spală-mi mâinile de păcatele
pe care noi le-am făcut la începutul omenirii,
acoperă repede mâna care a tăiat
ca în câinele andaluz, ochiul celui care a văzut prea multe
teme-te de creolii care se ascund în întuneric
-aveai dreptate, nu trebuie să se ascundă, deoarece noaptea îi înghite ușor, dacă
ei se lasă-
stinge-mi casa aprinsă cu puțină apă din șanțul privirii tale
deocamdată acestea sunt indicațiile pentru
a ne ascunde privirile în tempouri rapide,
bătute de arșiță, de vânturi uscate.

acum poți merge la culcare, ca în fiecare seară
îți închizi visele în pleoape mari, le zăbrelești și le ții strâns doar pentru tine
nu le lași, nu vrei să îți împărtășești somnul cu nimeni
în fiecare seară gângurești o rugăciune
ai un aer de vinovăție ce încet încet pălește odată cu somnul
ți se mai imprimă pe retină o ultimă imagine a televizorului
-doamna din el vorbește neîncetat-

ar merge un aer mistic, dar nu-l avem: l-am pierdut când prin 1914
ne-am jucat prea mult cu diavolul.
așa că mai bine mi-aș spăla eu murdara-mi față
mi-aș măsura cuvintele de față cu toți,
și mai resemnat
aș aștepta următoarea dimineață, să fiu pleznit de aceleași cutume.