copacii își sting timpul bătut de sunetele de mașini
tot mai mult se aude cum sub picioarele noastre
fug dragoni de fier, pe sub trotuare, prinși între tuneluri de beton
uneori respiră prin canale și își aruncă aburii din nări sacadat
vagabonzii iarna se adună în jurul lor pentru a-și mai încălzi pielea
ce a devenit tare ca o scoarță de stejar din pădurile de la munte
mintea cuprinde tot mai dese dileme
fiecare își vede de propriile gânduri sau mai fredonează
(frenetic, evident) vreun refren ce-l aud în căști crezând că vor
fi rockstars
my dears, suntem doar niște pietoni, călcăm pe peluza inimilor
traversăm de două ori pe an un frenetic dans al nemuririi,
am vrea să-l învățăm să știm ce se întâmplă
când coborâm și noi ”six feet under ground”
să vedem care e treaba cu acel dragon,cum ne mănâncă viscerele,
cum ia fiecare venă și o întinde ca pe o rădăcină prin pământ,
cum radiar construiește cu oasele un punct de sprijin
și cum pune frumos, inima în centru pentru ca să creadă că va răsări
o plăntuță, un copac sau o pădure de destine arse.
mai degrabă deocamdată să privim șantierele, care înghit dimineața orice vise
în fundațiile lor de beton armat și în viețile de muncitori obosiți
care se trezesc, în suburbii, fumează și își trăiesc frenetic viața
își spun dionisieni, nu pentru că ar sta la coada zeului vinului
unii cred că așa li se spune de când sunt pe lume
vin dintr-un oraș cu același nume, unde noaptea, valuri de năluci vânează orice rătăcit din gări
loc unde cerșetorii devin bogați ai sorții, nebunia este alternată cu civilizatul
te aștepți să vezi că îi spun Sin City
de fapt nu e, e simplu de tot:
cineva îmi spune că doar aici nu găsești un loc de parcare.