În alt trup, îşi vedea propriul chip,
timpul topea aceleaşi ticăituri minuţioase
de ceas ieftin, cumpărat de la o
tarabă cu pete jegoase.

Distruse clădiri îşi arătau timid faţada,
roasă de timpul scurs din vremuri ancestrale,
când nu era nici Torquemada
Desigur, nici canale.

Oglinda se mişca,
spaţiul se strângea:
blocuri, îşi uneau canalizarea,
cărămizile îşi ardeau atomii,
sunetele trozneau dintr-un timp al nesperatului
zgomot, iar apoi tăceau...

Stătea cu lucirea-i doar în faţă:
ochii fără de culoare, doar sclipire
de chihlimbar...lămpi dispuse spre topire
spulberau o zvâcnire,
ce se dorea a fi o ultimă viaţă.

totul era din cvintesenţă..
aerul-distilat, focul-rafinat,
pământul-îngropat,
apa- udată... Doar două imagini,
de aceeaşi faţă lipite... şi pur
de jur-împrejur.
O lume creată din mii de fire de nisip. Un copil care se ascunde de lumea de afară într-un sătuc din Franţa, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în aşteptarea tatălui său. În această modalitate unică, concentrată într-o frază, ne propune câştigătorul premiului Nobel J.M.G. Le Clezio intrarea în fascinantul roman "Urania". Ca orice scriitor al modernului, el adoră jocul de cuvinte, analepsele şi prolepsele, episoadele care îşi contopesc straniu esenţa. Romanul realizează intrarea în lumea Urania, printr-o frază incipientă simplă, însă esenţială: "Am inventat o ţară.". Personajul principal este desigur vocea autorului, care apare în carte drept Daniel, fie văzut prin prisma băiatului care se ascunde de tancurile inamicului, fie profesorul Daniel, Silistoe, de la Universitatea din Paris, un geograf care a fost invitat la zămislirea unei noi lumi, care se dorea a fi Utopia vechilor filosofi greci, un tărâm hiperboreean. Unde altundeva ar putea fi stabilit acest loc decât în Mexic? Tărâmul El Dorado-ului , al vechilor amerindieni care au schimbat corturile şi piramidele de odinioară în case "cu pereţi de bolţari şi văruiţi şi pământ bătătorit pe jos", unde prostituţia şi dorinţa de a cunoaşte se împletesc într-un mod cu totul deosebit.
În această Vale, el va cunoaşte doi poli ai Cetăţii Perfecte: unul bine stabilit, cu un viitor care se dorea cert, structurat: Emporio, colina antropologilor, proiect finanţat de către toate băncile, şi umilul Campos, fost sat al călugărilor iezuiţi, despre care cei din exterior pot doar atât să afirme: este un loc pentru hippies. În vreme ce colina antropologilor se va nărui din interior, sub egida multiplelor comploturi, demascări şi proiecte antropologice absurde (cercetarea mahalalei), Civitas Dei se va dizolva din cauza urii exteriorului. Descrierea lui Raphael a ordinii patriarhale ce domneşte acolo printr-o serie de scrisori este probabil cvintesenţa întregii "Uranii". Comunitatea trăieşte pe baza propriilor legi, are limba unică, cea a copiilor, educaţia este concentrată asupra vieţii, iar singura sărbătoare este cea a contemplatului cerului, muza astronomiei fiind desigur, Urania. Colapsul este anunţat de steaua Sirius şi de venirea infractorului Efraim, care o va lăsa însărcinată pe una din locuitoarele acestui mic Eden, Adhara.
Maestrul va muri, împreună cu ei în exil, pe Insula Semilunii, iar înmormântarea sa este o splendoare a flăcărilor, a mării şi a păsărilor care probabil înţeleg misterul Uraniei. Geograful îşi va căuta mereu proiecţia sa feminină, fie prostituata Lili, care va fugi în America, departe de Mahalaua de lângă Emporio, fie Dahlia, femeia cu care va împărţi casa, dar niciodată nu i va putea avea dragostea.
Cartea a apărut la editura Art, în anul 2009 şi este marea surpriză a acestui an. J.M.G Le Clezio este laureat al premiului Nobel pentru Literatură în anul 2008.
Sincer să fiu, mă nelinişteşte destul de tare problema cu reforma în învăţământ. La o adică, se restructurează examenele şi aşa restructurate după toată convertirea "Capacitate-Testare Naţională-Teză Unică", taman când sunt a doişpea. Conform noii propuneri a Ecaterinei Teodoroiu, pardon Andronescu, se va da BAC numai din trei materii. Până aici, totul este frumos, euforic ca după patru beri, examenele se vor da în timpul anului (întrebarea este eternă: când?), dar ce mă rodea pe mine mai tare, materia cu doctrine adânci de marxism-leninism rămâne neschimbată.
Ar tinde mulţi să sară: "Cee? Comunismul a căzut, elevii nu mai studiază nimic din vechiul sistem." Veritabile minciuni. E ca şi în trista pildă a cuielor, care au fost bătute în uşă, dar mai apoi scoase, rămânând în urmă găurile. Exemplul cel mai concludent: literatura română, plină de exemple de ţărani, muncitori care vor făuri o societate multilateral sclerozată. Fără Tristan Tzara, abia puţin Eliade, scriitori universali atinşi abia tangenţial. Buba cea mai mare este desigur rezultată logic dintr-un proverb românesc: "Peştele de la cap se împute." Cât timp Ministerul şi anumiţi încuiaţi vor propune aceleaşi tâmpenii de rumegat pentru mase, there is no hope.
Chestiunea cu Uniunea Europeană este înfiptă pe gât de către anumite persoane care o predau în stilul care probabil le-a fost dată ora de socialism ştiinţific. Iar de aici, viitorii euroeconomişti vor arunca cu bani pentru maşini de 80.000 de euro, istoricii ne vor căuta relaţiile "magnifice" cu ţările Europene din timpul în care teritoriul nostru se numea Cumania, iar europoliticienii vor dormi la Bruxelles şi Strasbourg mai pe ascuns, cu siguranţă vor tăcea mâlc. Nu de alta, dar nu îl văd pe Gigi Becalli to speak about the competition between intelectuals and football players. Sau Vadim despre toleranţă rasială.
Exemplul Japoniei, pe care poate l-am mai amintit îmi revine în minte. Reţeta ridicării unei naţiuni mâncătoare de orez se face astfel: se alocă 15% din PIB, se aşteaptă câţiva ani, se ridică uzine care să aibă o piaţă, şi voila, au specialişti, au industrie, fie grea, fie ultraspecializată. Iar profesorii, abia sunt plătiţi. Şi să nu te miri că prostimea se bucură când vede la televizor că un ins ii dă în cap celuilalt cu toporul. Sau că oamenii râd la Dan Negru. Sau că le areţi un om mort pe pachetul de ţigări, şi ei fumează în continuare...
Şinele îşi topeau al lor metal, într-o
efervescentă iubire ce o purtau pe un vagon al cărui
pasageri îşi căutau
cu disperare
inima dintre traverse.
Hipnotici, stricau
strigătele ermetice ale
universului condensat pe pereţii de tencuiala
exterioară dintr-o cameră galbenă...
Muştele verii topeau asfaltul, care
devenea un clasic cimitir de beton
(de altfel, ca lumea întreagă).

Poseidon stă liniştit în mare pentru
un eon.
Mai trimite câteodată un freon.
Da, şi răsăritul de soare
visat de atâtea generaţii de egipteni,
mayaşi,
eschimoşi şi
bineînţeles
curioşi de la malul apelor..
Un produs Blogger.