Istoria comunismului repovestită pentru debilii mental. De Matei Vișniec. Regia Mona Marian
Un spectacol care mi-a furat ochii de când am văzut afișele prin Cluj a fost Istoria comunismului... . Am fost foarte curios de viziunea lui Matei Vișniec referitoare la această problematică a Europei de Est. Am constatat o ușoară asemănare cu o altă piesă, în care face mai degrabă referință la homo balcanicus.
Un spectacol intim, în care aveai impresia că spectacolul se generează în fața ta. Actorii? Bunicei, nu au greșit, dar nici nu au reușit să pună (my honest opinion) în valoare toate valențele personajelor.
Pe scurt, firul este următorul: un scriitor din URSS, după ce a primit premiul Uniunii Scriitorilor, este rugat să îi îndoctrineze pe nebunii de la un azil. Cert este că asistăm la un spectacol într-un spectacol: are loc teatralizarea ridicolului deoarece romancierul însuși are dubii legate de acest sistem bolnav.
Putem chiar să simțim pe alocuri o trimitere la „fenomenul Pitești”, în care deținutul devine tartor. Atmosfera este condimentată pe alocuri și cu o scenă de dragoste, tot a unor psihopați care își încearcă destinul.

Ceea ce mi-a plăcut teribil a fost fundalul muzical ales foarte sugestiv, cu piese ce parodiau imnul URSS sau cântecele patriotice către Maica Rusie. Well, și finalul îți scutură puțin părul de pe spate, cu nebunul care flutură steagul deasupra scriitorul mort...
și revenind la postarea anterioară
să vă explic. Faza a fost destul de reală. Prin anii 1990, un țăran este întrebat:
Ce părere aveți de libertate? La care el, sincer, spune: Comunismu n-o muritu, numa-un pic s-o hodinitu (s-a odihnit).
Și ca să închei în slavă, dau o dedicație de pe vremea steagului roșu: