Anul 2010 s-a terminat cu bine, cu mai puțin bine. Bilanțul oficial politic este tot negativ, creștere economică n-am avut, deși ni s-a promis. Ni s-au promis multe și mărunte din partea statului, dar eternul „csucsu” a fost la ordinea zilei.
Să privesc puțin retrospectiv anul, cu bunele și cu relele lui.

Ianuarie.Cu mult frig și răceli crunte, am pășit cu stângul oarecum în 2010. Adică revelionul trecut mi-l petreceam cu cafele fierbinți și dârdâieli de frig. A urmat pregătirea pt. olimpiadă și spre sfârșit de lună am ajuns la Arad, unde a fost tare bine. Între timp îmi făceam și aplicația pentru UK, eșuată for now din motive financiare.
FebruarieAm început să evit cât se poate de mult școala după ce am avut revelația că doar te încurcă în propriile tale treburi. Am avut prima probă de bacalaureat, unde toți eminescienii, că știm, că nu știm, suntem ași. Spre final de lună, din nou o călătorie care s-a terminat puțin mai prost, cu somn de voie în gara din Cluj și Iași. Am făcut și pozele de album.
Martie.Prin această perioadă m-am hotărât să merg la Literatură Comparată, la Cluj. Tot atunci am început să văd cam care e situația cu istoria reală a României, fără patetismele naționaliste pe care ni le oferă numeroasele manuale școlare. Ca de obicei, la sfârșit de lună m-am înhămat la lungul drum spre Bacău (again!, de data aceasta fără pierderi de tren,dar cu eternele incidente cu nașii de pe tren).
Aprilie Paștile, dulcile Paști, cu ciocnit simbolic la ora 12 pe strada Drăganilor. În rest, ce a mai fost pe-atunci? A, cea mai tare glumă de 1 Aprilie din viața mea (Roșu îmi spunea că ex-prietena lui este gravidă și este alertat).
Mai O lună începută frumos, la iarbă verde, la Noroieni, cu mâna lui Janika ruptă (still have that recording) și apoi cu multe stresuri pentru pregătirea la internațională. A trebuit să fug și până la Negrești Oaș și am văzut pe propria piele ce înseamnă o distanță de 40 de kilometri și o altă lume. Internaționala...cele mai faine clipe din viață sublimate în câteva zile.
IunieLună și mai încărcată. Începutul prin uluitoarea veste: mergem la Rege. Acest eveniment a eclipsat absolvirea și ziua sfântă de eliberare de sub jugul ministerului. A urmat banchetul, unde am cunoscut...ehem...not another jewish princess, dacă pot spune așa, called Leo. Nu e Leo din That 70s Show, e o poveste mult mai faină. :D
Și au început pregătirile de bac, după ce filologii de noi ne-am costumat în romani și am defilat imperial. În casa de vară, lângă o saltea, fără spor și cu pisica privindu-mă cu lene. M-am crucit când am văzut cam ce înseamnă Bacu pe bune (copieri, nu timide, ci în stil barbar) sau când am văzut notele unor indivizi care nu aveau nicio tangență cu școala și nu puteai încropi o discuție decât pe tema mașinilor sau a echipei de fotbal preferate.
Iulie.Sub egida formației Truda- „iară-i bine”, a început vacanța și drumurile spre Cluj, pentru înscrieri, confirmări, infirmări și vizite. Evenimentul lunii a fost SamFestul, precum și dubla aniversare, celebrată la Casual, cu beri în mână și urmărind finala World Cup.
August.Pe agenda de călătorie figurează în această lună Clujul cu Iron Maiden (show fain, atmosferă bună) și Rohia, unde pot spune că în patru zile am învățat multe sfaturi (nu doar spirituale, ci și practice).
SeptembrieDe data aceasta am mers puțin mai departe, în Paralia Katerini, unde recunosc, m-am simțit destul de bine, deși locul în sine este destul de plictisitor, fără prea multe atracții. Am avut și lansarea cvintetului,ne-au făcut și furioși, dar a fost bine. Cred că nimeni în lume nu a mai organizat o lansare în o zi. Și...
în octombrie a început facultatea. Cursurile ok, mi-am intrat destul de repede în mână, m-am acomodat cu orașul. Nu mă plâng, nu mă laud. Cei care mă cunosc știu că doresc altceva, undeva peste canalul Mânecii.
Noiembrie
Noiembrie.. Un singur lucru: Therion. Pentru celelalte, nu există cuvinte.
DecembrieUn post de Crăciun eșuat. Invitație la Rege! Corindat! Întoarcerea fiului risipitor acasă!

În concluzie, a fost un an plin, dar cu câteva supărări. Ce-mi doresc concret de la noul an? Cafea și ceai negru, timp liber pt. mine și sper să ajung la vară la Taize...
Un an nou fericit tuturor bloggerilor și cititorului acestui site!

Motto: „Frunză verde de secară,florile dalbe
Vine Crăciunu’ pe sară, florile dalbe.”
Un obicei care se păstrează până în ziua de astăzi în cadrul Casei Regale a României este de a primi colindători din întreaga țară. Monarhia primește cu suflet (nu doar cu prezența) grupurile care vin cu vestea Nașterii Mântuitorului. Tradițional, în fiecare an se perindă la palatul de la Săvârșin, județul Arad, numeroase grupuri, începând de la Dobașii Săvârșinului, la mici orchestre sau ansambluri corale din centrele universitare.
„Colinde, colinde, e vremea colindelor...”, ne amintește o voce canonică despre această perioadă frumoasă în care timpul pare să stea în loc. Urmând acest dicton, ne-am deplasat la Săvârșin, în județul Arad, cu un mesaj sincer pentru Majestatea Sa Regele Mihai I de România și Alteța Sa,Principele Radu Duda. Răzvan Roșu a organizat o „reuniune istorică” între două comune care nu sunt înfrățite de facto, dar împărtășesc exact aceleași mentalități și obiceiuri. Este vorba de satul Marna din comuna Sanislău și comuna Mărișel din județul Cluj-Napoca. În fapt, majoritatea mărnenilor au ajuns în Câmpia Careilor după actul pe care Casa Regală l-a dat în anul 1921 pentru a coloniza această zonă cu români. Ei provin din Mărișel, iar lucru ușor constatabil, legăturile nu s-au pierdut între aceste două așezări. Dovada este faptul că portul și melodiile sunt exact aceleași.
Astfel, întâlnirea între cele două comunități a avut loc la Săvârșin, iar timpul, fără a ne exprima poetic doar, a rămas parcă suspendat. Colonia-fiică și satul de obârșie și-au adus în fața Majestății Sale colindele arhaice. Nu am mers cu un program-serbare; dorința noastră a fost de a prezenta autenticul din vetrele adevărate ce au mai rămas. Sala de repetiții pentru această întâlnire a fost însuși Crăciunul, fiecare casă colindată unde aceleași cântări și urări au răsunat.
Colindătorii au fost primiți de către Altețele Lor Principele Radu Duda și Principesa Margareta; în ciuda unui frig crâncen, ei au apărut senini și ospitalieri, așteptând cu nerăbdare melodiile. Au fost interpretate piese arhaice, cunoscute de către etnologi sub numele de „hori de război”, compuse din suflet, de către soldați moți plecați pe fronturi. Răzvan Roșu, student la etnologie, a oferit și explicații care au completat înțelesul profund al colindelor.
Din spatele unei ferestre se vedea un chip calm, care schița uneori un zâmbet. Regele Mihai I nu a ieșit inițial din palat. Însă după ce semnalul de tulnic a răsunat pe întreg domeniu al Săvârșinului, curiozitatea sa nu a putut fi satisfăcută decât printr-o prezență personală. Moții au jucat în fața palatului dansuri tradiționale, ce au fost foarte bine primite și data trecută, fără o coregrafie prealabilă. Am reasistat parcă la scena dansului din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu. A fost un dans sincer, frenetic, fără coregrafii și sincronizări sau ansambluri folclorice.
Momentul cel mai emoționant avea să aibă loc atunci când un bătrân de nouăzeci de ani, Vădan Nicolae , a reușit să se întâlnească personal cu Regele. O întâlnire între cei doi a mai avut loc acum mai bine de jumătate de veac, în anul 1941, când „badea Niculae a Petrii”, după cum este cunoscut în satul Mărișel, a luptat în regimentul VII, iar Majestatea Sa a binecuvântat și a dat mâna cu soldații de pe front.
După jocul aprig și discuții, Alteța Sa Principele Radu Duda a invitat pe toți participanții la o gustare foarte bine primită după un drum lung. Din partea unor tineri scriitori sătmăreni a fost înmânată Casei Regale antologia „Cvintet liric sătmărean”.
Sătmărenii care au colindat Palatul Regal de la Săvârșin sunt: Răzvan Roșu, primarul comunei Sanislău-Călin Mateș, Victoria Rusu, Ancuța Rusu, Victoria Lăpuște, Cristina Mărneanu, Bogdan Roșu, Ioan Băbășan, Adrian Matus, Alexandra Mateș și Georgiana Mateș. Li s-au alăturat din județul Cluj un grup mai numeros, condus de către Ioan Mariș, profesor și fost primar al comunei Mărișel. Dorim să mulțumim pe această cale și directorului Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale , Felician Pop, care a finanțat drumul la Săvârșin pentru grupul de sătmăreni.
În final, putem spune că a fost nu doar un drum, ci am asistat la o rescriere a istoriei. Speranța în aceste timpuri este una spre trecut; monarhia a reprezentat întotdeauna un principiu al stabilității și al echilibrului politic, după cum a afirmat sincer și răspicat un moț simplu, de 90 de ani: „Dumneavoastră veți fi întotdeauna Regele Nostru, al românilor!”.

Filmul Agora reușește să înfățișeze o altă latură a creștinismului. Una care este perfect validă, în condițiile în care în secolul IV numeroase facțiuni religioase desprinse din doctrina mamă doresc să își impună propriile canoane. Acestea sunt deosebit de violente și parcă îmi amintesc de dictaturile sud-americane contemporane, ce răstoarnă un sistem tiran pentru a-l înlocui cu un altul, sub veșnica tutelă „Viva la Revolucion!”.
Acțiunea se desfășoară în Alexandria de la sfârșit de perioadă antică, în momentul divizării Imperiului, sub Iustinian. În acest cosmopolit oraș locuiesc greci, adepți ai vechiului cult politeist, evrei și creștini, fanatici sau care au adoptat această religie doar strict formal. Vedem cum creștinismul factual reușește să modifice viziunea atât de radical, sub egida veșnicei „așa stă scris în scripturi”, când de fapt e o hermeneutică bolnavă a unui verset.
Momentul dramatic este cel al căderii bibliotecii din Alexandria. Adepții filosofiei încearcă să salveze manuscrisele; cetele de creștini sunt prezentați aici cu trăsături noi, chiar violente, amintindu-mi de hoarde de tătari care năvălesc fără nicio noimă, pentru o cauză neștiută nici de ei prea clar. Ca să nuanțăm puțin problema, putem spune că este decăderea Cuvântului în simplu cuvânt de stradă, de revoltă. Din cauza necunoașterii, creștinii afirmă că doar Dumnezeul lor este adevărat și urmează întocmai ca evreii, în confruntări, conform dictonului „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.
În această situație, filosofia este luată în derâdere, chiar și în cadrul proceselor dintre cele două mari facțiuni religioase. Asistăm funny thing la un regres științific; masele sunt dominate, ca în orice situație de criză sau de război...

....ca și astăzi, of course. Ducem lipsa unor profeți, iar când apar statui de plastic în locul lor, le luăm drept de aur. Vedem o Românie (of course, nu numai) debusolată, cu aceleași știri de acum șase luni, cu clipuri ieftine și penibile de pe youtube repetate la isterie (nu știu, nu știu d-astea); ori suntem fără țeluri idealiste, ori le avem prea mult, și nu suntem cu picioarele pe pământ.
La fel ca și în vechea Alexandrie, distrugem și noi biblioteci virtuale sau reale. Nu, nu acuz drepții creștini (puținii care au mai rămas), ci, la fel ca și filmul, acuz oile, care nu gândesc ceea ce citesc sau aud, ci doar reproduc. Chiar astăzi am văzut un clip (am un lapsus), cu un tip ce pune în fața unor oameni un televizor ce reproduce chipul său. Oamenii privesc fie uluiți, fie indignați; scopul clipului este de a înfățișa tocmai acest behăit de care toți dăm dovadă prin refuzul de a gândi ce primim. Doar de a rumega.

Ajuns-am în Sătmar și citit-am și eu Răcani, pifani și veterani, ca o dulce dorință de relaxare după lecturi despre eterna dezbatere a literaturii comparate, despre grecii și a lor iraționalitate, și câte și mai câte.
Antologia coordonată de Radu Paraschivescu aduce un ușor iz de Academia Cațavencu, fără a avea tentă politică. Bineînțeles, ți se aduce în față o lume în care inevitabil apar aceleași și aceleași stereotipuri (care din păcate au fost reale): colonei frustrați, împinsul valizelor sub paturi, vagoanele, măsurarea la ora două noaptea cu chibriturile și câte și mai câte amuzante chestiuțe.
Cam toți autorii la unison, spun că armata a fost un lucru de doi lei. Întocmai și eu, mă bucur că nu trebuie să ascult de doi soldați cocalari, frustrați care să îmi închidă procustian gândirea. Ah, argumentele ar fi „să îți ajuți patria” (mă întreb, care patrie?), „să îți menții forma fizică?” (thanks a lot, nu vreau formă fizică) sau „e musai”(ba bine că nu). Sunt bucuros că s-a scos serviciul obligatoriu. Să-l facă cine dorește, nu vreau să încurc apele pe acolo.:D
E un ton ușor, cordial, ce parcă te proiectează direct în cazarmă, între izuri ciudate. Mâncare de-a valma, ce am simțit-o și eu la Breaza, la olimpiada vieții din clasa a opta, cu celebra cină festivă de mazăre cu ceai.
Semnează în volum:
Șerban Foarță (poem), Adrian Georgescu, Călin Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Cătălin Mihuleac, Radu Naum, Tudor Octavian, Radu Paraschivescu, Dumitru Radu Popa,CTP, Nicolae Strâmbeanu, Robert Șerban, Cătălin Șerbănescu, Traian Ungureanu.

Istoria comunismului repovestită pentru debilii mental. De Matei Vișniec. Regia Mona Marian
Un spectacol care mi-a furat ochii de când am văzut afișele prin Cluj a fost Istoria comunismului... . Am fost foarte curios de viziunea lui Matei Vișniec referitoare la această problematică a Europei de Est. Am constatat o ușoară asemănare cu o altă piesă, în care face mai degrabă referință la homo balcanicus.
Un spectacol intim, în care aveai impresia că spectacolul se generează în fața ta. Actorii? Bunicei, nu au greșit, dar nici nu au reușit să pună (my honest opinion) în valoare toate valențele personajelor.
Pe scurt, firul este următorul: un scriitor din URSS, după ce a primit premiul Uniunii Scriitorilor, este rugat să îi îndoctrineze pe nebunii de la un azil. Cert este că asistăm la un spectacol într-un spectacol: are loc teatralizarea ridicolului deoarece romancierul însuși are dubii legate de acest sistem bolnav.
Putem chiar să simțim pe alocuri o trimitere la „fenomenul Pitești”, în care deținutul devine tartor. Atmosfera este condimentată pe alocuri și cu o scenă de dragoste, tot a unor psihopați care își încearcă destinul.

Ceea ce mi-a plăcut teribil a fost fundalul muzical ales foarte sugestiv, cu piese ce parodiau imnul URSS sau cântecele patriotice către Maica Rusie. Well, și finalul îți scutură puțin părul de pe spate, cu nebunul care flutură steagul deasupra scriitorul mort...
și revenind la postarea anterioară
să vă explic. Faza a fost destul de reală. Prin anii 1990, un țăran este întrebat:
Ce părere aveți de libertate? La care el, sincer, spune: Comunismu n-o muritu, numa-un pic s-o hodinitu (s-a odihnit).
Și ca să închei în slavă, dau o dedicație de pe vremea steagului roșu:

limba lui de lemn se plimbă prin vechea noastră limbă