Din Paris, de pe îndepărtate meleaguri, am desfăcut o sticlă de vin în seara zilei de 25 Octombrie, atunci când Regele Mihai I al României a avut aniversarea de 90 de ani. Printre zappuieli pe internet, opinii jurnalistice care mai de care mai pertinente sau nu, susținând fie tabăra lui Băsescu, cum că ”regele ar fi un trădător”, fie un idealism absolut, am dat de discursul Majestății Sale în Parlament, postat pe youtube la câteva minute, ”la cald”.
Desigur, prima dată în 65 de ani. Nu participă Băsescu, Boc, Guvernul pare-mi-se. Poate că nu au fost la nivelul acestuia și au susținut dintr-un gest de snobism că sunt împotriva lui. Trebuie să ținem seama de faptul că și în această situație Regele a dat dovadă de multă finețe și un discurs cât se poate de simplu, aparent clișeic, dar care ascundea fie o iubire de țară, fie anumite idei care nu puteau fi spuse în gura mare.
Încă din Renaștere, monarhii s-au preocupat foarte mult de imaginea în public (credeți că chestia cu liderul a apărut odată cu media? No way!) și au înțeles că elementul cheie este să apari rar în public. Să fii căutat, să ai o anumită discreție și să dai de înțeles că nu oricine are acces la tine. Amintesc de regina Elizabeta care a oferit puține discursuri publice, dar acelea care au fost, au fost bine punctate. Este vorba de Chariot Speech, susținut în fața unui public exclusiv masculin, către ofițerii care urmau să lupte cu Armada Spaniolă a doua zi. Și i-a îmbărbătat.
Când te adresezi astăzi Parlamentului, indirect te adresezi întregii țări. Media se ocupă îndată de acest lucru. Se pare că a ales varianta mai elegantă, evitând să facă baie de mulțime (ar fi putut la fel de bine să se adreseze televizat- ca și mesajele de Anul Nou sau de la balconul Palatului Elisabeta sau de la Săvârșin). Cuvinte simple, ca să fie înțeles de către muncitorul de la UNIO, țapinarul de pe munte, profesorul cu jumătate de normă sau școlarul care nu știe prea bine cine este regele și de ce nu are coroană, ca și în desenele animate.
Fără gesturi bombastice, fără evocări megalomane, a punctat ce a avut de punctat. A îmbărbătat pe cei care mai cred într-un ideal monarhic sau nu. Cred că i-a îmbărbătat pe cei care credeau și mai cred încă în cuvântul numit ”demnitate”. Să te adresezi unei țări de la pupitrul unui înalt spațiu politic atunci când conducerea țării este împotriva ta, asta numesc eu gest de disidență absolută. Să demontezi un sistem parcă fără să vrei, din interiorul lui. Să produci un scurtcircuit, după cum ar zice Zizek.

The poem “September 1913” was published first in Irish Times as entitled „Romance in Ireland” and makes a clear reference to an ideal past, which is to remain only an illusion. This was written in 1913, during a period of uncertainty of realizing the Irish nationalistic aim. During that year, 400 employers had locked out 25000 workers of their jobs. This caused a need for unionizing. Yeats expressed here his disenchantment with the patriot movement, as he saw it, by the values of the Catholic middle class, of which he was against. By using some past heroes images, he is invoking their prestige and actions in order to demonstrate the difference between their times and the current situation. The tension between the past desires and the present situation is very clear in this poem, but we must ask ourselves how manages Yeats to emphasize this problem and what is his position in the poem “September 1913”. Has he the nostalgia of the Golden Age or the voice hopes for better times in this poem? His face is nostalgic or towards the future? Has he the feeling of disappointment or expectation?

(The heroic images present in the text):

O’Leary-a leader of the Fenians and had one of the strongest influences on Yeats. O’Leary, born in Tipperary, became a Young Irelander in 1848 and joined the Fenian brotherhood, becoming editor of the Fenian newspaper Irish People. He was arrested and imprisoned in 1865, served five years of a twenty-year sentence in prison and the other fifteen in exile, in France. Yeats admired him very much and during his last ages, he thought that he was „the handsomest old man I had ever seen”.

Fitzgerald, Edward- Lord Edward Fitzgerald was an Irish patriot (1763-1798), member of the United Irishmen. He wanted to secure French help for the Irish people, was caught by English authorities and he dies because of the wounds he received.

Robert Emmet- was a great Irish patriot. He was exiled to France and when he returned to be near to his beloved one, he was captured and sentenced to be hanged. Yeats’ great-grandfather had been Robert Emmet’s friend and was suspected and imprisoned though but a few hours”.

Wolfe Tone- was a famous Irish revolutionary who sought to unite Catholics and Protestants against English opression. He worked for his cause in France and America. He was caught, tried, and sentenced to death in 1798, but he commited suicide before the sentence could be carried out.

(Conner, Lester I., A Yeats dictionary:persons and places in the poetry of William Butler Yeats, Syracuse, New York, 1998)






A.”Vanitas, vanitatum et omnia vanitas”

First of all, the poem is structured into four stanzas, each having eight-lines. The modality of the discourse is rising throughout the text, culminating at the end of it. The direct appellation in “you” (line 2) is to the Catholic middle-class. Yeats was against their actions regarding the nationalistic movement. In this case, by using this pronoun, the reader is put into the realm of the situation and hears a highly tragically-voice, which always wants, like in the Greek tragedies, vengeance. It is the same similar case like in the cry of Electra from Sophocles or Eurypides “Electra”. We might tend to say that Yeats has the nostalgia of the early century, considering the following lines in the poem. The image of „greasy till” can be a continuation of the lamentation from the first verse. The metaphor comes from an early reference, from a speech the poet made in July 1913, when he describes Ireland as a failed project, as a „little greasy huxtering nation”. This lamentation can classify the text into those that summon a past nostalgia, like the Ecclesiast, Hesiod’s Theomachia, some Indian epics or some Baroque themes and paintings. If in the previous mentioned works, a better past moral situation was being painted, in our poem we have another type of invocation.
On the other hand, the tone is sometimes ironical, like in the first line or in the 6th line („For men were born to pray and save”). If the poet would want only to glorify the past situation, he would not use a sort of language like in this situation, even if he would compare the nothingness of the present contrasting with the future actions. He then uses the line "dried the marrow from the bone”. This is symbolism for the Sellers taking away the courage out of Ireland because all they care about is money.
The phrase is constructed in a very complex manner with many subordinate clauses (line 1- ”what need you,) as long as five lines in each stanza. This may suggest the direct implication of the poet and his need of constructing a political discourse, with many syntactic constructions. This type of speech is recurrent in the political field.

B.The image of the past heroes.

We can ask ourselves why the poet uses the figures of the great Irish warriors in this text. Should the reader from 1913 take an example from their eroic actions or their signification is deeper in our poem? Without doubt, the most proeminent figure is that of O’Leary, present in each stanza, in the last verse. In the first three stanzas, the structure is repetitive: “Romantic Ireland’s dead and gone,/It’s with O’Leary in the grave” and in the last two lines, to this structure it is given a more dramatic meaning: “But let them be, they’re dead and gone,/They’re with O’Leary in the grave”. The key to interpreting their role lays in the second stanza (lines 9-10). The pronoun “they” manages to comprise all the personalities under one word and the main attribution of the heroes is that they “were different”. This can be an aspect of the nostalgia of a Golden Age. The evocative image of the “the names that stilled your childish play” could be interpred as the influential memory of the four Irish partisans.
The feeling of sadness and the incapacity in front of history reaches the climax in the third stanza, by summoning the old heroes. This is a recurrent theme for the Romantic period, when poets from all Europe use the names of those who fought for the liberation of the nations. In this context, the situation is different. The anaphor and the repetition of the conjunction “and” being present in lines 19-20 may suggest an ascending implication, with a great implication from the poet: “For this that all that blood was shed,/ For this Edward Fitzgerald died,/And Robert Emmet and Wolfe Tone”. The image of “wild geese” make reference to the Irishmen who served abroad in the armies of France, Spain and Austria, largely as a result of the Penal Laws passed after 1691. We can make a parallel between this metaphor and the historic context: in that period many Irish were emigrating due to harsh circumstances. The image of O’Leary is very important in this poem because gives a clear historical and biographical reference. This national hero belonged to Yeats’s romantic conception of Irish nationality. The spatial reference “in the grave” makes reference to the funeral of O’Leary, where the poet could not attend. His death in 1907 seemed to be the last link with the Romantic ideals of 1848.

C.The invocation of the divinity vs. the religion of liberty

In the first stanza, we have a more religious field, Yeats using words or phrase like : “add the halfpence to the pence”, “prayer to shivering prayer”, “men were born to pray and save”. The last image is taken directly from the Medieval canonical principle that should follow everyman: “ora et labora”.
The irony is continued throughout the poem, as in line 6 („For men were born to pray and save”). The tone is totally changed in the last two verses of the each stanzas, sounding as a repetition which wants to call for the regret of the poet for his ideal being totally lost: “Romantic Ireland’s dead and gone,/ It’s with O’Leary in the grave.”. The inversion in line 12 (“little time they had to pray”) gives speed when reciting the poem. On the other hand, the meter of this verse is shorter than the rest from the stanza, becoming clearly very distinctive. This can be an allusion to the act of praying or the uselessness of it in the context of the clear situation. The short length of this verse may also suggest the sacrifice of the heroes.
The interrogation “And what, God help us, could they save?” (l.15) follows the same idea of desolation, of the thought that the idea of nationalism was in vain. Also, by using the sentence ”God save us”, this poem gains a distinctive sign of orality. A problematic use is that of the word ”delirium”. Norman Jeffares in ”A Commentary on the collected poems of W.B.Yeats” insists on the fact that this word was not used in Yeats’s poetry only for two times, in this poem and in “The Tower”. This use makes a clear reference to an occult or pagan power, clearly being in contrast with the dogmatic, orthodox point of view.
The use of the word “delirium” is to emphasize the contrast of his heroes with the uncultured excitement of his own times, using Swinburne’s word to act the old and belittle the new Ireland. This word appears only once elsewhere in Yeats’ work (in “The Tower”) and might be recalling of the state of trance of the Celtic or Scandinavian warriors (called berserker) that enabled them to suffer the most wounds without noticing them. In this context, it suggests that the word bravery involves in his meaning also the signification of madness.The solution that Yeats is giving in this poem that of a national divinity, making a syncretism between the Christian and pagan mythology.
In conclusion, we can observe that this poem tries to mingle the Christian point of view from a Protestant vision, mingled with some of pagan or mystic sources and deals with the theme as old as the world of the evanescent time. In ‘September 1913’ Yeats expressed his disenchantment with the nationalist movement, dominated, as he saw it, by the values of the Catholic middle classes, believing that ‘men were born to pray and save’ and “add the halfpence to the pence/And prayer to shivering prayer”. The refrain was somehow denied by the historical facts. In other words, the Romantic Ireland was after the First World War not a “dead and gone” country, but existing and demanding for its recognition worldwide. Yeats in this poem is like Janus, the Greek mythological figure: with one face looking to the past and with the other to the future.

De o vreme încoace pe Internet și pe mai toate formele de media a apărut un nou videoclip ce stă să șocheze multă lume.Intelectualii tihniți încep să scuipe, să huiduie și să se lepede de gusturile lor muzicale de ieri, iar alții și alții postează de zor comentarii pe youtube și pe alte mediateci online. Este vorba despre o interpretare a melodiei ”opa cupa” a lui Goran Bregovic în parteneriat cu Florin Salam.
De pe margine, românii stau și se miră, se crucesc, bătrânele mai scriu un nume pe pomelnic, iar alții mai aprind o lumânare la racla ”Vii” de la bisericile din cartier. Pe de altă parte, publicul occidental stă exaltat, bate ritmul cu stângăcie la dans. Amintim aici mai ales francezii, obișnuiți de mai bine de 20 de ani cu tot soiul de melodii de la Fanfara Ciocârlia și Taraf de Haidouks și trecuți prin proiectul muzical-cinematografic Latcho Drom, destul de reușit de felul lui.

Chiar dacă nu ai o ureche muzicală de profesor de pian, este foarte simplu să îți dai seama că este o ruptură ireconciliabilă între ce cântă Goran și ce cântă Salam. Dai un play, auzi 2 secunde de vioară (electrică, dar ce contează), cu un motiv de baladă țigănească. Sună promițător, după care brusc, ești bombardat cu acel lamento atât de caracteristic manelelor românești. Intră fanfara: recunoști ușor structura ce apare atât de des în melodii de la Bubamara la Kalashnikov, mai auzi un trombon, o trompetă și o bătaie alertă, de dans. Vocea lui Salam, cu obiectivitate spus, nu se potrivește deloc, mai ales prin mesajul scurt: „trăiți-vă viața, mă, că doar o viață avem”.
Cadențat, cu un ritm al versurilor ce vrea să se plieze pe ritmul tobei, solistul se pare că face anunțuri de tipul ”pentru nănașul mare, fără număr,fără număr”. Mai dureros este un fapt ce însuși Salam îl constată: „am ajuns în Anglia/ Franța și Germania”. E un fenomen care pentru publicul din Vest este destul de exotic, iar un francez cu siguranță nu va face acea deosebire între Goran și manelele autohtone. Vorbim și de simpatia pentru țigani în Vest, în mediile culturale înalte, spoite cu conceptul de multiculturalism până în sânge (vezi filmele Gadjo Dilo,Transylvania și altele) în contrast cu lumea din metrourile capitalelor europene. Exotismul, ca rang estetic suprem.
Ca și fapt divers, avem de a face cu o prelucrare a unei melodii mai vechi a unui cântăreț sârb, pe nume Šaban Bajramović. De fapt, originea lui țigănească este incontestabilă, dar este considerat o legendă. Goran a mai colaborat cu el, dar în prezent interpretul a trecut la cele veșnice. Parcă melodia are o autenticitate mai mare, amintește fie de nunțile anilor 80-90 de pe la căminele culturale de prin satele românești. Chefuri spoite cu bătăi, cu certuri între nuntași și cu beții de care tot satul râdea a doua zi. În orice caz, se distinge clar o rezonanță diferită,fără lamentouri bombastico-nule. Fără să anunțe de 10 ori în melodie că este balcanic, versiunea originală reușește să își asume identitatea, fără să forțeze deloc nota. Coveruri s-au mai făcut și de către niște formații klezmer și au reușit să dea o variantă pertinentă, cu un ritm mai alert dat de schimbarea tobei cu acordeonul evreiesc.
Ce putem să-i spunem maestrului Goran Bregovic în situația de față? În fond, trebuie să luăm în seamă și faptul că el a colaborat cu mulți artiști sau muzicanți din întreaga zonă a Balcanilor. Și totuși,parcă maneaua nu e ceva tipic pentru această zonă.Populația rromă din Ungaria, deși are un repertoriu uluitor în ceea ce privește patrimoniu muzical, nu prezintă această formă muzicală. Nici bulgarii; nici sârbii. Anumite valențe ritmice le putem vedea în anumite melodii populare grecești din Peloponez. Totul este explicabil din punct de vedere istoric, iar maestrul Cantemir a observat-o pentru prima dată acum sute de ani. Maneaua la origine este un stil turcesc, preluat de anumiți țigani ce cântau la curtea Istanbulului și adus în Țările Române în perioada fanariotă. Chiar și Anton Pann, celebrul folclorist, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea adună și scrie anumite manele. La începutul secolului XX, acest stil muzical a fost „rafinat” de către lăutarii olteni și de cântăreții mahalalelor, iar prin anii 1950-1960 s-a impus treptat ca un stil aparte, în cadrul populației rrome din sudul României.
Încet-încet, după anii 1990 acest stil muzical a căpătat amploare odată cu promovarea lui în diverse mijloace mass-media. Trebuie să fim foarte atenți pentru că ce vedem astăzi prin Salam,Guță și alte variațiuni pe tema asta sunt lucruri total diferite față de scrie Dimitrie Cantemir sau Anton Pann. Dacă doriți să vedeți monstre de manea tradițională, recomand cu căldură formația Trei Parale, constituită din etnomuzicologi care cunosc foarte bine problema și reușesc foarte frumos să o promoveze.
Până una-alta, strigăm hora lui Goran Bregovic și se pare că acest interpret a fost considerat a fi cel mai bun pentru a arăta adevărul din țara noastră. Concept balcanic dezbătut până în pânzele albe de către mai marii academicieni, iată că la o nuanță artistică acesta stă să cadă.

Fără a aduce formulări clișeice și imagini bombastice, volumul autobiografic al lui Bela Kamocsa, intitulat „Blues de timișoara”, reușește să redea viața muzicianului care a cântat atât cu Phoenix, ca membru fondator, cât și cu Gramofon și mai târziu Bega Blues Band, reușind să acopere astfel o paletă vastă a scenei moderne, de la jazz până la beat și rock. Cartea apărută în 2010 la editura Brumar surprinde atât prin naturalețea și finețea exprimării, cât și prin modul de abordare și retrospectivă a propriei vieți a autorului.
Locul central în care se petrece întregul discurs este Timișoara. Acel oraș care încă din memoriile din perioada copilăriei apare ca un spațiu al burgheziei, un loc în care culturile se întâlnesc, dar nu se ciocnesc. Dovada este reprezentată de însuși autorul,de etnie maghiară, care încă din tinerețe leagă prietenii strânse cu sârbi, germani sau români. Volumul reușește să surprindă drumul de la „mândria de a fi golan” la studentul care fondează și cântă cu Phoenix, continuându-se cu ruptura de rock, în favoarea jazzului. Este interesant faptul că momentul Phoenix nu este văzut ca unul de maxim apogeu, ci este tratat într-un mod pertinent. „Kamo” reușește să puncteze atât momentele bune, cât și să observe slăbiciunile ce au existat între membri.
Autobiografia oferă o imagine a culiselor din spatele scenei muzicale de dinainte de Revoluție, când promovarea unui nou gen muzical (atât jazz, cât și beat) era echivalentă cu o sfidare (uneori neintenționată) a sistemului. În această categorie nu este inclusă doar nomenclatura sau Securitatea, ci și instituțiile muzicale (Uniunea Compozitorilor) ce nu acceptă să propage decât muzică în limba română și populară. Bela Kamocsa își amintește că cenzorii treceau cu vederea peste anumite texte scrise în limba engleză sau care aveau un mesaj politic clar (ex.Nebunul cu ochii închiși).
Prin parcurgerea cărții, cititorul va observa faptul că muzicianul a evoluat spectaculos, de la etapa mimetică a interpretatului de coveruri cu formația Shadows, la cea a compoziției (Phoenix) și autoperfecționarea ce o instituie acest dificil gen muzical care este jazzul. Condimentat cu o participare activă la Revoluția din 1989, textul îl înfățișează și pe basistul patriot, care chiar dacă soția lui pleacă în Germania, el nu își părăsește Timișoara pentru nimic în lume. Astfel, „Blues de Timișoara” este un volum recomandat tuturor celor care într-un mod sau altul au avut contact cu muzica lui Kamo sau măcar au abordat aceeași modalitate de a ieși din sistemul comunist prin intermediul notelor, a audițiilor și a instrumentelor muzicale. Nu lipsesc părțile emoționante, momentele tensionate din viața acestui faimos jazzman care printre altele a consolidat această trăire muzicală în România.
(Revista Steaua,nr.6/2011)

copacii își sting timpul bătut de sunetele de mașini
tot mai mult se aude cum sub picioarele noastre
fug dragoni de fier, pe sub trotuare, prinși între tuneluri de beton
uneori respiră prin canale și își aruncă aburii din nări sacadat
vagabonzii iarna se adună în jurul lor pentru a-și mai încălzi pielea
ce a devenit tare ca o scoarță de stejar din pădurile de la munte
mintea cuprinde tot mai dese dileme
fiecare își vede de propriile gânduri sau mai fredonează
(frenetic, evident) vreun refren ce-l aud în căști crezând că vor
fi rockstars
my dears, suntem doar niște pietoni, călcăm pe peluza inimilor
traversăm de două ori pe an un frenetic dans al nemuririi,
am vrea să-l învățăm să știm ce se întâmplă
când coborâm și noi ”six feet under ground”
să vedem care e treaba cu acel dragon,cum ne mănâncă viscerele,
cum ia fiecare venă și o întinde ca pe o rădăcină prin pământ,
cum radiar construiește cu oasele un punct de sprijin
și cum pune frumos, inima în centru pentru ca să creadă că va răsări
o plăntuță, un copac sau o pădure de destine arse.
mai degrabă deocamdată să privim șantierele, care înghit dimineața orice vise
în fundațiile lor de beton armat și în viețile de muncitori obosiți
care se trezesc, în suburbii, fumează și își trăiesc frenetic viața
își spun dionisieni, nu pentru că ar sta la coada zeului vinului
unii cred că așa li se spune de când sunt pe lume
vin dintr-un oraș cu același nume, unde noaptea, valuri de năluci vânează orice rătăcit din gări
loc unde cerșetorii devin bogați ai sorții, nebunia este alternată cu civilizatul
te aștepți să vezi că îi spun Sin City
de fapt nu e, e simplu de tot:
cineva îmi spune că doar aici nu găsești un loc de parcare.