Am citit zilele trecute un articol în Dilema Veche despre Vama Veche și despre tot ce înseamnă/ce a vrut să însemne și ce a însemnat cândva. Deja când pomenești despre această localitate aflată la granița cu Bulgaria, auzi o replică fie a lehamite (de tip mai bine du-te în Costinești), fie a nostalgie („vama nu mai e ce a fost odată”). Pe de o parte a baricadei se află cei care te ceartă și îți reproșează că este mult prea neigienic sau prea golănesc să te duci cu cortul într-o stațiune, în concediu, iar pe de altă parte, ești bombardat cu mesajele de tipul „vama a murit, nu mai are rost”. Uităm totuși că în vest e o situație cât se poate de normală să mergi într-un camping (nici în vârf de munte nu există dușuri, iar mâncarea tot din conservă se servește). Mai uităm că nu avem altceva mai bun. În Costinești, Eforie Nord sau Mamaia e plin de persoane colorate, de manele ce zguduie sfidător și se întrec în wați pentru a atrage o brumă de clienți.

Lucrul ce m-a surprins foarte plăcut în Vama Veche este faptul că sunt două librării, de la edituri pesemne mari (Nemira și Humanitas), iar lumea mai citește pe plajă. Mi-am amintit imaginea din drăguța insulă Skiathos din Grecia, unde tot așa, oamenii stăteau leneși pe șezlonguri, se bronzau și mai aruncau ochii într-un volum. Deci, se pare că lumea citește și nu trebuie să plângem apocaliptic. Bineînțeles, nu discutăm despre calitate. Uneori, chiar și simplul act contează mult.

Cum calci pe străduța ce îți amintește subit de strada Piezișă, te lovești de oameni care de care mai bizari și mai interesanți prin aspect. De la rastafari ce-și plimbă câinii la punkeri ce te abordează agasant pentru faimoasa „chetă de la vamă”. Deja denumirea „n-ai un leu sau o țigară” te lovește de la fiecare al doilea trecător, cu ochii de multe ori pierduți prin zare, cu un iz de boschetăreală ce se dorește a fi cool. La muncă! La canal cu voi! Mai amuzant este că de multe ori, aceștia sunt odrasle de funcționari, mă rog oameni bănoși.

Și totuși, găsești oameni faini, cu care să încropești discuții, să omori timpul. Locurile mișto se înșiră de-a lungul plajei, lumea dansează, se simte bine. Când nu-ți place, mergi mai încolo, asculți o altă muzică. Vrei o bere? Cumperi la o terasă mai ieftină. Vrei o baie? Acolo e marea. Cred că și răsăritul este altfel față de Costinești sau Eforie, deoarece se pune o muzică simfonică în fundal. (la costinești răsunau beaturile într-un mod destul de enervant).

Bun, vama aia veche a murit. Nu mai există oameni care să umble goi printre tarabe,nu se mai aud melodii folk decât într-un mediu puțin forțat, au apărut și pistele, au apărut și șaormarii, au apărut și hotelurile de zece stele. Și totuși, față de alții, vama rămâne deocamdată o opțiune viabilă. Cu tot cu țigani ce vând telefoane furate de prin corturi, cu tot cu „n-ai un leu”, cu tot cu librăriile de pe malul mării. Soarele întotdeauna va răsări mai frumos, pentru mine, în cel mai sudic punct de pe litoralul românesc.

”De-o păpădie priponește-ți calul
Nimic nu știi de n-ai văzut Ardealul.”
(Emilian Onciu, Păpădia)

se numește scurt, Transilvania. Poți să-i mai spui Ardeal, Erdelyi sau Siebenburger dacă vorbești neamța sau maghiara. Că ești de la Cluj și nu ai treabă cu iredentismele, că ești secui și dorești autonomie sau că ești român get-beget din Țara Lăpușului sau a Codrului și te înfurii rău de tot după ce ești băut dacă auzi de unguri, te integrezi perfect în acest cerc.Ăștia, mai snobi din vest, au inventat un termen care mi se pare un pic prea pretențios: multiculturalitate. Eu zic că e mai degrabă conviețuire. E mult prea forțat să aplicăm șablonul canadian sau elvețian aici.
Deci, Transilvania?Da, doar Transilvania. De ce?

Pentru că are Brașovul cu Biserica Neagră, pentru că la Sibiu se organizează concerte bune de metal, pentru că secuii au avut până în secolul XIX un propriu sistem de scriere, pentru că există banca Transilvania, dar nu există banca Moldova sau Muntenia, pentru că unguroaicele veneau în regat pentru a crește copiii boierilor, pentru că e mult mai șmecher să spui serus, și totodată mult mai simplu, pentru că râzi în nas atunci când vreun mitic îți aduce rachiu și zice că-i de 37 de grade, iar tu îi spui că atâtea grade are mama atunci când are febră,nicidecum o pălincă bună, pentru că Mureșul și Oltul își au izvoarele tot în Transilvania, pentru că profi excelenți de la Cluj au scris o carte, pe nume Istoria Transilvaniei, din perspectivă multinațională, pentru că deja îți pare o banalitate ca numele localităților să fie scris în două limbi (sau trei), pentru că toți știm să cântăm primele două versuri din ”az a szep”, și îngânăm continuarea melodiei.

pentru că elita românească a fost școlită la Blaj, pentru că știi care-i problema cu Biserica greco-catolică și cea ortodoxă, pentru că după două beri te cerți cu Feri sau Lajos spunându-i lecția de la istorie din a doișpea cu disputa continuității și cu Robert Roesler, pentru că în secuime se joacă mult csocso, pentru că în Cluj stă scris Matthias Rex pe statuie ca să nu supere nici pe români, nici pe unguri (din 1948), pentru că basarabeni mulți vin la Cluj, dar basarabenii ăia cetiți,
pentru că pe infrastructura feroviară construită de austrieci încă se mai circulă și astăzi, pentru că avem clădiri de școli impunătoare (ex. Moise Nicoară, Arad sau Papiu-Ilarian,Târgu Mureș), pentru că țiganii de la noi poartă pălărie și costum și se numesc gabori, față de alții și alții, pentru că oamenii-s mai gospodari, pentru că și casele sunt mai trainice, pentru că doar în Ardeal găsești musai într-o localitate minim trei turle de biserici, pentru că am avut mulți evrei intelectuali, pentru că folclorul a fost cel mai dezvoltat (totuși, aici banatu-i fruncea),pentru că toți știm ce-i kurtoș kalacs și nimeni nu-i spune colac secuiesc, pentru că oricând te ung la suflet melodiile lui Grigore Leșe, pentru că avem o grămadă de cuvinte regionale, de-i atâta de greu și să le aduni.
pentru că fiecare din noi știm cel puțin o familie cu numele de Ardelean, Silaghi sau Pop, pentru că moldovenii veneau în perioada interbelică sau după, urcându-se pe trenul Iași-Timișoara, tren care până astăzi poartă denumirea de ”Foamea”, pentru toate acestea și pentru multe alte gânduri aduse chiar aiurea, pe nepusă masă și trântite, iubesc Ardealul. Mă simt mândru că-s ardelean, dar un pic mă mai gândesc atunci când vorbim de România.
Ah, și niște melodii, cum altfel decât despre Ardeal:

spală-mi mâinile de păcatele
pe care noi le-am făcut la începutul omenirii,
acoperă repede mâna care a tăiat
ca în câinele andaluz, ochiul celui care a văzut prea multe
teme-te de creolii care se ascund în întuneric
-aveai dreptate, nu trebuie să se ascundă, deoarece noaptea îi înghite ușor, dacă
ei se lasă-
stinge-mi casa aprinsă cu puțină apă din șanțul privirii tale
deocamdată acestea sunt indicațiile pentru
a ne ascunde privirile în tempouri rapide,
bătute de arșiță, de vânturi uscate.

acum poți merge la culcare, ca în fiecare seară
îți închizi visele în pleoape mari, le zăbrelești și le ții strâns doar pentru tine
nu le lași, nu vrei să îți împărtășești somnul cu nimeni
în fiecare seară gângurești o rugăciune
ai un aer de vinovăție ce încet încet pălește odată cu somnul
ți se mai imprimă pe retină o ultimă imagine a televizorului
-doamna din el vorbește neîncetat-

ar merge un aer mistic, dar nu-l avem: l-am pierdut când prin 1914
ne-am jucat prea mult cu diavolul.
așa că mai bine mi-aș spăla eu murdara-mi față
mi-aș măsura cuvintele de față cu toți,
și mai resemnat
aș aștepta următoarea dimineață, să fiu pleznit de aceleași cutume.

mă învârt ai zice printre trei sute de lumi
nu mai ai răbdare, nici tu, nici timpul, ce
se grăbește să anunțe ceasul următor, ce s-a întâmplat în lume
cum s-au spart țevile, cum te-ai plimbat în jurul întregului oraș
cu o sfoară în mână
ai făcut un nod cum te-au învățat la grădiniță, ai tras încet-încet
ca și lațul ce îl învârți în jurul spânzuratului.
la început, oamenii nu au știut nimic. încet, încet au văzut că
distanța dintre case e mai mică cu un milimetru, că drumul la servici e mai scurt și că stâlpii de înaltă tensiune se înclină

-nu s-a zis nimic-
-totul e în regulă, e de vină vremea, scriau gazetele
încet încet vedeam că nu mai este așa:
mi-au apărut crăpături în beci, ca niște pânze de păianjen minuscule, ce uitam să le rup cu secolele,
vecinii se plângeau că le ascult noaptea conversațiile din bucătărie,
drumurile erau mai pline de gropi, iar tu, tu fin trăgeai de laț.

-este de vină mișcarea pământului- au spus cercetătorii, apoi iute
au dat pe gât ultima sticlă de vin, au plecat spre case și au adormit.
verdict neașteptat, îmi venea să mă minunez cum asfaltul descria cele mai frumoase unde pe care le-am văzut vreodată

era seară cu lună nouă. strada mea se unea încet, încet
ca o femeie timidă, cu bulevardul,nucul din spatele grădinii a ajuns undeva la vreo
trei metri de subsol
printre blocuri se vedeau oameni ce se chinuiau
să iasă, s-au prins între ele ca și coada pisicilor la ușă.

primăria și muzeul, parcurile și podurile erau o clădire enormă
ne temeam de ce va să vină pentru că tu trăgeai, trăgeai râzând de laț,
iar noi smucindu-ne, ne sufocam mai tare

printre țevile contorsionate, vedeam bucăți de pământ, carne și vis topit
totul circumscris de un perfect cerc cu o rază
ce spre miezul nopții avea să fie de un centimetru

ca să vezi, mă văd mărunt, cât o moleculă
cât un atom, ce continuă să își aglomereze mărunțelele grăunțe în ochii mei
în gura mea, până când totul, sufocat, s-a rupt în două.

râzi, pe câmp,râzi,
ai așteptat să treacă timpul, să ne zbatem,
să ne jucăm ca și copiii din nepal, cu sicriul, în josul râului.
ai vrea și să râdem.