"He Do the Police in Different Voices"

sunt aici sunt aici sunt aici
caută-mă dincolo de ușă –repede, pleacă metroul,
- și alte mii de voci care strigă zi de zi flegmatici
ies din paturi dimineața beau cafeaua care oricum e mult prea proastă
ne zvârcolim plezniți de destinul Invizibilului Oraș
ce ne fură tuturor zâmbetele, ne ia optzeci de arginți pentru a-l gusta din plin

cam așa ar suna o scrisoare către tine, spusă foarte scurt
ar trebui să scriu mai des telegrame și să folosesc mai puține cuvinte,
unii spun că așa e la modă acum.
încerc să fur trei idei
din mintea fiecăruia, să ajung acel trist magician al gândurilor din Invizibilul Oraș-
să știu rând pe rând cum tanti de vizavi numără ce mai are de cumpărat
cum doctorul din scara blocului se bucură de consultații
și rând pe rând, la fiecare, cu perversă plăcere să văd, pândind
din somn de aprilie
și somn de urs de iarnă.

1.
i-am spus soțului meu că nu e destulă mâncarea dar spaghete spaghete
mă trimite să-i cumpăr-
nu are rost să mă chinui- am rămas gravidă ca o proastă, știu
m-a râs tot satul, dar ce era să fac
nu am știut, nu am știut, mi-am ales bărbat cu nevoia
la nuntă tata a băut cam mult și s-a bătut și a venit poliția și nu a fost prea bine
și după câteva luni am născut băiatul
și acum alt băiat

și oare să-l dau la liceu la oraș sau să-l țin lângă mine că am învățat să-l prețuiesc
și mă bucur că n-am ascultat de ei, că nu l-am avortat
și că mi-am început o viață bună aici, dar totuși mai trebuie să mâncăm diseară
și nu vreau spaghete

ar mai trebui să luăm un televizor nou să ne uităm seara la telenovele
sau știri
nu avem bani trebuie să lucrez mai mult
să mă trezesc mai devreme dimineața și să merg pe metrou când nu e aglomerat
mă scuzați, vă rog mă scuzați, dați-vă mai deoparte
sunt aici sunt aici sunt aici
caută-mă dincolo de ușă –repede, pleacă metroul, îi strigam copilului meu
când aiurit a început să plângă și să rămână blocat

am crezut că se va descurca cumva se va da jos la următoarea stație
doar e deja mărișor dar s-a smiorcăit ca o fetiță
l-au dus la poliție, a trebuit să mă duc după el
nu avem acte, pas de papiers, musiu agent
merde, putain de merde, teroriști ne-au crezut, ne-au amprentat nu ne-au mai trimis acasă
ieri am crezut că plecăm, gata
nu mai petrecem Crăciunul sub turnul Eiffel, nu mai bem șampanie ieftină
dar astăzi e o nouă zi –iată că vine și stația mea, să scot căștile din urechi-
atenție la linia de tren, pun mâna în buzunar
cerul e albastru, dar nu are nimeni timp de pierdut pentru el
mi-e plină plasa de spaghete nefierte.

2.
iarăși trece iarna fără nimic interesant mi-e frig
trebuie să cumpăr haine mai groase de la un magazin din centru
ce naiba, am bani, vând droguri în fiecare seară mucoșilor bogați
și trebuie să mă respect, trebuie să mă respect pot avea gagici
au nevoie și ele de marfă
ia că vine și celălalt, ce faci, wazzap, cum ești, îl voi întreba
deși sunt cam supărat pe el după faza din metrou
când am furat din poșeta cucoanei cu bijuterii un portofel
a strigat tare și prietenul ei a venit
am înțeles doar că
sunt aici sunt aici sunt aici
caută-mă dincolo de ușă –repede, pleacă metroul,
l-am lovit am fugit era să mă prindă poliția

bine că am scăpat și de asta,
să schimb melodia de pe player și să pun alta mai ritmată un pic
da, da asta am auzit-o aseară și în discotecă- beat beat beat beat
yes beat beat dau next îl închid
înfășor firele în jurul aparatului

3.
mamă inima mi-i arsă, scria soldatul pe hârtie în timp ce mai aștepta
în tură acum vreo șase decenii ca războiul să se termine
bombele vuiau și explodau în țeasta altor cunoscuți,
(ne temeam cum vom auzi radioul ce emite sunete
distincții și metafore și știri)
mamă, inima mi-i arsă,
o să construim o casă nouă, lasă tu numa’ că vin și vedem cumva cum
e cu pământul și cu vecinul

mai am de stat două luni și săptămâni și plec acasă
sper că las toate visele aici și mai pun o cărămidă la zid și fac o fereastră
și cumpăr o rochiță nouă fetiței
cred că deja e mare, o aud în fiecare zi la handsfree tot gângurește
tot zice ”hai, hai” –o învață mă-sa să zică, doar n-a zice așa singură
și totuși mamă inima mi-i arsă

mai trebuie să fac un duș, să mă bărbieresc
mâine merg la bois de boulognes la gagici, poate îmi aleg o negresă
nu spun la nimeni, trece mai ușor timpul așa
sau să nu merg?
să merg? Vedea-voi ce va fi cum stau cu banii,ce voi face cu ei,
poate-i trimit acasă la nevastă.
mai bună e o rochiță la fetiță.

4.
se deschide o carte, și trăznesc nume aiurea
notițe de curs, de la Pomponazzi la Patrizzi,
îl văd pe Giordano Bruno răsfirat și subliniat cu zece culori
(și semnul de exclamare se răsfrânge pe el zici că îmi înghite spiritul)
-totul pe o foaie de calc-
nu mai folosim papirusuri de mult timp- trăim doar într-o lume exactă-
uite-l și pe Copernicus și el subliniat cu mii de pixuri
și Conciliul din Trent pus de-o parte

of,of, multe mai sunt,
de ce am uitat să visăm în povestea cea frumoasă în care
ni se spunea că ne-am născut cu o amintire din lumea aia mai înaltă
ni se spunea că ne-am născut și tot avem memorie și uneori avem deja-vu
ni se spunea că ne-am născut cu o amintire și că trebuie să ajungem acolo
gata
îl avem pe Copernicus, mă gândesc dacă mai ai examene și explorez mii de fire și de gânduri ce-mi cad în timpul unei ore de curs
când profesori la costum, (liceu sau academie, cimitir al tinereții mele) vor să îți
disece un poem
te cheamă să îi vezi mecanismele, atât mai discutăm, nu există poezie în poezie
dacă vrei să înțelegi, nu mai ne uităm în suflet
(sufletul e pentru fete de pension sau pentru cititorii de Paolo Coelho)
Mergem și fișăm referințe, referințe și mnemotehnici
dormim în timpul orelor- acesta este marele onirism al lumii

arta astăzi este rapiditatea pilulelor
rășina marocană și cuvântul este doar o unealtă de care puțini mai ascultă

ca și sângele ce curge în diferite vene de-i pierzi logica
corpuri cad tot mai repede ca în jocul ragdoll
gata, închid foile și mai notez ce se spune, e despre melancolie și Burton
un tratat
în care dăm de pământ cu preoți, iubăreți, teroriști și umori și terori
cuvântul este o unealtă de care puțini mai ascultă

5.
ceai servit în cafeneaua din subsol, cu fotografii de absint pe perete
acolo ne beam bucuriile mai ales –

brățări roșii ce ne unesc prin câteva fire unite
ne ucid orice posibilitate de a fi singuri
și melodii lente pe care oameni pot să facă universuri
din care nu mai putem să ieșim

visam la o lume din amândoi, să ne construim
castel din elemente chimice, să ne jucăm cu note muzicale
ce modifică
tot ce
vroiai să-mi ceri.

poeme scrise pe
spate, cu litere inverse, ca să se poată citi
indigoul îl aveam pe piept, era o matriță ce nu putea fi văzută
litere de tiparniță foarte mici
mai mici decât articolele de ziar de la mica
publicitate ce le citeai în vară ca să mergi în
lume să citești soarta din două vise.

au plecat alții,ți-au furat ideea și au mâncat pâini ieftine
de acasă și-au pus doar o bicicletă de fier pentru păpuși, pe care seara o mângâiau,
se visau urcați pe ea
pedalau visele și carnea devenea fier și distanțele se topeau și orașele se ciocneau
și munții deveneau atom mărunt și demicat
și nășteau iluzii și gânduri și
nu era adevărat.

au plecat și au mâncat somnul celorlalți, ți-au furat un sărut
ți-au tatuat un vis pe creier ce nu s-a mai putut scoate
o tumoare i-a crescut peste faldurile de neuroni
te-ai așteptat la babel, că doar în babel se ajunge atunci când se pleacă
cu femei goale, băuturi și sex n drugs n rochenrol

și cei naivi făceau avioane din hârtie,
zburau până în colțul camerei albe ca de sanatoriu dar în minți debile
făceau rânduri și rânduri de lumi ce
desigur erau false.

Spune-i nebunului că bicicleta este falsă
că am primit-o ca să găsesc drumul înapoi din Invizibilul Oraș
dar ținta nu mai e, am găsit drumul strică schizofrenicul din poem
v-am găsit, dar unde merg?
desigur, cine strigă, caută.
se plimba nebunul ca și în tinerețe fără bătrânețe, un călugăr i-a spus tainic
că nu există Invizibilul Oraș și că timpul trece diferit
și că în iluzie timpul stă mai ușor și așteaptă mai mult

spune-i nebunului că bicicleta este falsă
că a găsit drumul, că a primit calul năzdrăvat, dar nu face nimic cu el, că a crezut că
va putea să reziste în moarte și somn și lacrimi și vise și tot și toate

6.
ce fain îi stă cu ochii stinși de atâta băutură
l-am lovit cu dragoste uite cum doarme cum se stinge în muzica din inima lui
cum m-a amețit cu înalte ceruri
în apartamente mici ce privesc înspre oceanul de cărămizi

nu mai știam când era filmul dacă era realitate sau vis sau totul
toată lumea-mi era aseară plină de culori de
roșu și de alb și de verde și de săruturi pe covoare
deșirate-mi sunt gândurile mele ce
vor să vie și au fost
am ascultat teme și motive enigmatice

îmi iau eșarfa, blugii în baie
prind părul în coadă, iau trenul.
Totul e normal, totul va fi normal. Ne prefacem că este normal.
Minciuna uneori salvează adevărul : un sărut de noapte bună
Unul de rămas bun, noaptea o dăm viselor iar ziua trăim în Invizibilul Oraș
”și pă câte-o pus jos,
tăte-o zis mulțam frumos”

7.
sunt un discurs de șase voci îmi iau vocea din graiul
nevestei ce umblă în metrou
îmi iau tonul gros de la negrul ce vinde droguri la colțul străzii
fur un accent mizerabil de la soldații ce luptă, dar nu
știu pentru ce;
fur memoria studenților de la filosofie și gânduri din plictiseli
iau discursul de nebun
și senzuala voce de esmeralda mereu înșelătoare

întotdeauna ne naștem pe șase voci
în inima Invizibilului Oraș.

Din nou, despre Transilvania, un interviu preluat de pe echinox.ro.
Din nou, de-o papadie priponeste-ti calul. Ardeal si atat. Fara dreapta, fara nationalism exacerbat. Regionalism.

Valentin Trifescu: istoric de artă format la universităţile din Cluj şi Strasburg. Din anul 2010 susţine seminariile de istoria artei medievale şi renascentiste la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj. A publicat: Bisericile cneziale din Ribiţa şi Crişcior (începutul secolului al XV-lea), Cluj, 2010; o serie de articole dedicate regionalismului cultural din Alsacia şi Transilvania; şi este coordonator al volumului Confluenţe şi particularităţi europene, Cluj, 2010. Este iniţiator şi membru fondator al Şcolii de vară „Diva Deva” pentru dialog intercultural (2007) şi al Cercului „Europa Noastră” din Cluj (2008).


Interviu cu Valentin Trifescu.

Făcut de Győri Tamás.

Cu fotografia lui Daniel I. Iancu.

Traducerea a fost revizuită de Dobrai Zsolt.
Gy.T.: Domnule Valentin Trifescu, vara aceasta s-a încheiat ediţia a 5-a a şcolii de vară pentru dialog intercultural „Diva Deva”. Ca fondator al acestei manifestări cultural-ştiinţifice, ne puteţi spune câteva lucruri din istoria şi din motivaţiile care au stat la baza acestui proiect?

V.T.: Sunt plăcut surprins, ba chiar onorat, că acţiunile pe care le-am iniţiat acum câţiva ani, cu mult entuziasm, au trezit interesul dumneavoastră în aşa măsură încât să-mi propuneţi o conversaţie pe această temă. Şcoala noastră de vară pentru dialog intercultural, care la început a fost doar un festival fără prea mari pretenţii, a luat naştere din prietenia mea cu lectorul universitar François Bréda (Bréda Ferenc). Deşi ne cunoşteam de mai bine de un an, am demarat această manifestare culturală abia după ce ne-am descoperit solidarităţile regionale. Eu eram un moţ hunedorean – cu toate că numele de familie mi se datorează bunicului patern originar din Moldova –, iar el era un maghiar hunedorean, care trăiam de ceva vreme la Cluj. Aşa că am considerat că este de datoria noastră să ne aducem omagiul locurilor natale, printr-un eveniment cultural organizat la Deva, care avea misiunea de a dezmorţi viaţa culturală din „provincia” transilvăneană. Încă de la început, ni s-au alăturat prietenii noştri, domnii: prof. univ. dr. Pavel Puşcaş, conf. univ. dr. Gheorghe Mândrescu, prof. univ. dr. Alin Mihai Gherman, lector dr. Giordano Altarozzi, Raoul Weiss şi Vasile Ilyes. Cu alte cuvinte, „Diva Deva” este rezultatul unei atmosfere degajate de Clujul multicultural (evident, este vorba de Clujul meu) şi al colaborării unor oameni care se bucură de binefacerile dialogului intercultural şi care şi-au propus să descopere şi redescopere identităţile şi valorile locale ale Transilvaniei. De-a lungul anilor, am avut invitaţi importanţi, pe care din păcate nu pot să-i enumăr aici, din ţară: de la universităţile „Babeş-Bolyai” şi „Gheorghe Dima” din Cluj, „Petru Maior” din Târgu Mureş, „1 Decembrie” din Alba Iulia, „Ion Mincu” din Bucureşti şi „Universitatea de Vest” din Timişoara; precum şi din străinătate, de la universităţile: „La Sapienza” din Roma, Universitatea din Messina, „Louis Lumière” din Lyon, „Paul-Valéry” din Montpellier, „Universitatea Carolină” din Praga şi Universitatea din Debrețin. Accentul s-a pus de fiecare dată pe Transilvania. Anul acesta am avut ca temă generală: „Influenţe austriece în spaţiul cultural transilvănean”. Am dezbătut deasemenea, în ediţiile trecute, şi subiecte ca: „Europa dinaintea epocii naţiunilor”.
Gy.T.: Deşi au trecut mai bine de 90 de ani de la unirea Transilvaniei cu România şi peste 20 de ani de la căderea comunismului, regionalismul cultural, şi în cazul Ardealului transilvănismul, este necunoscut sau perceput ca o atitudine negativă printre români. Ce este de fapt transilvănismul?

V.T.: După cum spuneam în câteva cercetări întreprinse deja, regionalismul – atitudine care în Transilvania primei jumătăţi a secolului al XX-lea a avut profunde şi fertile implicaţii culturale atât printre maghiarii, cât şi printre saşii şi românii din interiorul arcului carpatic – a fost de cele mai multe ori privit cu suspiciune de către Centrele politice şi de putere ale vremii – Budapesta, apoi Bucureşti. Chiar folosirea denumirii de Erdély a devenit una incomodă pentru autorităţile maghiare din ultima etapă a monarhiei austro-ungare.

În urma unei puternice politici de centralizare, regionalismul a căpătat treptat o conotaţie negativă, atât în timpul monarhiei austro-ungare cât şi după trecerea Transilvaniei în componenţa României. Ca o reacţie adversă, în prima jumătate a secolului al XX-lea, apare în rândul maghiarilor, saşilor şi românilor transilvăneni o mişcare regionalistă cu diverse implicaţii, mai ales culturale, care a fost denumită, în sens larg, transilvanism. Cu toate că acest fenomen cultural a reprezentat o realitate istorică, el nu s-a conturat într-o ideologie bine definită. A avut în schimb o istorie subterană, multiplă, alternativă, paralelă cu istoria oficială. Uneori chiar regionaliştii s-au ferit să proclame, în mod explicit, regionalismul sau transilvanismul ca fundament al activităţilor culturale. În acest sens, Alexandru Dima lansează conceptul alternativ de „localism creator” prin care militează de asemenea, dar într-o altă formulare, pentru valorificarea „realităţii geografico-sociale imediate, vii şi concrete a «locului»”. Drept dovadă că nici astăzi transilvanismul nu este complet „reabilitat” în cultura românească ne stă mărturie faptul că el lipseşte cu desăvârşire din principalele sinteze de istorie a Transilvaniei şi a României scrise după 1989. L-am întâlnit doar în voluminosa lucrare Istoria României. Transilvania (1999), unde este, după ştiinţa mea, pomenit doar o dată cu un sens profund negativ, el fiind încadrat la cele 11 motivaţii ale revizionismului maghiar din perioada interbelică. În literatura românească de specialitate, excepţie de la regulă fac istoriile literare. După deschiderile făcute, în anii ’20, de către Ion Chinezu, la fel de importante sunt şi contribuţiile unor autori ca Nicolae Balotă sau Gavril Scridon, care au adus în discuţie implicaţiile literare ale transilvanismului.

Spre deosebire de ideologiile tari, transilvanismul nu suportă o dogmatizare şi nu presupune existenţa unei nivelări ideologizante. El se manifestă prin figuri (personalităţi) şi capătă forme (atitudini) care variază mereu în intensitate şi acţionează neunitar. În acelaşi timp, transilvanismul nu este expansiv, el nu vrea să cucerească sau să convertească. Scopul său primordial este acela de a-şi păstra, pe cât posibil, nealterată identitatea, care este legitimată şi circumscrisă de istoria şi geografia regională.

Se poate identifica, de exemplu, un transilvanism politic printre românii ardeleni din perioada interbelică, care au dorit autonomia sau chiar independenţa Transilvaniei faţă de Regatul României, fapt care nu i-a împiedicat să fie reticenţi în ceea ce îi priveşte pe maghiarii sau saşii transilvăneni. În acest fel, regionalismul poate trăi într-un concubinaj ciudat cu naţionalismul, el nefiind absolut incompatibil ideologiilor tari, datorită calităţii sale de atitudine acompaniatoare.
Gy.T.: Transilvănismul mai este de actualitate, sau îl putem considera un capitol de istorie?

V.T.: În ceea ce ne priveşte, ne-am cunoscut într-una dintre seratele de muzică şi dans ale mişcării „Táncház” din Cluj. Dumneavoastră eraţi pe atunci un proaspăt student „Erasmus” venit din Ungaria, iar eu eram singurul român din sală, care îşi „juca” săptămânal rolul de minoritar într-o reuniune eminamente a studenţilor maghiari. Acolo, ca român, am descoperit, după binecunoscutele concerte din cafeneaua „Aux Anges”, minunata muzică a românilor de la Bonţida sau a celor din Ţinutul Călatei. Or, să aud şi să văd muzica românilor ardeleni cântată şi dansată cu toată pasiunea de către maghiari, pentru mine este mare lucru. De exemplu, cred că în această formă, ce-i drept necunoscută marii majorităţi, se manifestă astăzi o formă a transilvanismului, cu menţiunea că mişcarea „Táncház” include şi adepţi ai dreptei naţionaliste. Nu ştiu în ce măsură sunt conştienţi şi îşi asumă aceşti tineri maghiari – care promovează muzica ţărănească transilvăneană, fie că este ea a maghiarilor, secuilor, ceangăilor, ţiganilor sau a românilor – felul acesta de transilvanism. Din păcate, românii încă nu au depăşit, în acest sens, maniera artificială şi moartă a „Cântării României”. Poate, după cum spunea istoricul literar Dávid Gyula, într-o conferinţă pe care am organizat-o în cadrul Cercului „Europa Noastră”, „transilvanismul şi-a trăit traiul pe la sfîrşitul anilor ’30”. În ceea ce mă priveşte, eu continui să mai rezonez la muzica ţărănească transilvăneană, la compoziţiile lui Bartók, Kurtág sau Ligeti – care au un important filon muzical transilvănean –, la arhitectura şi literatura lui Kós, sau la graiul românilor ardeleni. Nici pălinca şi mâncarea ardelenească nu trebuie uitate. Transilvanismul astăzi, din punctul meu de vedere, este cu siguranţă unul mai discret, mai retras şi mai introvertit. Oricum, atâta vreme cât va exista Transilvania, va exista şi prezenţa ei în sufletele oamenilor care au luat contact, într-un fel sau altul, cu ea.

sursa.
http://revistaechinox.ro/2011/12/transilvanismul-astazi-interviu/

Experienta mea in Franta, la Sorbonne suna in felul urmator, daca am prelua un motto sfant pentru Lenin: "invata, invata, invata". Nu e de vina, dupa cum unii ar sari degraba sa strige, un zel personal, ci mult mai degraba functionarea unui sistem de educatie alternativ fata de cel romanesc. Si totusi, cu atatea baiuri ca si cel de acasa.
Prezentarile in trei etape, cu o problematica ce trebuie sa o pui, dar niciodata sa-i raspunzi, imi sunt deja prinse in cap ca un scai de care nu te poti lasa. Daca ar trebui sa te ceri la baie, ca in scoala generala, nu ar merge un simplu "doamna, pot sa merg la pisu ca ma trece tare", ci ar trebui o lunga si sofisticata demonstratie care probabil s-ar termina cu urinatul in pantaloni. Dar nu, excesul de zel nu merge pana aici. Desi nu e exclus ca in trecut scolasticii rasi in mijlocul capului sa fi sustinut o dizertatie in latina canonica pe tema primatului oului sau cealalta varianta.
So, here we go. In ceea ce urmeaza, voi incerca sa subliniez importanta sau ineficienta unui sistem francez care, desi se pretinde a fi pus la punct, are numeroase scapari. Problematica pusa in discutie este urmatoarea: cum reuseste un sistem cotat printre cele mai bune din lume sa excluda intr-un fel chiar eficienta actului literar. In alta ordine de idei, care-i faza cu sistemul francez, de ce un francez de rând trebuie să fie mai cu moţ decât toată Europa la un loc.

Partea 1. Un sistem cum nu-i altul.

În momentul în care scriu acest articol, mă chinui cu tastatura franceză şi cu modul ultraciudat de a poziţiona caracterele în propria ordine.Până şi la acest nivel, se vede cum francezii doresc ca orice să fie nu în rând cu lumea, ci altcumva, chiar dacă se complică la modul infinit problema. Ei încă visează în mediul academic la supremaţia mondială, o frustrare ce vine de la Napoleon încoace, văd America drept supremul rău capitalist şi uită că de fapt există corporaţii precum Carrefour, Lidl şi altele şi altele care numai americane nu sunt. BIneînţeles, acest lucru trebuie să apară şi în sistemul universitar. Mai exact, fiecare dintre noi am zis de cel puţin două ori în viaţă fraza miraculoasă: la ce ne trebuie capitolul ăsta în viaţă, ce e cu ecuaţiile diferenţiale dacă merg la Filo, de ce trebuie să ştiu toate luptele lumii dacă merg la Poli? Exact, exact, fiecare a spus-o şi nu ne ascundem. Însă francezii o fac. Sub egida unei lozinci de tipul: seminare în care discutăm şi dezbatem, dar la final tot la opinia profului ajungem, chiar dacă e una idioată. Asta în cazul în care au loc dezbateri.Deocamdată am prins doar două pe bune, restul doar mici discuţii de 2 minute în care niciunul nu susţinea o idee. Da, la Sorbona.

Un sistem cum nu-i altul pentru că Franţa are cuvintele de aur Liberte,Egalite, Fraternite, dar chestia asta se aplică cât de prost posibil. Cu studenţii, că mă priveşte. Din punctul ăsta de vedere, pot să spun clar, frumos şi răspicat că în România e mai bine, chiar dacă voi stârni vâlvă printre emisarii de discursuri mizerabiliste de doi lei. Ca să mă fac bine înţeles şi nu rău, ţin să precizez că nu ţin partea patriotardă. Ci văd cum în România, primeam cămin bun la un preţ, să fim serioşi de nimica, vedeam cum masa costă maxim 10 lei la cantină, vedeam cum primeam bursă de învăţam bine şi vedeam cum aveam o siguranţă normală. Adică, nu dormeam pe străzi, statul se ocupa cu chestia asta. De bine, de rău, că-i C16, că nu. A, şi utmost important, nu trebuia să-mi plătesc studiile. Şi vedeam cum, cel puţin la Cluj, erasmuşii toţi primeau cămin în Auri, locuri bune. Aşa. Erasmus în Paris. Fără loc de cămin asigurat, fără vreo politică concretă de căutare de cazare, un sistem de mese studenţeşti bune, dar cu program de 4 ore pe zi, când ţi-e mai plin programul. Cu hârtii mai ca în România (legal, pot spune că stau ilegal pt. că sunt multe formalităţi de îndeplinit pentru a-mi face o altă hârtie bună de toaletă după ce vin în Ro). A, şi transportul parizian care costă 80 de euro, iar pentru a avea o reducere de student, trebuie să vii cu hârtii până la al şaptelea neam.

Modalitatea de evaluare e destul de eficientă, în sensul că nu stai să strângi din sfincter până în februarie şi să înveţi toată materia la grămadă. E mai mult ca la liceu, cu medii, prezentări, teste sumative, care sunt binevenite mai ales pentru că mai răreşte din cei care vin, dar nu prea la facultate. Şi totuşi. Dacă credeţi că toate cursurile sunt wow,ce mişto, nu e chiar aşa. E foarte tehnic totul. Proful citeşte, tu notezi. Scrie şi taci. Desigur, nu e o regulă universal valabilă, dar de obicei se cam aplică. Cred că la modulul pedagogic pe care eu încă sunt în dubiu cum îl voi face, ei au luat nota 0. Sau nu ştiu, nu trebuie să ai har didactic pentru a fi un prof. Trebuie să fii boring ca să fii şi tu cool. Dar chestia asta îţi dă rigoare în discurs şi problematizezi mult mai concret problema. Vezi mai în adânc anumite lucruri.

Partea 2. Cum uneori e bine.

Chestia cea mai mişto a francezilor e că stau foarte mult pe text. Adică nu cărţi citite aiurea pentru o idee minimală, ci ei dau un text de 3 paragrafe şi ţi se cere să-l comentezi. Cu vrute şi nevrute, dar citând din text, subliniind şi resubliniind. O chestie super superamuzantă este că absolut toţi colegii mei au penar cu creioane colorate, cutie cu creioane şi carioci, ca şi cum noi aveam în clasa a IV-a. Îţi vine să râzi pentru prima dată, te miră ce-i cu ei, îs gay, au mân cat stricat. Întrebări din astea mi-au venit prima dată. Dar am văzut că e mult mai eficient să lucrezi aşa, organizezi textul cum vrei, cu chestii ce îţi sar în ochi. Chit că la finalul comentariului, textul arată ca un brad de Crăciun. A, şi când ei se plictisesc, absolut toţi îşi rod unghiile. Până la sânge. Pe vremuri, la ţară se punea ardei iute pe mână ca să nu faci asta. Cel care făcea era considerat prostu familiei. Acuma aicea nu ştiu ce să zic.

Uneori e bine pentru că dai de o grămadă de literatură bună şi te pune să problematizezi textul. Tu versus fragmentul şi atât. Şi unii profi fac referinţe superbe la alte domenii, la alte chestiuni de discutat. A, o chestie super sinistră este că, din exces de zel sorbonard, nu se fac pauze. Uneori se pare că e justificativ cazul extrem de a'ţi roade unghia. Deşi e mai convenabilă guma de mestecat.

Şi bibliotecile sunt bune, deschise până seara târziu,dar uneori te loveşti de o coadă imensă (da,da dragii mei, cozi la biblioteci, şi încă nu e sesiune). Cărţi bogate, multe, aici nimic de reproşat. Borgesian chiar. Deşi uneori vin tot soiul de persoane dubioase, ca de pildă la Pompidou, locul unde se adună boschetarii duminica pentru ca să se încălzească puţin.

Part 3. Parisul care este, Parisul ce nu este.

Parisul, dragii mei, şi-a pierdut identitatea. Nu mai e nici oraşul locuit de artiştii ăia boemi de secol XIX, e cel mult oraşul locuit de elita filosofică structuralisto-postructuralisto-derrideană-whatever. Dar artistic,oraşul nu prea spune nimic. Montparnas a devenit o zonă de party, Montmartre este plin de ţigani, români şi tot soiul de naţii dubioase, boem, dar în sensul ăla mai rău. Centrul e of course, centru, cu Louvre, cu Rivoli, Trocadero, Eiffel, Notre Dame, etc. Dar e şi locul unde boschetari dorm pe stradă, fac pişu la colţu străzii, iar poliţia se uită la ei şi tace. Iar altul dacă vorbeşte mai tare sau e mai dubios, una-două poate fi dus la poliţie.

Parisul care este, ca să l citez pe Vanghelie, îl avem undeva în zona La Defense şi în partea Gare d'Austerlitz. Zgârie-nori, nu mari, dar clădiri faine, zonă liniştită. Parisul nu are mari clădiri. Vorbeam cu Dani, colocatarul meu şi am ajuns la concluzia că e probabil un strat geodezic prea moale, nu poate susţine o ditai clădire că s-ar scufunda. Nu ştiu, dar s-ar explica de ce permisiunea de construcţie există doar în La Defense. Dacă eşti turist, go there. Nu în centru şi never la Sacre Coeur sau mai rău, hell called St. Denis. Parisul totuşi este frumos, nu poate nimeni nega; deşi crowded and all the other aspects. Problema cu imigranţii nu o mai deschid pentru că mi-ar lua o altă dizertaţie de făcut. Cel mai fain este că imigranţii au mâncare ieftină. Şi foarte bună.


Ca să termin impar cu dizertaţia, spun că e un sistem diferit. Uneori ciudat, dar din care românii s-au inspirat până la sânge. Până şi la arhitectură, clădirea Sorbonei e aproape la fel cu cea a Universităţii din Bucureşti. Pot spune personal, că e o experienţă interesantă, nu e rău, dar vreau să evidenţiez nişte adevăruri ce poate nu le spune oricine. Sau nu orice turist exacerbat de prestigiul Parisului le vede din prima. Dar e fain, ne place.

Thomas More in his work Utopia points the contrast between his ideal type of church music and that of the present time, insisting on the fact that the beauty as a concept should be put on the first place . As we all know, in the Renaissance the main interest was to regain the origins and to restore the Roman and Greek heritage. Generally speaking, in the art this was a complex phenomenon and mainly was concentrated on different disciplines. For example, if a painter would have the ancient models right before his eyes (or we can presume that he could have seen the statue or the painting), the writer would have the ancient legend, myths and texts and the philosopher access to the main works, for a musician the situation would be far more complicated. We can observe that in the Renaissance field, going back to “fontes purissimi” meant more to create works of art which would be developed on a mythical theme, than using ancient musical structures.
In the England of 16th and 17th century an interesting phenomenon is happening: the music develops differently from the Continental mainstream figure and takes new forms.

We must ask ourselves what determined the transfer from sacre to a more secular music. What were the main causes that determined the transformation of the traveling minstrel to the resident of the Royal court? Is only Renaissance the keyword in this equation or we must take into account other aspects? The effects are not negligible as well. Who were the patrons and the protectors of the Renaissance music?

In this study, I will try to explain what were the mutations in the 16th century that determined the reorientation of the music in the English area. First of all, I will focus on the musical problem from a philosophical perspective. Later, I will present the instruments of the period and their evolution. After that, I will try to explain the differences between the Catholic mass and what brought new the Reformation (and the currents inside this large religious movement). Briefly, the two tendencies are the polyphonic mass versus the more simplified Anglican melodies. I will show that the musicians were encouraged by many noble families in England, as well as the monarchy itself. I will also focus on some examples of secular music, starting from William Byrd’s compositions and other. Moreover, it is clear that the protectors and the patrons had a huge influence on this kind on music.

1.Musical Philosophy and procedures.
The medieval heritage considered that the music was split in two parts: musica speculativa (the act of thinking and philosophizing music) and musica practica (the theory of music and composition and performance). Many still considered that music can induce poetic furor (like Marsilio Ficino), whereas others took intoconsideration the Pythagorian theory of harmony. We must consider that the essential compositional technique was that of counterpoint, the combining of independent melodic lines in a harmonic and consonant manner . The main voice was the tenor, often forming with the top line (“cantus” or “superius”), while the two other voices in the structure (“altus” and “bassus”) provided other counterpoint. Many genres employed a cantus firmus. Dufay seems to have championed one of the major forms, the polyphonic setting of the Ordinary of the Mass in the works in 1420s. The major problem about revivalism was that about historic ancient sources. Some musicologists deny that a rebirth was possible because no ancient music could have served as a model for imitation. On the other hand, we must agree that the musical writing was inspired by Greek or Roman ideals.
Theorizing about music split into two categories: musica theorica, which dealt with the foundations of music, such as the nature of sound, interval, consonance and dissonance, scales, modes, tunings, durations and other matters defining the medium of musical sound and on the other hand musica practica, comprising instruction in singing, playing instruments and composition of melody, rhythm and counterpoint. It is important to say that the most important treatise of the late Middle Ages is Speculum musicae written by Jacques de Liege in 1330. He is responsible for this binary division between practice and theory. Another important theoretician is Ugolino of Orvieto, who wrote Declaratio musicae disciplinae. The first three books are dedicated to musica practica and the last two follow the Boethius’ pattern. In other words, he explains the musical intervals with the help of arithmetic order.
Another important theoretician is Bartolome Ramos de Pareja (c.1440-1491), a Spanish mathematician who settled and lectured in Bologna around 1470. He was particularly interested with the practical part. He proposed a new way of dividing the single string of the monochord an instrument used since antiquity for tuning the musical intervals by measuring string lengths.He said that the perfect consonances were the octave, fouth and fifth. The Greek chromatic and enharmonic genres of melody also beckoned to be revived. Nicola Vicentino dedicated most of his treatise L’antica musica ridotta alla moderna prattica (Ancient music adapted to modern practice) in 1555 to a practical method of adapting the genres to modern compositions.

The transmission of music in the Renaissance was through different forms. The development of printing meant that the music could be transmitted in written forms as a series of signs, live performance or orally. The technology of printing press became more and more accessible, making the transmission more easy and generating interesting phenomena . In other words, we have:
• Oral transmission.
• Written transmission.
• Manuscripts.
• Printed music.


2.Instruments. Polyphony- a new word. Violin – a new family name.

Until the 15th century we must take into account the fact that very little music was written expressly for instruments, except for keyboard. In every city, groups of large trumpets with drums and cymbals were present in every town and court and represented the majesty of king. On the other hand, the “soft ensembles” used contrasting sounds (for example, fiddle,lute and recorder). The polyphonic music in religion had a profound effect on instrument setting. New instruments were invented: the violin family was seen at the end of the fifteenth century. Until the early decades of the sixteenth century the usual custom was that instruments and voices performed separately. Also, the large church organ usually performed alone, until the late Renaissance. In the sixteenth century, performance practices moved to the direction of an integration of voices and instruments on one or more of the lines in a vocal performance. The improvisation was an important part of both vocal and instrumental performance. For example, instrumentalists routinely improvised music for dancing. When they were accompanying “generic” dances- those that were made up of a repetition of a single step pattern- all that was necessary was to know the rhythms and phrase lengths of the dance.
In what concerns the instruments, many of them continued the tradition already existing. Some lost their status (like hurdy-gurdy or the bagpipe, which could not suit very well the polyphonic system) and became emblematic for peasant music in whole Europe. Different families of instruments appeared:
1. bowed strings- the viol (six-string instrument, curved bridge, held by the legs), viola da braccio (seven strings including drones, held on the shoulder), vielle (four strings with a flat bridge), rebec (three strings, flat bridge). Originally violin was used only for dancing music, but professional musicians observed its large adaptability.
2. plucked strings- in this family, only the lute and the harp were modified and adjusted to meet the new repertory. The four-string guitar developed from a variety of a series of instruments that survived from the Middle Ages.
3. woodwinds. In the cities, an ensemble of two or three shawms became the favorite instrumental music employed by civic governments and courts. This phenomenon was constant throughout Europe, as we can see it from the linguistic proofs: “town pipers”(England), “pifferi” in Italy, “pyperen” in the Netherlands and Pfeipfer in Germany.
4. Brass. Some instruments were used to announce daily programs and news. Also, the trumpets were used for heraldic purposes during ceremonial occasions. The trombone had a more versatile function than the trumpet because had access to the whole scale. The cornet became an emblematic Renaissance instrument.
5. Keyboards. The organ met an enormous expansion and development during the 15th century in whole Europe. All were built with many ranks of pipes and various pipes, keyboards and foot pedals. The harpsichord and clavichord are first noted in the late 14th century and became increasingly popular during the next several centuries.


3.Religious music and religious problems.

During the 14th century, the musical setting was taken from the Ordinary of the Mass. Complete settings can be found in this period with examples as Messe de Nostre Dame by Guillaume de Machaut. On the next century, Masses were based on cantus firmus - they usually took Gregorian chants and put in the tenor voice. The cantus firmus appeared simultaneously in other voices too- the composer using a series of contrapunctal methods and techniques. The main debate about this kind of music appeared after the Reformation movement. The biggest problem in this kind of interpretation was the fact that the message, the words were put on the second plan. In other words, this would be a weak point which was very attacked by Calvin, Luther or Zwingli. In 1562, during the Council of Trent’s discussions, the main delegates were humanists who were very concerned about this polyphony in church. Furthermore, many prelates also disapproved the use of this way of singing. After this moment, the practice was prohibited. This event stirred controversy as we may expect. Alexander J.Fisher insists on the fact that Giovanni Palestrina’s legend of performing Pope Marcellus Mass was discredited by scholars and in fact there was little to save from this kind of music. In England, the Catholic music had very high standards. We can see how Thomas More’s affirmation is viable in this present context. The tradition of vernacular music was present here too. Simon Tunsted, an English Franciscan friar is supposed to have written Quatour Principalia Musicae, where he develops the principles used a century later in England, Italy and Germany: the polyphony. At the English court, a current practice was to Latinize the names, which is another sign for the affinity towards this kind of music. On the other hand we must observe that this style was recurrent only in the cathedrals and highly educational establishments. In the countryside, the peasants would hear the same Gregorian plain chants. Before the Council of Trent debate, another event influenced the evolution of the English religious music. The Act of Supremacy of 1534 made official the split of the Anglican Church from the Catholic Church. The problems which have generated this huge event are complex and the aim of this subject is not to discuss them. On the other hand, this generated a new form of music two decades before the problem to be discussed in the Roman Church.

The Reformation brought new ideas not only on the dogmatic field, but also on the social, political and artistic one. Like in the theology, the opinion regarding music was not a single one. For instance, Martin Luther considered that music is very important and a gift from God. Seeking to breach the artificial barriers between the clergy and laity that characterized the Catholic church (the Latin mass inaccessible for many of the participants), Luther himself or his friend Johann Walter (1496-1570) composed two dozen songs for congregational singing . He was called the “Nightingale of Wittenberg” by the Meistersinger Hans Sachs and played the lute and flute and a decent understanding of music theory. The Latin mass became a German one. On the other hand, Ulrich Zwingli found no justification for music in the Scriptures and even banned the music. Jean Calvin had a middle position between the two: the melody has to be sung by the entire congregation. Sometimes, the religious hymns had a specific religious propaganda purpose. For example, in Lyon in 1551 the families would sing vernacular psalms in defiance of the local Catholic authorities .

In England, after the moment of 1534, in the Reformed church was applied the principle debated in the previous paragraph: one-syllable per one-note. We must consider Henry the 8th as a major figure considering the artistic and religious movement both. First of all, by his self-proclaiming as the head of the Anglican Church, he would have needed a new liturgical structure, where the music played an enormous part. Also, he needed an English sung liturgy in order to give more coherence and a sort of national pride. For instance, Queen’s Elisabeth fine of 12 pence for refusing to go to church was another way to convince the population to attend the mass.


4.Musicians and their patrons.

Henry VIII was very interested about music and it was commonly known that he could play various instruments. He inherited this passion from his father, Henry VII who, according to the court documents, had four sackbuts, a Welsh harper, string minstrels, a dozen trumpeters and the established children for the Chapel Royal. His son’s musician tastes were far bigger, having seven sackbuts, three lutenists, four flautists. A part of these musicians were invited from the Continent in order to sing in London. We must observe that we have in this period an idolarisation of ‘courtly literature’. In other words, the example of the Royal Court is taken as a social behaviour or as an example throughout the country. For example, like the Renaissance king, any gentlemen would be expected to know how to fight, wrestle but also to read, count, sing and play instruments, as David C.Price observes . Also, we must take into consideration the fact that in this period the cultural changes were large-many nobles used to travel throughout Europe. Many educational institutions appeared. Among the main protectors, we must observe that universities had a crucial role. The music was taught at different degrees at Cambridge or Trinity College. The first title of Doctor in Music was recorded in 1463/1464. Before 1540s we have little evidence of people servants who could read music.

We must also focus on the noble families, who played an important part in protection of the artists and musicians. Who were those who protected the musicians in order to imitate the court rites? From family papers, letters and accounts comprise some historians have observed how important was this artistic movement throughout the 16th century. If the Church’s encouragement in music was little, the compensation came from this part. In the eastern England, we have for instance families like The Kytsons of Hengrave, the Petres of Ingatestone, the Bacons and Cornwallises of Suffolk. Many members of these families studied at Oxford in the musical field and brought minstrels to their court. For example, William Byrd was twice at the court of Petres. In the North of England, the Talbots of Welback, the Cavendishes of Chatswath and Hardwich were knew both for their richness and for their protection of artists. In the West of England the same situation is present with the Seymours, Earls of Hertford, the Thynnes of Longleat. In the Midlands, we have the Manners of Belvoir, the Berties of Eresby, the Willoughbys of Wollaton from Nottingham. We can see that the interest was very large in the country. These families were not necessarily involved in politics. Without any fear we can name them the major patrons of secular music compositions. We must observe that after the Reform, many nobles remained Catholics and encouraged music composition and creation at their private chapels, especially after “The Act of Settlement”.

On the other side, the Puritans were definitely against the musicality encouraged by these families. They followed the Genevan school of thought, where it is clearly specified that music is a pleasure that conduces to vice and not to virtue. The conflict was a clear one between Catholics and Protestants. The Puritans encouraged domestic music-making, the playing of organs, but outside the hours of church service.


5.Compositions.Works and directions.

In this period, there are five main branches of composition: sacred music, for liturgical use, madrigals, some of which have sacred words but are sung at home, solo songs with instrumental accompaniament (lute) , keyboard works and instrumental chamber music. We must observe that music printing was adopted from continental practice during this period. Elisabeth I granted the right to publish to Tallis and his student William Byrd. This is one of the cause why his works survived in various editions. Another effect was that somehow limited the potential for other musicians to publish in England. From 1588 to 1627 a new school appeared, named The English Madrigal School. The main determinance for writing madrigals came through the influence of Alfonso Ferrabosco, who was present at Queen’s court. Until the publication of Musica Transalpina by Nicholas Yonge we can not talk about a true school of madrigals. This work published in 1588 was a collection of Italian madrigals fitted with English words. The popularity of them was very big and was followed by other anthologies soon after. William Byrd also experimented this musical form, but never called it like this. The Triumphs of Oriana is a collection of madrigals compiled by Thomas Morley, which contained 25 different madrigals by 23 different composers. Oriana is another name used for the Queen.
We must consider that William Byrd (1543- 1623) is the central figure of the Renaissance music in England. His circle of friends and employers included Catholic activists such as the earls of Oxford, Northumberland and Worcester. He benefited from the patent granted by the queen for the printing and marketing of music. He managed both to have the royal regard and the Jesuits, beside the tumultuous context. He was sworn in as a gentleman of the Chapel Royal in 1572 and he is described as ‘the Father of Music’. He was mainly influenced by Alfonso Ferrabosco and became an exponent of imitative polyphony. We can suppose this because of his later move to Essex at the Petres, where he wrote three masses and the two books of Gradualia. In the long term, his music has scarcely been out of the English cathedral repertoire since his death.

Another important figure of English Church Rennaissance music is Thomas Morley , who was a composer and organist. Mainly, his workplace was at Norwich Cathedral and St.Paul’s Cathedral. In 1588 he graduated Oxford in music and even managed to become a gentleman of the Chapel Royal in 1592. He was the author of Triumph of Oriana in 1603. He was taught by William Byrd and he wrote a work where he specifies his opinions regarding the rules of composition: Plain and Easy Introduction to Practical Music. He also is known for sacred music, but he is remembered mostly for secular music , especially the madrigals written in the ballet style. The Triumph of Oriana was a collection of 29 madrigals written not only by Morley, but also by Weelkes, Gibbons. It is dedicated to Queen Elisabeth, who is eulogized in the refrain that appears in 26 of the madrigals: `Long live Fair Oriana”.
Thomas Tallis is a English composer and organist in Dover, London, and Waltham Abbey. Following the dissolution of the Abbey in 1540 he sang at Canterbury and was a member of the Chapel Royal, under Henry VIII, Edward VI, Mary Tudor and Elisabeth I who granted him and William Byrd an exclusive licence allowing them to print music. His style was a combination of continental music and the politically influenced liturgy.
A Welsh composer who studied with William Byrd and Thomas Tallis was Thomas Tomkins. He was an organist at Worchester Cathedral and a gentleman of the Chapel Royal, providing music for both. He wrote services, anthems, verse anthems, keyboard works and consort music.
An English composer whose career started at King’s College is Orlando Gibbons (1583-1625). He became a gentleman of the Chapel Royal in 1605 and was later one of the organists. He worked in the household of Prince Charles. His sacred music includes anthems, verse anthems and service settings. He also wrote fantasias for viols and for keyboards. John Bull studied with William Byrd and was an organ builder, composer and organist at Hereford and the Chapel Royal. He was known for his keyboard writing, which consisted of decorated patterns against a plain cantus firmus.

To conclude, we must observe that the context was very interesting and followed a tradition in this field. Still, it is very difficult to talk about a Renaissance in the musical field as if in the literary or other cultural areas. We must understand that many instruments appeared and the musicians had their own patrons.
A. Matus
Paris IV,nov.2011










References:
1. Grendler, Paul (ed.), Encyclopedia of the Renaissance, vol.4, Charles Scribner’s Sons, New York, 1999.
2. More, Thomas, Utopia, London, 1516, trans.Robinson and edited by Simpson.
3. Pirrotta, Nino and Elena Povoleda, Music and Theatre from Poliziano to Monteverdi.Translated by Karen Eales. Cambridge, U.K., 1982.
4. Price, David, Patrons and Musicians of the English Renaissance, Cambridge University Press, Cambridge, 1981.
5. R.Po-Chia Hsia (ed.), The Cambridge History of Christianity- Reform and Expansion, 1500-1600, Cambridge University Press, Cambridge, United Kingdom, 2007.
6. The Oxford Dictionary of the Renaissance, Oxford University Press, 2003, London.
7. Zermon Davis, Natalie, Society and culture in early modern France, Stanford University Press, Stanford, 1975.

Despre opera lui Marx şi despre posibilitatea unei revoluţii- Claude Karnoouch


(text preluat de pe criticatac.ro, http://www.criticatac.ro/11181/despre-opera-lui-marx-si-despre-posibilitatea-unei-revolutii/ )

A venit poate vremea să încercăm să evaluăm situaţia reală a modernităţii noastre târzii raportând-o la opera teoretică şi practică a lui Marx. Din această operă de vaste proporţii, rămân de o frapantă actualitate paginile de economie politică – respectiv structura capitalismului, unele dintre mecanismele sale fundamentale şi singulara sa ontologie a cupidităţii (pentru a le pricepe, e suficient să citim sau să recitim de pildă pasajul consacrat diverselor tipuri de credit în „Critica economiei politice” (1)).

În schimb, filosofia politică a lui Marx îmi pare nu depăşită – căci este evident datată şi sub acest aspect interesează totuşi istoria ideilor – ci în parte ieșită din uz (ca şi filosofia hegeliană a istoriei), din pricina dinamicii dezvoltării reale a modernităţii târzii: istoria, la urma urmelor, după cum nu e desăvârşirea Spiritului, nu e nici sfârşitul necesităţii… Istoria apare din ce în ce mai mult ca o acumulare infinită de lucruri care fac ca lumea, lumea noastră (căci alta nu mai e) să se confunde cu lucrurile şi, dincolo de lupta de clasă, aflată mai degrabă în adormire în Occident la momentul de faţă, lupta esenţială, cvasi-metaistorică (agôn), să se identifice cu lupta eternă a statelor (oricare ar fi forma lor politică sau socio-economică) pentru putere, pentru păstrarea şi pentru sporirea acesteia. La scară metaistorică, Pământul nostru chiar a ajuns acel „Mare cimitir de sub Lună”, pentru a aminti frumoasa expresie a lui Bernanos, – un şir de masacre fără sfârşit gustând grandoarea şi decadenţa, al căror exemplu canonic rămâne cel al romanilor…

În plus, trebuie să admitem că sociologia lui Marx şi Engels este, şi ea, în mare parte apusă. Nu neapărat întrucât oferă strict o justă descriere a situației sociale din vremea lor, ci ca model de bază, ca etalon al unei analize a prezentului nostru. Într-adevăr, după cum am arătat deja pe site-ul CriticAtac (cf. „Proletarul astăzi… continuare, transformare, reînnoire, destin?”), proletariatul din Occident nu e câtuşi de puţin acela descris şi interpretat în „Lupta de clasă” ori în „Situaţia clasei muncitoare din Anglia”. Aşa că tinerii marxişti ar trebui să accepte evidenţa acestei căderi în desuetudine – care ne obligă însă a regândi în termeni noi devenirea noastră. Căci, în aproape două secole de transformări tehno-ştiinţifice fără precedent în istoria umanităţii (viteză de mişcare şi inovaţii care năvălesc unele peste altele), distribuţia claselor sociale în sistemele producătoare sau neproducătoare s-a transformat complet. Pe de o parte, epoca de după cel de-Al Doilea Război Mondial pecetluiește în Occident, dar şi prin alte părţi, dispariţia programată a civilizaţiei rurale, înlocuite încetul cu încetul de grupuri restrânse de agricultori industrializaţi şi specializaţi în două sau trei produse de masă, şi, în acelaşi timp, din raţiuni politice şi ecologice, Bruxelles-ul şi unele state menţin artificial – prin diverse subvenţii – agricultura şi creşterea animalelor în zonele montane din Europa occidentală. Pe de altă parte, realitatea lumii muncitoreşti din Occident s-a schimbat fiindcă salariaţii care lucrau în infrastructură – „gulerele albastre” – au devenit minoritari în comparaţie cu salariaţii din servicii – „gulerele albe”. Cu unele decalaje evidente, acelaşi lucru se întâmplă şi în fostele ţări comuniste, unde reducerea masivă a capacităţii productive a industriei grele – fie prin cumpărarea lor de către companii occidentale, fie pur şi simplu prin casarea la fier vechi a marilor întreprinderi industriale integrate (industria oţelului, industria chimică, electrochimică, mecanică grea) – s-a soldat cu trimiterea în şomaj a maselor de muncitori, mulţi dintre aceştia intrând apoi ca muncitori necalificaţi în industria de construcţii sau ca lucrători cu ziua în agro-industria Vestului (Italia, Spania, Franţa, Irlanda, Belgia). Cât despre opţiunea întoarcerii la pământ, care se poate constata în România şi în Bulgaria, aceasta nu este, de fapt, decât o soluţie precară pentru şomajul masiv, căci, pe bună dreptate, în afara zonelor din apropierea marilor centre urbane, multe sate, târguri şi oraşe mai mici, despuiate de posibilitatea exercitării unei industrii oarecare, s-au transformat în zone încolțite de sărăcie şi de emigraţie generalizată. Ruina socială şi traumatismele psihologice generate de această deşertificare umană a ţării e acum cât se poate de transparentă.

La asta se adaugă şi formarea unui nou lumpen (care nu mai e local, naţional sau european), compus din mulţimea emigranţilor veniţi din ţările Sudului, din lumea a treia, chemaţi aici în perioada celor „trente/ quarante glorieuses” [expresia se referă la intervalul de creştere economică şi dezvoltare fără precedent de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial până în deceniul al optulea al secolului al XX-lea; în genere, anii 1945-1975, n. trad.] pentru a presta munci dintre cele mai ingrate – refuzate de francezi, de germani, de italieni, de belgieni, de olandezi etc. (gunoieri, muncitori în industria grea, în industria de automobile, în industria chimică şi petrochimică, în construcţii). Astăzi, copiii şi nepoţii acestor emigraţi veniţi din Sud sunt în chip evident victimele privilegiate ale şomajului sau ale slujbelor de mizerie prin ghetouri suburbane, incapabile de a se integra în socius prin muncă, chiar printr-o muncă alienată şi alienantă, dar o activitate care să genereze socializare, măcar prin simplul act de a fi asociat într-o echipă de lucru şi, deseori, de a fi afiliat unui sindicat, ori prin serviciul militar obligatoriu, dacă vorbim de cei deveniţi cetăţeni francezi. Un Lumpen cu atât mai frustrat cu cât singurul orizont de raport cu alteritatea şi deci cu lumea pe care li-l oferă puterea politico-economică se reduce la cultura televizuală a „clip”-ului şi a „pub”-ului în spaţiul urbanizării barbare a periferiilor. Pe scurt, orizontul mărfii şi al locurilor sale de cult – centrele comerciale. Această lume a periferiilor numite de presa de scandal „calde”, măcinată de şomaj, supravieţuieşte graţie subvenţiilor acordate de stat, de regiune, de judeţ, de departament sau de comună, dar înainte de toate, supravieţuieşte prin traficul de mărfuri – cele mai rentabile fiind traficul de droguri şi de arme, dar nu trebuie uitat nici traficul masiv cu bunuri furate, fie direct, din camioanele de transport, fie din depozite. Traficuri ale căror beneficii, redistribuite parţial prin intermediul reţelelor familiale, de vecinătate şi chiar prin bande constituite pe criterii etnice, permit unor astfel de grupuri să supravieţuiască pe fondul unui fenomen preabine pus în pagină de sociologul american Mike Davis, în ce priveşte situaţia din Los Angeles.

Una peste alta, toate acestea nu mai au nimic de-a face cu lumea lui Marx. Nu e aşadar vorba de acelaşi lumpen, mai ales sub aspect socio-cultural. Căci nu trebuie niciodată omise fenomenele culturale (prea adesea uitate de marxiştii ortodocşi, figuri academice dumnealor sau dimpotrivă), ca element important în câmpul politicii. Există prin urmare o diferenţă fundamentală între lumpen-ul naţional de secol XIX descris de Marx (dar şi de scriitori precum Zola, Dickens ori Jack London), unit câteodată, în prima treime a secolului al XX-lea cu lumpen-ul provenit din emigraţia rurală din Italia sau din ghetourile Europei Centrale şi Orientale, şi lumpen-ul venit din Africa de Nord şi mai ales din Africa sub-sahariană, din Africa anglofonă, din America centrală, din India, Pakistan, Sri Lanka, Turcia, Libia, Somalia, Afganistan, Eritreea sau din Etiopia etc. O cultură singulară, proprie fiecărui popor, are şi modurile sale specifice de a acţiona în plan politic – iată o temă de studiu mai utilă decât insipidele delicatese exotice şi turistice care caracterizează prea multe dintre lucrările contemporane de antropologie!

Şi cum integrarea prin muncă nu mai funcţionează ori funcţionează prost în Occident din pricina unui şomaj structural important, uneori chiar masiv, capitalul, prin apelul excesiv la discursul multiculturalismului aparent tolerant, a vândut o nouă demnitate oamenilor veniţi din Sud. Or, în realitate, asta însemna, fără excepţii notabile, doar un machiaj moralist care disimula inserarea imigrantului, în ciuda foarte modestelor sale venituri, în fantasma consumului nelimitat. În acest scop, promotorii pieţei culturale „de jos” au impus rapp-ul pseudo-contestatar (2), hip-hop-ul para-porno sau comicul grotesc al antirasismului de duzină. Trebuie constatat însă parţialul eşec al acestor politici culturale pseudo-democratice ale spectacolului-marfă, unde, pe lângă promovarea cutărei vedete ad hoc (Djamel Debouz sau Kad Merad, de exemplu), fiecare îşi găseşte, în pătrăţica socius-ului, locul său de exploatat lumpenizat. Astfel, s-a înţeles că rezultatul cel mai concret al acestui democratism fără alt efect colectiv decât spectacolul-marfă şi marfa-spectacol a fost compensat de o creştere şi o intensificare a solidarităţilor pre- şi proto-moderne, chiar antimoderne, de tip etnico-religios, tribal, de clanuri preexistente formelor moderne de organizare, solidarităţi care, în ciuda retoricii „republicane” anti-comunitare, permiteau puterii politice să exercite un control simplificat şi, deci, mai eficient asupra acestor oameni. Or, această politică pe termen scurt de cumpărare a păcii sociale cu preţul unor comèdii culturale la care au participat nu puţini sociologi şi antropologi în virtutea unui „pretins drept la diferenţă” (când singura diferenţă reală, manifestă şi funcţională, era cea de clasă), această politică a pus în umbră, aşadar, dublul pericol al oricărei întoarceri la comunitarismul arhaic din sânul hiper-modernităţii noastre: pe de o parte, menţinerea, întărirea sau revitalizarea moravurilor şi a obiceiurilor complet străine practicilor cotidiene, religioase şi sociale occidentale, dar, odată ieşite la lumina zilei şi afirmate în numele diferenţei, respingerea, pe de altă parte, a acestor practici chiar de către Occidentul care le promovase (3). Aşa a apărut în Franţa stupida criză a vălului islamic: în acest caz, fie dreptul la diferenţă există cu adevărat şi e valabil pentru orice fel de diferenţă, fie nu există. La fel se întâmplă și în Marea Britanie, în Germania, Olanda sau în Danemarca, atunci când se repune în discuție acea politică a comunitarizării multă vreme imaginată şi dată ca exemplu de „democraţie” şi de „toleranţă”, caracteristice ţărilor nordice. Repunere în discuţie altminteri totalmente vană, căci e prea târziu să mai pui stavilă acestei mişcări de „revitalizare a tradiţiei” foarte ambigue în raport cu modernitatea târzie – poate doar să iei unele măsuri de excludere de care nu s-ar fi rușinat nici lingușitorii naziști, dar care nu par a fi încă la ordinea zilei acum, în ciuda groteştilor şi criminalelor valuri de expulzări ale ţiganilor à la Sarkozy.

Am făcut acest lung prolog pentru a arăta că ceea ce s-a petrecut la Londra în vara lui 2011 nu e fără legătură cu ce s-a petrecut acum câţiva ani în cartierele periferice ale Parisului. Într-o conferinţă ţinută în cadrul fundaţiei Idea (Cluj), în 2005, pe marginea acestor evenimente, explicam că era vorba acolo despre o violentă criză a resentimentului şi a frustrării simţite de acei tineri lobotomizați prin propaganda mărfii şi a publicităţii vehiculând nenumărate imagini ale unor bărbaţi şi femei împliniţi într-o lume care, lor, le era în chip esenţial inaccesibilă. O criză al cărei resort central ţine de o violentă şi neostoită dorinţă de consum, amăgitor ambalată în forme ale tăgăduirii (apofază) – urăşti sau pui pe foc tocmai ceea ce admiri, ce doreşti, dar nu poţi să obţii. Iată de ce, într-o primă fază, sunt distruse în general bunuri de consum ce nu pot fi obţinute decât cu mare trudă de oamenii modeşti, ca părinţii lor; sunt apoi asediate câteva centre comerciale şi sucursalele unor firme de automobile – căci vorbim de eradicarea inaccesibilului şi deci de consum simbolic în noile spaţii ale socializării prin marfă – centrele comerciale purtătoare de imagini ale obiectelor la modă şi, prin ele, ale unei pretinse împliniri umane; sunt distruse locurile în care se caută de obicei o oarecare notorietate, unde la fiecare sfârşit de săptămână, în faţa clienţilor şi a câtorva gură-cască, grupuri de tineri prezintă spectacole hip-hop. O criză profundă, aşadar, o criză double bind manifestată prin pulsiunea tăgăduirii: distrugi ceea ce doreşti mai mult, fiindcă altminteri nu-l poţi obţine decât prin furt – care e o altă metodă de a intra în marginalitate. Faptul seamănă, în toate cele de altfel, cu crima pasională sau cu ceea ce ţine locul unui astfel de gest: odată eliminat obiectul dorinţei, substratul geloziei nebune, a orbirii pasionale, dispare şi totul revine în matcă, aşteptând arsura unei noi pasiuni.

Din aceste motive, îmi menţin ferma opoziţie faţă de Badiou şi faţă de alţi crainici ai lumpenismului revoluţionar înţeles ca figurare a unor posibilităţi ale revoltei, deschise în interstiţiile lăsate sau neglijate de puterea capitalistă. Aceste pusee de violenţă nu sunt în niciun chip premisele unei oarecare stări insurecţionale vizând transformarea sau modificarea profundă a formelor de exploatare. Iar inexistenţa acestei posibilităţi se explică foarte simplu: revolta nu e însoţită de un discurs şi de o conducere politică, oricât de elementară, în cadrul căreia să poată fi dezvoltată o critică, oricât de simplistă, a cauzelor economice ale sărăciei şi unde să fie chestionate forţele politico-economice reale care produc această stare socială. În fapt, aceşti revoltaţi nu vădesc nicio tactică, nicio strategie a raporturilor de clasă, căci actul de a fura mărturiseşte, sigur, despre sărăcia hoţilor, dar nu reprezintă un avanpost al adevăratei lupte politice împotriva puterii. Astfel, chiar dacă nu ştim cum va arăta în viitor, mişcarea de mobilizare împotriva Wall Street-ului din America zilelor noastre este, în mod evident, un act mai direct şi imediat dirijat împotriva unui spațiu al puterii reale a oligarhiei financiare şi industriale nord-americane şi mondiale. Într-adevăr, de acolo, de la bănci şi de la companiile de asigurare au pornit jocurile cele mai perfide ale finanţei mondiale care ne-au aruncat în criza mondială din prezent. Pe scurt, acei revoltaţi ai resentimentului de care vorbeam mai sus nu exprimă decât neputinţa actorilor sociali, incapacitatea lor de a se integra în sistem într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Căci îndată ce le sunt servite câteva momeli şi înlesniri, gata şi cu revolta: ai făcut din ei nişte prea-plecaţi slujitori ai sistemului, care-şi poate perpetua astfel liniştit nedreptăţile esenţiale. Mutatis mutandis, cam în acelaşi fel tinerii intelectuali revoltaţi în Mai 68 au migrat nestânjeniți, pentru blidul de linte oferit de putere în chip de sinecuri academice, politice sau jurnalistice, „de la gulerul lui Mao la Rotary” [„du col Mao au Rotary”: pamflet adresat, în 1986, de Guy Hocquenghem generației sale, care și-a abandonat idealurile troțkiste și maoiste din tinerețe în schimbul avantajelor oferite de o slujbă și o carieră burgheze, n. trad.] (4). Şi tot astfel s-a întâmplat cu mare parte dintre disidenţii fostelor ţări comuniste, care pentru un pumn de dolari înalţă astăzi osanale celui mai rău dintre capitalisme. Dar o asemenea analiză făcuse deja Nietzsche în legătură cu revolta sclavilor (analiză reluată mai târziu de Max Scheler): când ajung la putere, sclavii nu fac decât să repete modelul împotriva cărora s-au ridicat. Interpretare pe care Heidegger o va relua în chip mai tranşant în „Parmenide”: „Orice revoltă care ia forma unui anti- gândeşte în acelaşi sens ca acela împotriva căreia ea este” (5) şi, încă mai radical, în „Was Heiβt Denken?”: „În orice ură se disimulează, ascunsă, o dependenţă fără fond față de acel ceva de care ura ar dori într-atâta să se desprindă – lucru care nu se întâmplă niciodată, cu atât mai puţin cu cât ea se dedă mai mult urii” (6). Cei care au ştiut să privească realitatea în ochi au observat un asemenea comportament în faza terminală a comunismului instituţionalizat, atât în URSS, cât şi în Europa Centrală şi Orientală. Acelaşi tip de ură se manifestă şi în cazul tinerilor furioşi din cartierele noastre mărginaşe, ură pe care cineastul Mathieu Kassovitz a prezentat-o naiv, cu ingenuitate şi oarecare demagogie în filmul său La Haine [Ura] (1995), fără a atinge însă cu adevărat miza filosofică a problemei, tematizată deja de multă vreme.

Revoltaţii de la periferiile Parisului sau din Londra seamănă în sufletele oamenilor de bine spaima dezordinii, dar, în fapt, spaima unei dezordini fantasmatice, care nu ameninţă niciodată cu adevărat puterea capitalului, confirmată și în acest caz. Complet alienat în mrejele mărfii, orb în ce priveşte originile profunde ale răului-de-a-fi-în-lume şi, last but not least, părăsit de partidele politice de stânga, preocupate numai de cauza celui mai detestabil electoralism, acest tineret revoltat, mânat de subiectivitatea revoltei resentimentului, este, în ultimă instanţă, un aliat obiectiv al sistemului capitalist. Hărţuindu-se în zonele lor de rezidență cu poliţia de proximitate, cu jandarmii, chiar cu pompierii veniţi să stingă incendiile, instaurând apoi furtul – ca manifestare supremă a revoltei –, acest tineret debusolat, rătăcit, pierdut, înnebunit pur şi simplu de ură împotriva unei societăţi care-i interzice satisfacerea dorinţelor de consum pe care tot ea i le provoacă, acest tineret, aşadar, luptă în definitiv – orice ar spune unii ideologi de extremă stânga din mediul academic – pe terenul ales de inamic, care de altfel câştigă întotdeauna partida.

Guy Debord analizase, în 1966, revolta din ghetoul Watts, ghetou al negrilor din Los Angeles, în baza ideii de furt văzut ca o critică radicală a mărfii. Prin amploarea sa şi prin foarte ridicatul nivel al violenţei, insurecţia din Watts nu se poate compara însă cu găinăriile comise prin cartierele periferice pariziene în toamna lui 2004 sau în oraşele englezeşti, în vara lui 2011. La Los Angeles, a avut loc cu adevărat o luptă armată, mai întâi între poliţie şi negri și ulterior amplificată de descinderea armatei federale cu forţe de nivelul unei diviziuni de infanterie. Iată de ce revolta din Watts a creat convingerea că avem de-a face cu premisele unei autentice mişcări insurecţionale. Or, ceea ce m-a frapat pe mine, nepărând a suscita rezerve nici din partea lui Debord, a fost, pe de o parte, absenţa unor discursuri politice şi, pe de altă parte, absenţa unui leadership tactic minimal, capabil să ducă acţiuni de gherilă urbană mai mult sau mai puţin coordonate. Astfel, pe fondul acestui vid teoretico-practic, s-au vădit foarte repede limitele acestei acţiuni de revoltă, care, asemenea răscoalelor ţărăneşti medievale [jacqueries], s-a aprins ca un foc de paie, brusc, dintr-un incident adesea minor (picătura care umple paharul!) şi s-a stins aşa cum s-a aprins. Era vorba acolo de un lumpen desigur format din negri, dar de un lumpen local, nu compus din emigraţi hispanici sau portoricani, ci din cetăţeni americani autentici, chiar dacă de rangul doi. Iar dacă represiunea establishment-ului nord-american a fost în acest caz dură, foarte dură, a fost totuşi considerabil mai slabă decât cea împotriva unui partid politic care milita, în discursurile sale revoluţionare, pentru schimbarea radicală a raporturilor de putere în sânul capitalismului american. Confruntat cu o astfel de situaţie, şi înainte de orice acţiune violentă individuală sau de masă, capitalismul nord-american nu se încurcă în brizbrizuri, ci îi elimină fizic pe indivizii care-i fac probleme: în anii 30 – perioada marii crize economice – au plătit oalele sparte sindicatele comuniste; în anii 70, a venit rândul Panterelor Negre.

În ciuda strigătelor de gaie ale dlui Sarkozy, din timpul revoltelor pariziene, şi ale dlui Cameron de acum, puterea capitalistă poate dormi liniştită. Fără o clasă muncitoare autentică (în mod subiectiv, de negăsit astăzi!), condusă de un partid revoluţionar, dar având în schimb o turmă de şomeri visând încă la o soluţie miraculoasă (!) care să le aducă iarăşi capacitatea de consum din epoca celor „trente glorieuses”, cărora li se adaugă un lumpen destructurat social, atomizat în diverse etnii-religii, în bande etnice de bloc sau de cartier, tot mai numeroase şi mai frustrate de a se vedea îndepărtate de la agapele bunului de consum, al Capitalului şi al acoliţilor săi, starea de fapt actuală nu riscă mare lucru, poate doar, din când în când, o criză de urticarie socială. Capitalul, poliţia aservită lui, în cazuri extreme chiar armata (recrutarea nemaiexistând, pericolul de a vedea soldaţii pactizând cu inamicul pare îndepărtat şi el) cunosc perfect melodia, de la refren până la cuvinte. De aceea, cu bună ştiinţă nemulţumiţii sunt ţinuţi în chingile pieţei – adică în şomaj şi sărăcie – ştiindu-se, obiectiv vorbind, că pentru fabricarea câtorva bogaţi e nevoie de o sumedenie de săraci.

Iată de ce a gândi marxist în ziua de astăzi nu înseamnă cu siguranţă a recita din Marx ca un papagal cu diplomă, nici a-l înţelege în literă de evanghelie, ca nouă religie, cum foarte bine arătase Berdiaev. În ce mă priveşte, biserica de care țineam eu, în tinerețea mea școlară, anume cea calvină din Franţa, abandonând ideea de predestinare, dar propovăduind sacerdoţiul universal, m-a învăţat un fapt esenţial: că fiecărui credincios trebuie să-i fie lăsată o largă libertate în interpretarea textelor biblice. După aceea, transpus în gândirea agnostică a criticii sociale, am înţeles că a gândi ca un marxist autentic nu înseamnă să faci acte de bravură erudită în seminarii universitare sau să vituperezi contra sistemului în decorul unor show-uri „revoluţionare”, care nu sunt altceva decât versiunea de „extremă-stânga” a politicii-spectacol şi a politicii-marfă. În plus, să nu le fie cu supărare acelor suflete neconsolate debordând de ranchiună anticomunistă post factum, lecţia lui Lenin şi a lui Troţki, a lui Mai sau a lui Ho Şi Min o demonstrează din plin: doar a-l citi pe Marx e totalmente insuficient pentru cine vrea să şi acţioneze (dar e destul pentru a-ţi clădi o carieră universitară, ca Althusser sau Badiou): trebuie pricepută logica situaţiilor concrete. Or, această logică cere două calităţi cam rare la filosofii, sociologii şi politologii noştri, fără excepţie: e vorba de capacitatea de a întreprinde o analiză a realul conform modalităţilor a ceea Machiavelli fixase drept Fortuna şi Virtù. Numai acestea ne permit să înţelegem şi să cuprindem în plenitudinea sa Kairos-ul dinamicii politice şi să iniţiem acţiunea, ştiind că orice acţiune politică de anvergură este rezultatul interpretării unei mişcări, a unei dinamici, reprezentând, prin urmare, un pariu mereu nesigur cu viitorul. Din câte ştiu eu, în pofida tuturor discursurilor proletare, ortodoxe, unele chiar cu ochelari de cal, care vor să justifice post factum veracitatea teoretică a schimbării politico-economice, nici lovitura de stat botezată „Revoluţia din Octombrie”, urmată de adevărata revoluţie – războiul civil şi victoria Armatei roşii –, nici opţiunea grupului lui Mao de a renunţa la lupta armată proletară în oraşe în favoarea unei gherile revoluţionare în zonele rurale cele mai sărace, nici alegerea lui Ho Şi Min (aflat printre fondatorii Partidului Comunist Francez, la Tours, în 1920) de a iniția, în 1945, lupta de eliberare naţională împotriva colonizatorilor francezi alături de ţărani şi cu ajutorul implicit al armatei japoneze învinse, nici, în fine, alegerea lui Castro şi a lui Guevara de a-l răsturna prin forţă armată pe dictatorul Batista, omul mafiei nord-americane, cu ajutorul păstorilor analfabeţi (peones) din câmpiile cubaneze, iar asta împotriva analizelor marxiste ale Partidului Comunist cubanez, niciuna dintre aceste acţiuni n-a existat ca ipoteză, ca potențialitate în operele lui Marx şi Engels. Toate aceste acţiuni, unele transformând cu adevărat destinul politic al lumii (nu şi destinul său metafizic – cum crezusem o vreme, străbătut de un entuziasm naiv) sunt, într-un fel sau altul, antimarxiste, dacă ne ţinem de litera scrierilor politico-sociologice ale lui Marx; sunt însă profund marxiste dacă am priceput cum se aplică – la modul autentic şi cu toate riscurile comportate de aşa ceva – materialismul dialectic, folosindu-l adică în scopul luării puterii, a lui Virtù şi Fortuna.

Pentru a reveni la tema iniţială a acestor reflecţii, voi adăuga că revolta de la Londra, după cum şi manifestaţiile mai mult sau mai puţin agitate ale indignaţilor din Spania sau din Grecia nu aduc nicio atingere puterii Capitalului. Sigur, ele pot să enerveze, să jeneze ca o pişcătură de purice… dar te-ai scărpinat şi, gata, a trecut. Ştiind însă, cum am mai spus, că marile revoluţii comuniste sau para-comuniste din secolul al XX-lea s-au sprijinit în chip esenţial pe realitatea socială a maselor ţărăneşti, concluzia e la mintea cocoșului (7). Trebuie insistat asupra faptului că în ţările unde s-au întâmplat aceste revoluţii, comuniştii în multiplele lor variaţiuni teoretice au fost cei ce și-au asumat modernitatea radicală, fabricând nu numai un proletariat, dar şi clase de mijloc care, încet-încet, vor abandona idealismul sistemului sfârşind prin a-l răsturna: creatura îşi elimina creatorul, aşa cum omul l-a eliminat pe Dumnezeu din sensul general al lumii atunci când n-a mai avut nevoie de el în cursa pentru dominarea totală acestei lumi. De aceea, în contextul noilor vremuri postmoderne, hipermoderne sau de modernitate târzie, trebuie în chip imperativ regândite temeliile acestei potențialități.

Aceasta este sarcina pe care ar trebui să şi-o impună tinerii intelectuali marxişti: să identifice noul subiect al unei istorii revoluţionare ce-va-să-vină şi să de-vină. Dar pentru aşa ceva, ar trebui să renunţe la a mai frecventa liturghiile marxismului academic sau mitingurile văicăreţe unde se jelesc pe rupte înfrângerea Spaniei republicane şi a anarhiştilor în faţa forţelor fascisto-catolice sau staniniste, crimele Gulagului şi ale lui Pol-Pot, bref: să nu se mai cufunde în lamentaţii pe marginea genocidelor şi a nenumăratelor asasinate în masă din trecutul recent, căci acestea nu pot fi funcţiona ca lecţii etice, din simplul motiv că politica – fiind praxis – reprezintă întotdeauna un raport unic (idion, hapax) între o analiză logică a prezentului şi o acţiune orientată spre un viitor dorit, fie el infernul unui „viitor luminos”. Trebuie de asemenea abandonate şi manifestările unui antifascism de duzină (jucăreaua naivilor orbiţi de ignoranţă şi manipulaţi, care nu răzbat dincolo de spectacular, acolo unde se ascunde adevăratul lor adversar). A se renunţa, în aceeaşi ordine de idei, şi la agitaţia mediatică nechibzuită desfăşurată în jurul clovnilor prezentaţi drept candidaţi ai „stângii” la alegerile prezidenţiale (cei de „dreapta” – tot nişte clovni şi ei). A se slăbi şi cu pseudo-luptele feministe şi „ţiganiste” sau cu ecologismul de operetă – care sună atât de plăcut urechilor Capitalului dacă mă uit la sumele consistente vărsate de Bruxelles şi de alte fundaţii ale imperiului pentru aşa-zisele cercetări socio-etnologice! Să încetăm o dată pentru totdeauna a ne mai purta luptele pe teritoriul pregătit de Capital şi prevăzut cu atâtea portiţe de scăpare, cu atâtea supape de securitate pentru a ostoi temporar harțagul maselor. Trebuie să privim în ochi istoria prezentului nostru, de la origini până la destinul său ultim. De acord, nu e o treabă uşoară, cere multă răbdare, răbdare a conceptului, în sens hegelian, şi răbdarea unei praxis inovatoare, căci oamenii din generaţia mea n-au lăsat o moştenire prea strălucită tinerilor noştri prieteni şi camarazi. Mea culpa, mea maxima culpa – congenerii mei şi eu însumi n-am fost, ştiu, la înălţimea provocării pe care ne-a lansat-o istoria…



Septembrie-octombrie 2011

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

Note:

(1) Vezi „Ökonomisch-philosophischen Manuskripte aus dem Jahre 1844”, prima ediţie, 1932, „Edition der Frühschriften von Marx”, Berlin.

(2) Când rapperii devin cu adevărat radicali, când denunţă condiţiile reale de trai de la periferii – fără sentimentalisme de doi bani şi fără furie trucată – sunt pur şi simplu cenzuraţi de media, uneori chiar acţionaţi în justiţie. Rapp-ul simulacru, însă, e primit de politicieni cu braţele deschise: a se vedea susţinerea primită de candidatul Sarkozy din partea rapperului Doc Gynéco…


3) Acelaşi joc pervers poate fi regăsit şi în manipulările neocoloniale executate de imperiul occidental. Pe de o parte, sunt favorizate mişcările tradiţionaliste contra forţelor moderniste ale popoarelor colonizate care doresc să lepede jugul colonial, iar pe de altă parte, atunci când aceste forţe tradiţionale devin autonome şi doresc, la rândul lor, să scape de foştii lor stăpâni, sunt combătute cu ferocitate în numele laicităţii moderne. Vezi cazul exemplar al talibanilor afgani: susţinuţi de Statele Unite împotriva regimului sovietic de la Kabul, ajutat de Armata roşie, după dispariţia pericolului sovietic începe lupta fără milă a Statelor Unite şi a aliaţilor lor împotriva aceloraşi talibani îndată ce aceştia au dorit să-şi administreze singuri politica externă şi veniturile datorate conductelor petroliere.

(4) Guy Hocquenghem, « Lettre ouverte à ceux qui sont passé du col Mao au Rotary » [Scrisoare deschisă către cei care au trecut de la gulerul lui Mao la Rotary], Albin Michel, Paris, 1986.

(5) Martin Heidegger, in “Parménide (Winter 42-43)”, vol. LIV, Gesamtausgabe.

(6) Martin Heidegger, “Was Heißt Denken? (Winter 1951-1952)”, vol. VIII, Gesamtausgabe.

(7) Chiar şi revoluţia rusă, cea din Octombrie şi urmarea sa directă, războiul civil, aparţin acestei categorii a revoluţiilor ţărăneşti, în pofida discursurilor post factum. Pentru a ne convinge de asta, e destul să citim Isaac Babel, « Cavalerie rouge » [vezi și ediția românească, Isaac Babel, „Armata de cavalerie. Povestiri din Odessa”, traducere și prefață de Victor Kernbach, Editura pentru literatură, București, 1967, n. trad.] şi cărţile pe care marele istoric francez Pierre Pascal, martor direct al evenimentelor din Octombrie, le-a consacrat Rusiei din 1917 până în 1921, « En communisme, mon journal de Russie, II tomes, 1916-1918, 1918-1921 » [În comunism, jurnalul meu din Rusia, 2 volume, 1916-1918, 1918-1921], L’Âge d’homme, Lausanne, 1977; după cum trebuie consultată şi inegalabila analiză a lui Berdiaev, « Source et sens du communisme russe », Gallimard, Paris 1937. [Vezi şi ediţia românească, Nicolai Berdiaev, „Originile şi sensul comunismului rus”, traducere de Ioan Mușlea, studiu introductiv de Vasile Boari, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, n. trad.]

...imi spui cum sa mor
cum sa scot miile de puroaie
din puhoaiele de amintiri
din seara cand mi-am nascut un nou avorton al lumii
caci, cu totii stim-noaptea visezi oamenii de pe facebook ingalbeniti-
gata sa construiesti orase, sa-i pui langa tine, sa
stii ca de aceea ne trezim cu zambetul
furat si cu ochii mici si cu gura picurand dupa prima cafea
neagra este viata, ne spunea un mosneag ce avea poze cu regele
cand a fost omorat
toti au plans si mi-au dat hainele lui-de acum sunt barbat
mi-au pus casca lui,plangeam si au vrut sa ma trimita pe front
stati stati nu am numai noua ani, am jucarii de hranit chiar,saracele jucarii, calutul de plus ce trebuie scos la iarba verde
sa nu uitati de el pana mor sa nu uitati de porumbei si sa scoateti mingea din copac ca a ramas de la fotbal acolo
nu spuneti pisicilor vor mieuna dupa bunic, dati-le lapte

sunt de fapt o oglinda de drumuri
cu casca pe ochi mi-au spus sa fug sa lupt
sa leg steagul de armata lui kossuth si hitler
sa trec nistrul,mi s-a spus in timp ce stateam pe covor
educatoarea ne citea zgomotos despre eroi si imagini
de crezi ca sunt aproape joc de carne dulce si grea
un doi un doi

Thoughts of a jazz lover from Bega River


(Revista Steaua, nr.8/2011)

Din Paris, de pe îndepărtate meleaguri, am desfăcut o sticlă de vin în seara zilei de 25 Octombrie, atunci când Regele Mihai I al României a avut aniversarea de 90 de ani. Printre zappuieli pe internet, opinii jurnalistice care mai de care mai pertinente sau nu, susținând fie tabăra lui Băsescu, cum că ”regele ar fi un trădător”, fie un idealism absolut, am dat de discursul Majestății Sale în Parlament, postat pe youtube la câteva minute, ”la cald”.
Desigur, prima dată în 65 de ani. Nu participă Băsescu, Boc, Guvernul pare-mi-se. Poate că nu au fost la nivelul acestuia și au susținut dintr-un gest de snobism că sunt împotriva lui. Trebuie să ținem seama de faptul că și în această situație Regele a dat dovadă de multă finețe și un discurs cât se poate de simplu, aparent clișeic, dar care ascundea fie o iubire de țară, fie anumite idei care nu puteau fi spuse în gura mare.
Încă din Renaștere, monarhii s-au preocupat foarte mult de imaginea în public (credeți că chestia cu liderul a apărut odată cu media? No way!) și au înțeles că elementul cheie este să apari rar în public. Să fii căutat, să ai o anumită discreție și să dai de înțeles că nu oricine are acces la tine. Amintesc de regina Elizabeta care a oferit puține discursuri publice, dar acelea care au fost, au fost bine punctate. Este vorba de Chariot Speech, susținut în fața unui public exclusiv masculin, către ofițerii care urmau să lupte cu Armada Spaniolă a doua zi. Și i-a îmbărbătat.
Când te adresezi astăzi Parlamentului, indirect te adresezi întregii țări. Media se ocupă îndată de acest lucru. Se pare că a ales varianta mai elegantă, evitând să facă baie de mulțime (ar fi putut la fel de bine să se adreseze televizat- ca și mesajele de Anul Nou sau de la balconul Palatului Elisabeta sau de la Săvârșin). Cuvinte simple, ca să fie înțeles de către muncitorul de la UNIO, țapinarul de pe munte, profesorul cu jumătate de normă sau școlarul care nu știe prea bine cine este regele și de ce nu are coroană, ca și în desenele animate.
Fără gesturi bombastice, fără evocări megalomane, a punctat ce a avut de punctat. A îmbărbătat pe cei care mai cred într-un ideal monarhic sau nu. Cred că i-a îmbărbătat pe cei care credeau și mai cred încă în cuvântul numit ”demnitate”. Să te adresezi unei țări de la pupitrul unui înalt spațiu politic atunci când conducerea țării este împotriva ta, asta numesc eu gest de disidență absolută. Să demontezi un sistem parcă fără să vrei, din interiorul lui. Să produci un scurtcircuit, după cum ar zice Zizek.

The poem “September 1913” was published first in Irish Times as entitled „Romance in Ireland” and makes a clear reference to an ideal past, which is to remain only an illusion. This was written in 1913, during a period of uncertainty of realizing the Irish nationalistic aim. During that year, 400 employers had locked out 25000 workers of their jobs. This caused a need for unionizing. Yeats expressed here his disenchantment with the patriot movement, as he saw it, by the values of the Catholic middle class, of which he was against. By using some past heroes images, he is invoking their prestige and actions in order to demonstrate the difference between their times and the current situation. The tension between the past desires and the present situation is very clear in this poem, but we must ask ourselves how manages Yeats to emphasize this problem and what is his position in the poem “September 1913”. Has he the nostalgia of the Golden Age or the voice hopes for better times in this poem? His face is nostalgic or towards the future? Has he the feeling of disappointment or expectation?

(The heroic images present in the text):

O’Leary-a leader of the Fenians and had one of the strongest influences on Yeats. O’Leary, born in Tipperary, became a Young Irelander in 1848 and joined the Fenian brotherhood, becoming editor of the Fenian newspaper Irish People. He was arrested and imprisoned in 1865, served five years of a twenty-year sentence in prison and the other fifteen in exile, in France. Yeats admired him very much and during his last ages, he thought that he was „the handsomest old man I had ever seen”.

Fitzgerald, Edward- Lord Edward Fitzgerald was an Irish patriot (1763-1798), member of the United Irishmen. He wanted to secure French help for the Irish people, was caught by English authorities and he dies because of the wounds he received.

Robert Emmet- was a great Irish patriot. He was exiled to France and when he returned to be near to his beloved one, he was captured and sentenced to be hanged. Yeats’ great-grandfather had been Robert Emmet’s friend and was suspected and imprisoned though but a few hours”.

Wolfe Tone- was a famous Irish revolutionary who sought to unite Catholics and Protestants against English opression. He worked for his cause in France and America. He was caught, tried, and sentenced to death in 1798, but he commited suicide before the sentence could be carried out.

(Conner, Lester I., A Yeats dictionary:persons and places in the poetry of William Butler Yeats, Syracuse, New York, 1998)






A.”Vanitas, vanitatum et omnia vanitas”

First of all, the poem is structured into four stanzas, each having eight-lines. The modality of the discourse is rising throughout the text, culminating at the end of it. The direct appellation in “you” (line 2) is to the Catholic middle-class. Yeats was against their actions regarding the nationalistic movement. In this case, by using this pronoun, the reader is put into the realm of the situation and hears a highly tragically-voice, which always wants, like in the Greek tragedies, vengeance. It is the same similar case like in the cry of Electra from Sophocles or Eurypides “Electra”. We might tend to say that Yeats has the nostalgia of the early century, considering the following lines in the poem. The image of „greasy till” can be a continuation of the lamentation from the first verse. The metaphor comes from an early reference, from a speech the poet made in July 1913, when he describes Ireland as a failed project, as a „little greasy huxtering nation”. This lamentation can classify the text into those that summon a past nostalgia, like the Ecclesiast, Hesiod’s Theomachia, some Indian epics or some Baroque themes and paintings. If in the previous mentioned works, a better past moral situation was being painted, in our poem we have another type of invocation.
On the other hand, the tone is sometimes ironical, like in the first line or in the 6th line („For men were born to pray and save”). If the poet would want only to glorify the past situation, he would not use a sort of language like in this situation, even if he would compare the nothingness of the present contrasting with the future actions. He then uses the line "dried the marrow from the bone”. This is symbolism for the Sellers taking away the courage out of Ireland because all they care about is money.
The phrase is constructed in a very complex manner with many subordinate clauses (line 1- ”what need you,) as long as five lines in each stanza. This may suggest the direct implication of the poet and his need of constructing a political discourse, with many syntactic constructions. This type of speech is recurrent in the political field.

B.The image of the past heroes.

We can ask ourselves why the poet uses the figures of the great Irish warriors in this text. Should the reader from 1913 take an example from their eroic actions or their signification is deeper in our poem? Without doubt, the most proeminent figure is that of O’Leary, present in each stanza, in the last verse. In the first three stanzas, the structure is repetitive: “Romantic Ireland’s dead and gone,/It’s with O’Leary in the grave” and in the last two lines, to this structure it is given a more dramatic meaning: “But let them be, they’re dead and gone,/They’re with O’Leary in the grave”. The key to interpreting their role lays in the second stanza (lines 9-10). The pronoun “they” manages to comprise all the personalities under one word and the main attribution of the heroes is that they “were different”. This can be an aspect of the nostalgia of a Golden Age. The evocative image of the “the names that stilled your childish play” could be interpred as the influential memory of the four Irish partisans.
The feeling of sadness and the incapacity in front of history reaches the climax in the third stanza, by summoning the old heroes. This is a recurrent theme for the Romantic period, when poets from all Europe use the names of those who fought for the liberation of the nations. In this context, the situation is different. The anaphor and the repetition of the conjunction “and” being present in lines 19-20 may suggest an ascending implication, with a great implication from the poet: “For this that all that blood was shed,/ For this Edward Fitzgerald died,/And Robert Emmet and Wolfe Tone”. The image of “wild geese” make reference to the Irishmen who served abroad in the armies of France, Spain and Austria, largely as a result of the Penal Laws passed after 1691. We can make a parallel between this metaphor and the historic context: in that period many Irish were emigrating due to harsh circumstances. The image of O’Leary is very important in this poem because gives a clear historical and biographical reference. This national hero belonged to Yeats’s romantic conception of Irish nationality. The spatial reference “in the grave” makes reference to the funeral of O’Leary, where the poet could not attend. His death in 1907 seemed to be the last link with the Romantic ideals of 1848.

C.The invocation of the divinity vs. the religion of liberty

In the first stanza, we have a more religious field, Yeats using words or phrase like : “add the halfpence to the pence”, “prayer to shivering prayer”, “men were born to pray and save”. The last image is taken directly from the Medieval canonical principle that should follow everyman: “ora et labora”.
The irony is continued throughout the poem, as in line 6 („For men were born to pray and save”). The tone is totally changed in the last two verses of the each stanzas, sounding as a repetition which wants to call for the regret of the poet for his ideal being totally lost: “Romantic Ireland’s dead and gone,/ It’s with O’Leary in the grave.”. The inversion in line 12 (“little time they had to pray”) gives speed when reciting the poem. On the other hand, the meter of this verse is shorter than the rest from the stanza, becoming clearly very distinctive. This can be an allusion to the act of praying or the uselessness of it in the context of the clear situation. The short length of this verse may also suggest the sacrifice of the heroes.
The interrogation “And what, God help us, could they save?” (l.15) follows the same idea of desolation, of the thought that the idea of nationalism was in vain. Also, by using the sentence ”God save us”, this poem gains a distinctive sign of orality. A problematic use is that of the word ”delirium”. Norman Jeffares in ”A Commentary on the collected poems of W.B.Yeats” insists on the fact that this word was not used in Yeats’s poetry only for two times, in this poem and in “The Tower”. This use makes a clear reference to an occult or pagan power, clearly being in contrast with the dogmatic, orthodox point of view.
The use of the word “delirium” is to emphasize the contrast of his heroes with the uncultured excitement of his own times, using Swinburne’s word to act the old and belittle the new Ireland. This word appears only once elsewhere in Yeats’ work (in “The Tower”) and might be recalling of the state of trance of the Celtic or Scandinavian warriors (called berserker) that enabled them to suffer the most wounds without noticing them. In this context, it suggests that the word bravery involves in his meaning also the signification of madness.The solution that Yeats is giving in this poem that of a national divinity, making a syncretism between the Christian and pagan mythology.
In conclusion, we can observe that this poem tries to mingle the Christian point of view from a Protestant vision, mingled with some of pagan or mystic sources and deals with the theme as old as the world of the evanescent time. In ‘September 1913’ Yeats expressed his disenchantment with the nationalist movement, dominated, as he saw it, by the values of the Catholic middle classes, believing that ‘men were born to pray and save’ and “add the halfpence to the pence/And prayer to shivering prayer”. The refrain was somehow denied by the historical facts. In other words, the Romantic Ireland was after the First World War not a “dead and gone” country, but existing and demanding for its recognition worldwide. Yeats in this poem is like Janus, the Greek mythological figure: with one face looking to the past and with the other to the future.