de data asta toate ferestrele își adună cioburile
materia se întinde pâdurea de semne până aici,
fundațiile de cuvinte ce vor să fie sfinte se aștern
cărămidă după cărămidă, vezi cum tot mai mult cum ia forma unui perete
alb de formă,
fără ca să cadă peste noi, privitorii de la margine, ce nu pricepem mai nimic
dar din snobism
facem trei poze, pe care să le punem pe pagini de socializare,

nu uit cum oamenii sfinți rând pe rând
au venit cu măgărușii lor, cu ce aveau mai scump prin casă,
s-au așezat frumos în perete, au privit piața de dinainte
și au făcut cu ochiul la fiecare trecător

până și dracii s-au pus mai sus cu o treaptă
chiar acolo de unde se trag clopotele mari și groase (pe sunete surde,
în ritmuri rare, de tobă de marș)-
așteaptă să se urce oamenii, să se minuneze, să cadă
în bolgii mai adânci, tot mai adânci
să treacă de lacuri înghețate:
știm, ne învățăm de la bătrânul Dante că acolo stă ferecat
al lor soare renegat.

și încăperi mici, cât un ochi de furnică, cât o lăbuță de câine,
cât trei solzi de pește
în care vrei să te înghesui; ai putea și chiar te rog
urcă-te pe ele,
du-te-n voia ta.