printre cioburile de sticlă ce se înșirau pe lângă mesele de cusut
picioarele mele desculțe încercau un nou moment de fachirism:

mișcările ample ale fiecărei muchii ce-mi deschidea pielea instalau
în mințile celorlalți o doză de macabră ironie
așteptau să vadă cum se întinde o masă uriașă de sânge
un ocean vâscos cu pești rotunzi, cu nuanțe de alb sidefiu

ar fi fost câteva  aplauze mărunte (de complezență, cum se cuvin) ce ar fi vrut să completeze rana
să vorbească (deschis) cu ea
însă am tot așteptat, cu picioarele uscate,  acea sinceră voce care ar fi oprit logica întregii încăperi
pentru care se scriu poeme cu mâna stângă și le așez în sticle ermetice (puse la borcan, printre murături)

sticle pe care dacă le desfaci vei plânge mai rău ca după orice vodcă rusească
sticle pe care nu e bine să le așezi pe loc uscat, ferit de zodii de apă
sticlele marinarilor, ce întotdeauna au ascuns un mesaj de ajutor într-o limbă portugheză stricată, dar pe care toți o înțelegem când este vorba de o corabie cu comori aurii ce niciodată nu vor ajunge pe gâturile țigăncilor din piețe
sticle cu care e bine să fii prudent, să te bucuri dacă îți taie vreun ciob vârful retinei din care să curgă mizerabili pigmenți în creier
sticle cu dop de plută, ce se bizuie pe putredul aer luat de pe corabie pentru a le duce până pe uscata plajă
sticle cu răvașe ce vor fi citite poate doar de către nebunul cu pălărie ca pe-o mică istorioară hazlie
sticle cu aripi ce-și dau rost de viață singure într-un ocean albastru invers evaporat

sticle cu corăbii mici, puse cu migală de căpitan  în timp ce nava lui se scufunda,
(cu gesturi minime, el rupea așchii din catargul principal, le cioplea cu amețitoare viteză
compensa eșecul lui în lumea reală cu cea mai frumoasă bărcuță în acel mic recipient )
singura sticlă din cămara cu vinuri ce putea să se spargă de pietrele fiordului tău și să plutească mai departe către eventualii copii ce s-ar juca pe-o plajă cu simpatica jucărie,
de multe ori, prin porturi se spune că acei căpitani ar sufla ultima oară în noua corabie
-e doar un zvon, nu trebuie să ne încredem în marinari și povești pescărești-.
știm bine că sufletul se condensează după câteva luni și ajunge să se usuce livid pe dopul de plută al sticlei.

Și să te zidim!

aseară am intrat puțin în somn, bar de obosiți oameni ce își vorbesc despre literatură,
vroiam să-i plătesc o bere diavolului,
de-o vreme imaginea lui nu mă mai lasă în pace-
ticsita atmosferă nu mă lăsa să-i văd fața îl căutam
îl căutam doar să-i pun berea pe masă (lângă lungul șir de sticle verzui ce se înșirau
ca o mare bolnavă, plină de alge)

probabil era ascuns, ca și data trecută, într-un colț
fermecând vreo fată cu tot soiul de magii, chițibușerii ce le-a făcut prin lume
cum a fost prin moti jihl cu maica tereza
ce a făcut cu egiptenii vreme de câteva milenii
cum are soție, dar ea nu-i vrea ochii curcubeici peste a sa privire
-toți facem ce putem-
o bere poate îi va consola absența timpurilor, arderea vacuităților
o bere ce înșiră matematic câteva opțiuni ce ar deveni tot mai deviante
(ce se pot întâmpla doar în acest bar, somnul)
trebuia să ieșim, problemele teologice nu trebuie să ne preocupe



mai mult, orașul era acoperit de prea puțină zăpadă
trebuia să aștept albul
albul ce a purificat astă-seară toate străzile.

dacă îți mai amintești de cântecul bolnav al gramofoanelor
vei știi că acei călători au plecat în vara anului 1949 prin țara Soarelui Răsare (cel puțin ei au avut curaj)
au avut curaj să-și stingă plăcerile stârnite de spoiala unui timp în care banul urlă frenetic
s-au oprit la vamă pentru câteva ore sincopate
au dat telefoane celor dragi care au rămas înghețați acasă, gata să se dezghețe din congelatorul iluzionar de îndată ce drumeții vor fi venit acasă
-nimeni nu are voie să se schimbe nimeni nu are voie să facă nimic s-a înțeles-
desigur, ți-ai amintit de povestea ce ți-o spuneam seara cu acei călători ce umblau prin țări,fără a plăti cuiva ceva
prin clădirile topite ale Budapestei nu-și găseau rostul
printre rosturile turnului Eiffel și-au nichelat și călit puținul amar de suflet ce l-au aflat
în haznalele din spatele caselor din Manchester colcăia frumusețea orfanilor de perechi
cei ciuntiți de dublu, rupți de către drumuri prăfuite (pe care au așteptat vara, cu bagajele în mână)
secționați prin creier de o uriașă hartă ce despică timpul

23.38.
gările pe atunci erau un loc de tranzit pentru agitatele noastre spirite
ce umpleau progresiv sălile de așteptare pline de aurolaci ce vărsaseră pe ei (de neputință și sictir)
întotdeauna casiera ne întreba câte bilete dorim
simpatica funcționară știa că în noi ținem o lume întreagă ce am vrea să o ducem în nord
în nord, tărâm al vămuitului și al gemului de căpșuni bine făcut, închis cu elastic, pentru vremuri grele
acel tren nu pleca niciodată de pe peron
-călătorii parcă nu erau demni de a se îmbarca solemn, de a avea un bun rămas civilizat-
controlorii despicau găini până când doreau să dea fluierul pornirii spre Nord
în înghesuiala spiritelor, locurile erau goale

23.39.
bicicleta trântită pe falsul peron din dale de beton
anunța că spiritele (bune sau rele) s-au îmbarcat în tren
știm cu toții acum că vor merge cu bine în Nord că vor bântui o vreme satele prin întuneric
în timp ce eu neliniștit îmi trag sufletul prin orașul pustiit de coruri (ce sunt de-o parte și alta a moralei)

ultimul om după ce carburanții se vor arde
și trenurile își vor cauteriza garniturile deja roase de rugină
da, acela se va plimba cu țilindru și frac prin bombardatele orășele austriece
cu o bicicletă amuzantă, căutând printre ruine mici versuri
fragmente de versuri ascunse prin tencuiala crăpată.