea acestei opinii este faptul că acel poet sau prozator care nu a avut o mare influență în țara sa, să fi avut o influență mare asupra unui alt scriitor de mare calibru dintr-o altă literatură.
Plasarea literaturii comparate de către Paul van Tieghem în cadrul istoriei literare limitează abordarea studiilor. El urmărește prin comparativism o analiză a genurilor și a stilurilor literare, a temelor, tipurilor și a legendelor, a ideilor și sentimentelor, precum și a principiului mimetic. De asemenea, el insistă asupra problemei intermediarilor, realizând o clasificare în acest sens, urmărind
1. cazurile indivizilor care transmit cultura în mod direct, dintr-o țară în alta (putem exemplifica prin intelectualii francezi veniți la sfârșit de secol XIX în România);
2. mediile sociale care pot propaga anumite mentalități sau idei, în cadrul saloanelor literare, cercurilor și a cenaclurilor literare;
3. textele de critică, foiletoane sau ziare (ca și în Acta Comparationis Litterarum Universarum);
4. traducerile, unde consideră că trebuie să cunoaștem direct traducătorul și stilul său personal;
5. notele introductive, unde se prezintă opera.
Prima observație pe care se impune în raport cu această teorie, este cea a traducerilor și a traducătorilor. Neînțelegerea limbii poate duce la o neînțelegere a unei terminologii specifice. Vasile Voia exemplifică prin cazul lui Nietzsche, care a fost receptat diferit în spațiul german, de către cunoscătorii limbii (Heidegger, Thomas Mann) sau în spațiul francez (Andre Gide, Albert Camus) .
Marele neajuns pe care îl care cartea lui Paul Van Tieghem este faptul că dorește să reunească într-un mod forțat diferitele teorii existente până în prezent. O altă problemă pe care o putem constata cu ușurință este relativizarea metodologiei de cercetare și investigație. Cercetarea este etapizată foarte vag, cu o aplicabilitate a planului chiar și în alte domenii, de la biologie, la speologie: delimitarea problemei, punctul de sosire, bibliografia și cercetarea limbii și a traducerilor. Încă din acest moment putem observa slăbiciunile masive pe care literatura comparată o are în raport cu o tehnică de cercetare.
Imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial va apărea disputa veridicității literaturii comparate. Primul dușman declarat este Benedetto Croce , urmat de Arturo Farrineli , iar Albert Guerard așteaptă moartea literaturii comparate în curând, fiind un corifeu al vocii critice americane. Majoritate îndoielilor sunt mai degrabă metodologice decât ontologice.

Raportul Saussy din 2004 debutează foarte optimist, anunțând că literatura comparată a căștigat bătălia deoarece este foarte bine primită în universitățile americane. Conform lui Haun Saussy, cei trei piloni ai literaturii comparate sunt Madame de Stael, Goethe și Hugo Meltzl de Lomnitz, editorul revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum. El propune ca „weltliteratur” să fie reconsiderat sub un aspect al literarității, nu al canoanelor: „nu un set de canoane, ci o modalitate de lectură” . Principiul de „tertium comparationis” pe care literatura comparată trebuie să îl găsească a fost rând pe rând experiența umană, apoi lectura tematică sau literaritatea. Paradoxul este chiar faptul că literaritatea se ridică din contexte și metode de lectură, mai degrabă decât din proprietatea în sine de a fi literar. Autorul oferă un răspuns pertinent pentru raportul Bernheimer în privința coborârii statuilor literare de pe înaltele socluri ale canoanelor. Problema este din nou eterna dispută dintre America și Europa; continentul nord-american contestă „vechea ordine” impusă de europeni, răsturnând totul, pentru ca mai apoi să lase un teren viran, unde fiecare poate să se așeze liniștit. Se reia opinia scrisă de Mary Louise Pratt ca răspuns la Raportul Bernheimer din 1993, susținându-se că asistăm la un americanism unipolar, mascat de multiculturalitate și globalizare.
Haun Saussy definește astfel literatura comparată drept o lectură literară a tuturor formelor de cultură, nu o simplă lectură a literaturii, ce se înscrie în linia propusă de Jacques Derrida prin „il n’y a pas de hors-texte” .
David Damrosch afirmă că criteriile canoanelor s-au modificat drastic și exista problema stabilirii „ordinii de intrare” pentru autorii din lumea minoritară. Pentru a diferenția mai bine problema, el propune o clasificare diferită:
1. hypercanon, autori mari care și-au păstrat renumele sau chiar l-au îmbunătățit în ultimii 20 de ani;
2. countercanon, autori care sunt mai noi, spiritele contestatare;
3. shadow canon, unde scriitorii minori ajung, deoarece nu mai sunt studiați de către noile generații, fiind ignorați tot mai mult.
Studiile axate pe scriitori variază, după cum constatăm și din graficele anexate acestui articol. O cauză a acestei oscilații este eternul schimb dintre countercanon și hypercanon. Problema, conform lui Damrosch, este faptul că am comis prea repede greșeala de a aborda unilateral doar ce aparține de hypercanon, negând ceea ce multiculturalitatea ne-ar putea oferi.
Emily Apter redeschide delicata problemă a traducerilor, care constituie după cum vedem un punct vulnerabil al acestei discipline și subliniază că provocarea este de a echilibra toate semnificațiile. Steven Ungar redefinește actul traducerii și preia ideea propusă de Spivak, conform căreia traducerea este cel mai intim act de lectură, iar literaritatea nu este punctul principal de referință în interpretare . Este o viziune interesantă deoarece ia apărarea traducătorilor, care adesea sunt neglijați. Într-adevăr, dacă privim rapoartele anterioare, constatăm că literatura comparată presupune cunoașterea temeinică a limbilor în care au fost scrise operele, traducerile fiind din start excluse. Totuși, într-o lume a globalizării, putem sublinia că traducerea este necesară în măsura în care nu analizăm probleme textuale de limbă.
Richard Rorty, în „Looking back at Literary theory”, este de părere că teoria literară nu a fost niciodată mai mult decât o modă inspirată de Derrida. Ca efect al editării acestor cărți teoretice , ne lovim de numeroase studii critice deosebit de stufoase și greoaie, care urmăresc să aplice anumite șabloane textelor. El privește cu reticență atitudinea lui Haun Saussy privitoare la literaritate ca obiect principal al literaturii comparate și speră ca în viitor teoria literară să fie doar o introducere într-un mod de gândire care nu trebuie aplicat, la fel ca anumite sisteme matematice de gândire sau filosofia analitică.
David Ferris este și el sceptic în privința obiectului literaturii comparate, afirmând chiar că este o disciplină ce și-a căutat obiectul necontenit și ce ajunge să se balcanizeze din punct de vedere instituțional. Fragmentarismul, în opinia sa, apare incipient încă de la revista lui Hugo von Meltzl, ca o influență a romantismului. Problema este ciclică deoarece comparatismul cade din nou și din nou în aceleași capcane metodologice.
Bucuria lui Francoise Lionnet este faptul că acest raport „măsoară” temperatura actuală a acestei discipline, oferind noi rigori. Nesiguranța, în opinia ei, este faptul că nu există direcții precise înspre care să ne îndreptăm . Schimbările la nivel global sunt mult prea dificile deoarece ele au existat și au fost aplicate de-a lungul timpului de un număr prea mare de ori pentru ca cineva să le mai sistematizeze. Ea mizează pe feminismul francez, care a constituit baza studiului în universitățile americane. Tot pe această temă, Gail Finney prezintă dintr-o viziune subiectivă feminismul în articolul „What’s Happened to Feminism?”, unde se constată mulțumirea față de echitatea și raportul egal între bărbați și femei în toate domeniile literare. Nu regăsim decât o istorie a acestui curent și nicio poziție fermă în privința raportului Saussy.
Un răspuns inedit la raportul Saussy îl oferă Caroline Eckhardt, care prezintă literatura comparată din prisma propriei specializări: literatura medievală. Comparatiștii au tendința obsesivă de a neglija canonul și de a se preocupa de problemele propriilor timpuri. Cărțile mari rămân cărți mari de-a lungul timpului, tocmai pentru că se adresează unui cititor atemporal, care nu trăiește neapărat în situația curentă. Ea dă exemplul poemului ”Parlament of Foules” a lui Chaucer și încheie articolul într-un mod lejer, cu exemplificarea studentului postmodern care spune că romanul medieval provensal „Jaufre” este chiar amuzant, ceea ce demonstrează încă o dată receptivitatea operelor mari.
În mod cert putem afirma faptul că se impune o necesitate în studiul literaturii medievale, precum și a marilor clasici. Abordarea strict pe probleme de cultural sau urban art ne-ar determina să insistăm mult prea mult pe un curent care poate să nu fie mai mult decât o simplă modă fără nicio rezonanță pentru generațiile viitoare.
Un exemplu de comparație între două tipuri de artă ne este oferit de către Christopher Braider, care abordează acest principiu dintr-un punct de vedere teoretic la început prin argumentul „ut pictura poesis”. Ideea prefigurată este că artele conexe pot ajuta la o înțelegere mai bună a unei probleme pe care autorul sau pictorul a dorit să o înfățișeze. În altă ordine de idei, gândirea sau concepția poate fi valorificată atât în muzică, precum în pictură sau în textul propriu-zis. Desigur, nu trebuie să forțăm comparația pentru a devia și a ne expune la probleme pe care nu le putem stăpâni foarte bine.
O clasificare bazată pe șablonul curentelor muzicale regionale o realizează Katie Trumpener, profesor universitar la prestigioasa universitate Yale. Astfel, ea propune studenților cercetări regionale mai degrabă decât cele internaționale. Într-adevăr, această idee poate părea surâzătoare mai ales într-un context multicultural secular, precum Europa Centrală sau de Sud-Est unde cercetătorul este invitat să devină un Bela Bartok al literaturii. Avantajul unei astfel de cercetări contextuale este că se insistă asupra problemelor comune și a influențelor reciproce într-un mediu al alterității prin excelență. Caryl Emerson analizează problema din perspectiva unui pluriculturalism ce a fost grav afectat de către comunismul sovietic ce dorea să niveleze toate palierele cunoașterii. Șansa de a regăsi această varietate poate genera noi viziuni, noi opțiuni, la fel ca și Acta Comparationis Litterarum Universarum, ce a apărut tot în acest spațiu al multiculturalității. Roland Greene este de părere că literaritatea și multiculturalismul sunt antinomici dacă sunt puși în aceeași ecuație .
Un apel către teoretizare și literaritate o face Zhang Longxi, care consideră că literatura comparată trebuie să preia instrumentarul de la teoria literară, poetică și istorie.
Putem constata că raportul Saussy urmărește îndeaproape problema globalizării și a tendinței supranaționale a statelor. Globalizarea poate avea efecte interesante în acest domeniu, deoarece putem cunoaște mult mai bine alte viziuni. În același timp ne ridicăm justa întrebare: mai există culturi separate sau tendința este de a unifica masiv întreaga literatură, sub egida pomposului nume „literatură comparată”? Problema aceasta este înfățișată în ultimul articol-răspuns de către Marshall Brown. Trebuie să nu uităm de „justa măsură” și să nu includem în acest teritoriu vast alte proiecte ce nu au nicio legătură cu literatura comparată.

6.Epilog:Ce este de făcut? Ce comparăm?
Putem constata cu ușurință faptul că literatura comparată nu poate fi definită într-un mod facil; o definiție clară, răspicată, enunțiativă lipsește chiar și astăzi, după toate aceste dispute teoretice. Consider că literatura comparată trebuie să abordeze problematici clare, care să lămurească vădit o anumită problemă. Pe scurt, putem rezuma cerințele sau instrumentarul de care are nevoie comparatistul pentru a realiza o comparație validă. După cum putem observa lesne, acest instrumentar este subiectiv, în funcție de necesitățile fiecărui cercetător în acest domeniu:
• cunoașterea a minim două limbi de circulație internațională, pentru că traducerile, după cum se observă, pot avea mari greșeli;
• stăpânirea unor domenii științifice conexe care pot ajuta înțelegerea textului sau a curentului: antropologie, istorie, filosofie, sociologie;
• lecturi vaste, care să acopere problematici din diferite epoci istorice, tot pentru o mai bună înțelegere a textului;
• deoarece trăim într-o lume în care artele se împletesc cu textul, sub diferite forme, comparatistul trebuie să cunoască și viziunile ce apar în celelalte domenii artistice;
• în privința contextualismului sau a literarității textuale, putem afirma că ambele sunt necesare, dar în funcție de cazul particular pe care lucrăm.
Corin Braga susține că literatura comparată se deschide în egală măsură către teologie, metafizică, sociologie, ideologie, politologie sau studii culturale . În opinia sa, comparatistul nu trebuie să cunoască toate domeniile în profunzime, pentru că a fi „visiting scientist in alien worlds poate constitui chiar un avantaj” . Comparatistul trebuie să fie un arhitect care coordonează niveluri diferite, având o îndrăzneală și o viziune diferită față de ceilalți. Putem afirma că cel care compară este de fapt cunoscătorul întrebării: „de ce a fost scrisă această operă?”.
Într-adevăr, literatura comparată poate fi un proiect de coordonare între diferite științe, dar fără a ieși din sfera literaturii și fără a uita de textul propriu-zis. Astfel, răspunsul dat la faimoasa întrebare a lui Peter Brooks ”So, what do you compare?”, este literatura în raport cu toate aspectele pe care o influențează.













Bibliografie:

1. Amiel, Hugo, „Sur l’art de traduction.Lettres inedites I-III”,în revista Acta Comparationis Litterarum Universarum, vol.6, 1885.
2. Baldensperger, Fernand. „Littérature comparée: le mot et la chose.” Editor Universite de Lyon. Revue de la littérature comparée 1, nr. 1 (1921): 5-29.
3. Bernheimer, Charles. Comparative Literature in the Age of Multiculturalism. John Hopkins University Press, 1995.
4. Betz, Louis, Joseph Texte, și Fernand Baldensperger. La Littérature comparée: essai bibliographique. Strasbourg: Karl Trubner Editeur, 1900.
5. Bloom, Harold, Canonul occidental.Cărțile și școala epocilor, ediția a II-a, a doua versiune, trad. Delia Ungureanu, Prefață Mircea Martin, București,Grupul Editorial Art,2007.
6. Braga, Corin, De la arhetip la anarhetip, Iași, Polirom, 2006.
7. Constantinescu,Cătălin, Lihaciu, Ioan Constantin, Ștefan, Ana Maria, Dicționar de literatură comparată, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2007
8. Coșeriu, Eugen, Omul și limbajul său, traducere de Eugenia Bojoga, Florin Bratu, A.Covaciu, Editura Universității „A.I.Cuza”, Iași, 2009
9. Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere, traducere de Delia Ungureanu, Iași Polirom,2009
10. Posnett, Hutcheson Macauly. Comparative Literature. London: Paul Trench, 1886.
11. Saussy, Haun. Comparative Literature in the Age of Globalization. Baltimore: John Hopkins University Press, 2006.
12. Spivak, Gayatri Chakravorty. Death of a Discipline. New York: Columbia University Press, 2003.
13. Șklovski, Viktor Borisovici, Arta ca procedeu,în Ce este literatura?, Antologie și prefață de Mihai Pop,note bibliografice și indici de Nicolae Iliescu și Nicolae Roșianu, București, Univers, 1983.
14. Tieghem, Paul van. Literatura Comparată. Traducere de Alexandru Dima. Bucuresti: EPLU, 1966 [1931].
15. Voia,Vasile, Aspecte ale comparatismului românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
16. Wellek, Rene, Conceptele criticii, Traducere de Rodica Tinis. București, EPLU, 1967.
17. Wellek, René, și Austin Warren. Teoria literaturii. Traducere de Rodica Tinis. Bucuresti: EPLU, 1967 [1949].

În momentul eliberării lagărului de concentrare Bergen-Belsen, unde condițiile erau mult mai drastice decât la Auschwitz, era o zi de vineri. Din moment ce peste jumătate din prizonieri erau evrei, ei au cerut să permisiunea de a-și face o slujbă religioasă. Este una din rarele înregistrări unde se aude HatiKva, piesa memorabilă despre dorința ca evreii să aibă o țară.

Vechii greci spuneau că din Lumea Morților pot scăpa, pe două porți, doar visele sau coșmarurile. Tind să cred că,de-o vreme, visele au găsit o altă formă de a ieși din această lume unde răcnesc spiritele. Și totodată, recunosc că mă tem de vise. Nu știm ce să credem. Fie că-i joc explicat de Freud și de a sa psihanaliză, fie că-i, la fel ca la Iosif, un mesaj abstract, simți că nu este o iluzie, ci se întâmplă întocmai.

de-o vreme încoace, când morții își ating de două ori trupurile
zvârcolite și circite peste sicriele mult prea putrezite,
când clopotele bat și strigă profetic noaptea,
te aud, cum
mă întrebi,
unde este gara din orașul meu provincial.

îți explic (chiar îți desenez) o hartă ce râzând
o vei arunca atunci când te vei trezi cu buimăcie,
vei pune cafeaua la fiert
și vei uita, cu siguranță drumul.

în altă dată, te vezi pe plaje năpădite de umbra muntelui
Olimp, care lasciv și chiar sadic trimite
raze în locul unde apare
ca și zeița lui venus din spuma mării, un castel
(ce iute dispare,
ca orice castel, de altfel). întrebi de ce
firele de nisip au culori prea stridente, pentru
că
știu
ai vrea să îmi tai capul, sau măcar
ochiul (ca în clipul lui dali) și să vezi, să vezi
cum deschid o lume.

hai, o fac chiar eu. îmi aranjez gândurile ca pe raftul de la magazin,
le sortez pe categorii, ca la biblioteci,
le aranjez în ordine alfabetică.
știi bine, când te trezești, nu vei mai putea fi
nici magazioner al gândurilor,
nici bibliotecar al ideilor și nicidecum
cronicar al minții mele.

tind să cred că, păsările ce ne aduc visele
albe în nopți albastre, zboară
fâlfâitor și își mai lasă o pană pe cortex.
eh,râzi, vei spune că e
medicină de doi lei.
râzi, dar penele rămân
și întocmai ca indienii, avem
înăuntru scalpului nostru un totem.
frumusețea lui depinde doar de vise.