Din nou, despre Transilvania, un interviu preluat de pe echinox.ro.
Din nou, de-o papadie priponeste-ti calul. Ardeal si atat. Fara dreapta, fara nationalism exacerbat. Regionalism.

Valentin Trifescu: istoric de artă format la universităţile din Cluj şi Strasburg. Din anul 2010 susţine seminariile de istoria artei medievale şi renascentiste la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj. A publicat: Bisericile cneziale din Ribiţa şi Crişcior (începutul secolului al XV-lea), Cluj, 2010; o serie de articole dedicate regionalismului cultural din Alsacia şi Transilvania; şi este coordonator al volumului Confluenţe şi particularităţi europene, Cluj, 2010. Este iniţiator şi membru fondator al Şcolii de vară „Diva Deva” pentru dialog intercultural (2007) şi al Cercului „Europa Noastră” din Cluj (2008).


Interviu cu Valentin Trifescu.

Făcut de Győri Tamás.

Cu fotografia lui Daniel I. Iancu.

Traducerea a fost revizuită de Dobrai Zsolt.
Gy.T.: Domnule Valentin Trifescu, vara aceasta s-a încheiat ediţia a 5-a a şcolii de vară pentru dialog intercultural „Diva Deva”. Ca fondator al acestei manifestări cultural-ştiinţifice, ne puteţi spune câteva lucruri din istoria şi din motivaţiile care au stat la baza acestui proiect?

V.T.: Sunt plăcut surprins, ba chiar onorat, că acţiunile pe care le-am iniţiat acum câţiva ani, cu mult entuziasm, au trezit interesul dumneavoastră în aşa măsură încât să-mi propuneţi o conversaţie pe această temă. Şcoala noastră de vară pentru dialog intercultural, care la început a fost doar un festival fără prea mari pretenţii, a luat naştere din prietenia mea cu lectorul universitar François Bréda (Bréda Ferenc). Deşi ne cunoşteam de mai bine de un an, am demarat această manifestare culturală abia după ce ne-am descoperit solidarităţile regionale. Eu eram un moţ hunedorean – cu toate că numele de familie mi se datorează bunicului patern originar din Moldova –, iar el era un maghiar hunedorean, care trăiam de ceva vreme la Cluj. Aşa că am considerat că este de datoria noastră să ne aducem omagiul locurilor natale, printr-un eveniment cultural organizat la Deva, care avea misiunea de a dezmorţi viaţa culturală din „provincia” transilvăneană. Încă de la început, ni s-au alăturat prietenii noştri, domnii: prof. univ. dr. Pavel Puşcaş, conf. univ. dr. Gheorghe Mândrescu, prof. univ. dr. Alin Mihai Gherman, lector dr. Giordano Altarozzi, Raoul Weiss şi Vasile Ilyes. Cu alte cuvinte, „Diva Deva” este rezultatul unei atmosfere degajate de Clujul multicultural (evident, este vorba de Clujul meu) şi al colaborării unor oameni care se bucură de binefacerile dialogului intercultural şi care şi-au propus să descopere şi redescopere identităţile şi valorile locale ale Transilvaniei. De-a lungul anilor, am avut invitaţi importanţi, pe care din păcate nu pot să-i enumăr aici, din ţară: de la universităţile „Babeş-Bolyai” şi „Gheorghe Dima” din Cluj, „Petru Maior” din Târgu Mureş, „1 Decembrie” din Alba Iulia, „Ion Mincu” din Bucureşti şi „Universitatea de Vest” din Timişoara; precum şi din străinătate, de la universităţile: „La Sapienza” din Roma, Universitatea din Messina, „Louis Lumière” din Lyon, „Paul-Valéry” din Montpellier, „Universitatea Carolină” din Praga şi Universitatea din Debrețin. Accentul s-a pus de fiecare dată pe Transilvania. Anul acesta am avut ca temă generală: „Influenţe austriece în spaţiul cultural transilvănean”. Am dezbătut deasemenea, în ediţiile trecute, şi subiecte ca: „Europa dinaintea epocii naţiunilor”.
Gy.T.: Deşi au trecut mai bine de 90 de ani de la unirea Transilvaniei cu România şi peste 20 de ani de la căderea comunismului, regionalismul cultural, şi în cazul Ardealului transilvănismul, este necunoscut sau perceput ca o atitudine negativă printre români. Ce este de fapt transilvănismul?

V.T.: După cum spuneam în câteva cercetări întreprinse deja, regionalismul – atitudine care în Transilvania primei jumătăţi a secolului al XX-lea a avut profunde şi fertile implicaţii culturale atât printre maghiarii, cât şi printre saşii şi românii din interiorul arcului carpatic – a fost de cele mai multe ori privit cu suspiciune de către Centrele politice şi de putere ale vremii – Budapesta, apoi Bucureşti. Chiar folosirea denumirii de Erdély a devenit una incomodă pentru autorităţile maghiare din ultima etapă a monarhiei austro-ungare.

În urma unei puternice politici de centralizare, regionalismul a căpătat treptat o conotaţie negativă, atât în timpul monarhiei austro-ungare cât şi după trecerea Transilvaniei în componenţa României. Ca o reacţie adversă, în prima jumătate a secolului al XX-lea, apare în rândul maghiarilor, saşilor şi românilor transilvăneni o mişcare regionalistă cu diverse implicaţii, mai ales culturale, care a fost denumită, în sens larg, transilvanism. Cu toate că acest fenomen cultural a reprezentat o realitate istorică, el nu s-a conturat într-o ideologie bine definită. A avut în schimb o istorie subterană, multiplă, alternativă, paralelă cu istoria oficială. Uneori chiar regionaliştii s-au ferit să proclame, în mod explicit, regionalismul sau transilvanismul ca fundament al activităţilor culturale. În acest sens, Alexandru Dima lansează conceptul alternativ de „localism creator” prin care militează de asemenea, dar într-o altă formulare, pentru valorificarea „realităţii geografico-sociale imediate, vii şi concrete a «locului»”. Drept dovadă că nici astăzi transilvanismul nu este complet „reabilitat” în cultura românească ne stă mărturie faptul că el lipseşte cu desăvârşire din principalele sinteze de istorie a Transilvaniei şi a României scrise după 1989. L-am întâlnit doar în voluminosa lucrare Istoria României. Transilvania (1999), unde este, după ştiinţa mea, pomenit doar o dată cu un sens profund negativ, el fiind încadrat la cele 11 motivaţii ale revizionismului maghiar din perioada interbelică. În literatura românească de specialitate, excepţie de la regulă fac istoriile literare. După deschiderile făcute, în anii ’20, de către Ion Chinezu, la fel de importante sunt şi contribuţiile unor autori ca Nicolae Balotă sau Gavril Scridon, care au adus în discuţie implicaţiile literare ale transilvanismului.

Spre deosebire de ideologiile tari, transilvanismul nu suportă o dogmatizare şi nu presupune existenţa unei nivelări ideologizante. El se manifestă prin figuri (personalităţi) şi capătă forme (atitudini) care variază mereu în intensitate şi acţionează neunitar. În acelaşi timp, transilvanismul nu este expansiv, el nu vrea să cucerească sau să convertească. Scopul său primordial este acela de a-şi păstra, pe cât posibil, nealterată identitatea, care este legitimată şi circumscrisă de istoria şi geografia regională.

Se poate identifica, de exemplu, un transilvanism politic printre românii ardeleni din perioada interbelică, care au dorit autonomia sau chiar independenţa Transilvaniei faţă de Regatul României, fapt care nu i-a împiedicat să fie reticenţi în ceea ce îi priveşte pe maghiarii sau saşii transilvăneni. În acest fel, regionalismul poate trăi într-un concubinaj ciudat cu naţionalismul, el nefiind absolut incompatibil ideologiilor tari, datorită calităţii sale de atitudine acompaniatoare.
Gy.T.: Transilvănismul mai este de actualitate, sau îl putem considera un capitol de istorie?

V.T.: În ceea ce ne priveşte, ne-am cunoscut într-una dintre seratele de muzică şi dans ale mişcării „Táncház” din Cluj. Dumneavoastră eraţi pe atunci un proaspăt student „Erasmus” venit din Ungaria, iar eu eram singurul român din sală, care îşi „juca” săptămânal rolul de minoritar într-o reuniune eminamente a studenţilor maghiari. Acolo, ca român, am descoperit, după binecunoscutele concerte din cafeneaua „Aux Anges”, minunata muzică a românilor de la Bonţida sau a celor din Ţinutul Călatei. Or, să aud şi să văd muzica românilor ardeleni cântată şi dansată cu toată pasiunea de către maghiari, pentru mine este mare lucru. De exemplu, cred că în această formă, ce-i drept necunoscută marii majorităţi, se manifestă astăzi o formă a transilvanismului, cu menţiunea că mişcarea „Táncház” include şi adepţi ai dreptei naţionaliste. Nu ştiu în ce măsură sunt conştienţi şi îşi asumă aceşti tineri maghiari – care promovează muzica ţărănească transilvăneană, fie că este ea a maghiarilor, secuilor, ceangăilor, ţiganilor sau a românilor – felul acesta de transilvanism. Din păcate, românii încă nu au depăşit, în acest sens, maniera artificială şi moartă a „Cântării României”. Poate, după cum spunea istoricul literar Dávid Gyula, într-o conferinţă pe care am organizat-o în cadrul Cercului „Europa Noastră”, „transilvanismul şi-a trăit traiul pe la sfîrşitul anilor ’30”. În ceea ce mă priveşte, eu continui să mai rezonez la muzica ţărănească transilvăneană, la compoziţiile lui Bartók, Kurtág sau Ligeti – care au un important filon muzical transilvănean –, la arhitectura şi literatura lui Kós, sau la graiul românilor ardeleni. Nici pălinca şi mâncarea ardelenească nu trebuie uitate. Transilvanismul astăzi, din punctul meu de vedere, este cu siguranţă unul mai discret, mai retras şi mai introvertit. Oricum, atâta vreme cât va exista Transilvania, va exista şi prezenţa ei în sufletele oamenilor care au luat contact, într-un fel sau altul, cu ea.

sursa.
http://revistaechinox.ro/2011/12/transilvanismul-astazi-interviu/