Experienta mea in Franta, la Sorbonne suna in felul urmator, daca am prelua un motto sfant pentru Lenin: "invata, invata, invata". Nu e de vina, dupa cum unii ar sari degraba sa strige, un zel personal, ci mult mai degraba functionarea unui sistem de educatie alternativ fata de cel romanesc. Si totusi, cu atatea baiuri ca si cel de acasa.
Prezentarile in trei etape, cu o problematica ce trebuie sa o pui, dar niciodata sa-i raspunzi, imi sunt deja prinse in cap ca un scai de care nu te poti lasa. Daca ar trebui sa te ceri la baie, ca in scoala generala, nu ar merge un simplu "doamna, pot sa merg la pisu ca ma trece tare", ci ar trebui o lunga si sofisticata demonstratie care probabil s-ar termina cu urinatul in pantaloni. Dar nu, excesul de zel nu merge pana aici. Desi nu e exclus ca in trecut scolasticii rasi in mijlocul capului sa fi sustinut o dizertatie in latina canonica pe tema primatului oului sau cealalta varianta.
So, here we go. In ceea ce urmeaza, voi incerca sa subliniez importanta sau ineficienta unui sistem francez care, desi se pretinde a fi pus la punct, are numeroase scapari. Problematica pusa in discutie este urmatoarea: cum reuseste un sistem cotat printre cele mai bune din lume sa excluda intr-un fel chiar eficienta actului literar. In alta ordine de idei, care-i faza cu sistemul francez, de ce un francez de rând trebuie să fie mai cu moţ decât toată Europa la un loc.

Partea 1. Un sistem cum nu-i altul.

În momentul în care scriu acest articol, mă chinui cu tastatura franceză şi cu modul ultraciudat de a poziţiona caracterele în propria ordine.Până şi la acest nivel, se vede cum francezii doresc ca orice să fie nu în rând cu lumea, ci altcumva, chiar dacă se complică la modul infinit problema. Ei încă visează în mediul academic la supremaţia mondială, o frustrare ce vine de la Napoleon încoace, văd America drept supremul rău capitalist şi uită că de fapt există corporaţii precum Carrefour, Lidl şi altele şi altele care numai americane nu sunt. BIneînţeles, acest lucru trebuie să apară şi în sistemul universitar. Mai exact, fiecare dintre noi am zis de cel puţin două ori în viaţă fraza miraculoasă: la ce ne trebuie capitolul ăsta în viaţă, ce e cu ecuaţiile diferenţiale dacă merg la Filo, de ce trebuie să ştiu toate luptele lumii dacă merg la Poli? Exact, exact, fiecare a spus-o şi nu ne ascundem. Însă francezii o fac. Sub egida unei lozinci de tipul: seminare în care discutăm şi dezbatem, dar la final tot la opinia profului ajungem, chiar dacă e una idioată. Asta în cazul în care au loc dezbateri.Deocamdată am prins doar două pe bune, restul doar mici discuţii de 2 minute în care niciunul nu susţinea o idee. Da, la Sorbona.

Un sistem cum nu-i altul pentru că Franţa are cuvintele de aur Liberte,Egalite, Fraternite, dar chestia asta se aplică cât de prost posibil. Cu studenţii, că mă priveşte. Din punctul ăsta de vedere, pot să spun clar, frumos şi răspicat că în România e mai bine, chiar dacă voi stârni vâlvă printre emisarii de discursuri mizerabiliste de doi lei. Ca să mă fac bine înţeles şi nu rău, ţin să precizez că nu ţin partea patriotardă. Ci văd cum în România, primeam cămin bun la un preţ, să fim serioşi de nimica, vedeam cum masa costă maxim 10 lei la cantină, vedeam cum primeam bursă de învăţam bine şi vedeam cum aveam o siguranţă normală. Adică, nu dormeam pe străzi, statul se ocupa cu chestia asta. De bine, de rău, că-i C16, că nu. A, şi utmost important, nu trebuia să-mi plătesc studiile. Şi vedeam cum, cel puţin la Cluj, erasmuşii toţi primeau cămin în Auri, locuri bune. Aşa. Erasmus în Paris. Fără loc de cămin asigurat, fără vreo politică concretă de căutare de cazare, un sistem de mese studenţeşti bune, dar cu program de 4 ore pe zi, când ţi-e mai plin programul. Cu hârtii mai ca în România (legal, pot spune că stau ilegal pt. că sunt multe formalităţi de îndeplinit pentru a-mi face o altă hârtie bună de toaletă după ce vin în Ro). A, şi transportul parizian care costă 80 de euro, iar pentru a avea o reducere de student, trebuie să vii cu hârtii până la al şaptelea neam.

Modalitatea de evaluare e destul de eficientă, în sensul că nu stai să strângi din sfincter până în februarie şi să înveţi toată materia la grămadă. E mai mult ca la liceu, cu medii, prezentări, teste sumative, care sunt binevenite mai ales pentru că mai răreşte din cei care vin, dar nu prea la facultate. Şi totuşi. Dacă credeţi că toate cursurile sunt wow,ce mişto, nu e chiar aşa. E foarte tehnic totul. Proful citeşte, tu notezi. Scrie şi taci. Desigur, nu e o regulă universal valabilă, dar de obicei se cam aplică. Cred că la modulul pedagogic pe care eu încă sunt în dubiu cum îl voi face, ei au luat nota 0. Sau nu ştiu, nu trebuie să ai har didactic pentru a fi un prof. Trebuie să fii boring ca să fii şi tu cool. Dar chestia asta îţi dă rigoare în discurs şi problematizezi mult mai concret problema. Vezi mai în adânc anumite lucruri.

Partea 2. Cum uneori e bine.

Chestia cea mai mişto a francezilor e că stau foarte mult pe text. Adică nu cărţi citite aiurea pentru o idee minimală, ci ei dau un text de 3 paragrafe şi ţi se cere să-l comentezi. Cu vrute şi nevrute, dar citând din text, subliniind şi resubliniind. O chestie super superamuzantă este că absolut toţi colegii mei au penar cu creioane colorate, cutie cu creioane şi carioci, ca şi cum noi aveam în clasa a IV-a. Îţi vine să râzi pentru prima dată, te miră ce-i cu ei, îs gay, au mân cat stricat. Întrebări din astea mi-au venit prima dată. Dar am văzut că e mult mai eficient să lucrezi aşa, organizezi textul cum vrei, cu chestii ce îţi sar în ochi. Chit că la finalul comentariului, textul arată ca un brad de Crăciun. A, şi când ei se plictisesc, absolut toţi îşi rod unghiile. Până la sânge. Pe vremuri, la ţară se punea ardei iute pe mână ca să nu faci asta. Cel care făcea era considerat prostu familiei. Acuma aicea nu ştiu ce să zic.

Uneori e bine pentru că dai de o grămadă de literatură bună şi te pune să problematizezi textul. Tu versus fragmentul şi atât. Şi unii profi fac referinţe superbe la alte domenii, la alte chestiuni de discutat. A, o chestie super sinistră este că, din exces de zel sorbonard, nu se fac pauze. Uneori se pare că e justificativ cazul extrem de a'ţi roade unghia. Deşi e mai convenabilă guma de mestecat.

Şi bibliotecile sunt bune, deschise până seara târziu,dar uneori te loveşti de o coadă imensă (da,da dragii mei, cozi la biblioteci, şi încă nu e sesiune). Cărţi bogate, multe, aici nimic de reproşat. Borgesian chiar. Deşi uneori vin tot soiul de persoane dubioase, ca de pildă la Pompidou, locul unde se adună boschetarii duminica pentru ca să se încălzească puţin.

Part 3. Parisul care este, Parisul ce nu este.

Parisul, dragii mei, şi-a pierdut identitatea. Nu mai e nici oraşul locuit de artiştii ăia boemi de secol XIX, e cel mult oraşul locuit de elita filosofică structuralisto-postructuralisto-derrideană-whatever. Dar artistic,oraşul nu prea spune nimic. Montparnas a devenit o zonă de party, Montmartre este plin de ţigani, români şi tot soiul de naţii dubioase, boem, dar în sensul ăla mai rău. Centrul e of course, centru, cu Louvre, cu Rivoli, Trocadero, Eiffel, Notre Dame, etc. Dar e şi locul unde boschetari dorm pe stradă, fac pişu la colţu străzii, iar poliţia se uită la ei şi tace. Iar altul dacă vorbeşte mai tare sau e mai dubios, una-două poate fi dus la poliţie.

Parisul care este, ca să l citez pe Vanghelie, îl avem undeva în zona La Defense şi în partea Gare d'Austerlitz. Zgârie-nori, nu mari, dar clădiri faine, zonă liniştită. Parisul nu are mari clădiri. Vorbeam cu Dani, colocatarul meu şi am ajuns la concluzia că e probabil un strat geodezic prea moale, nu poate susţine o ditai clădire că s-ar scufunda. Nu ştiu, dar s-ar explica de ce permisiunea de construcţie există doar în La Defense. Dacă eşti turist, go there. Nu în centru şi never la Sacre Coeur sau mai rău, hell called St. Denis. Parisul totuşi este frumos, nu poate nimeni nega; deşi crowded and all the other aspects. Problema cu imigranţii nu o mai deschid pentru că mi-ar lua o altă dizertaţie de făcut. Cel mai fain este că imigranţii au mâncare ieftină. Şi foarte bună.


Ca să termin impar cu dizertaţia, spun că e un sistem diferit. Uneori ciudat, dar din care românii s-au inspirat până la sânge. Până şi la arhitectură, clădirea Sorbonei e aproape la fel cu cea a Universităţii din Bucureşti. Pot spune personal, că e o experienţă interesantă, nu e rău, dar vreau să evidenţiez nişte adevăruri ce poate nu le spune oricine. Sau nu orice turist exacerbat de prestigiul Parisului le vede din prima. Dar e fain, ne place.