Petre Zele-promotor al folclorului osenesc in lume

/
0 Comments
Ca orice oşan care harnic în această perioadă a anului îşi pregăteşte cada pentru prune pentru a face pălincă, Petre Zele ne primeşte cu braţele deschise. "Doar din cântat nu poţi trăi, trebuie să mai faci şi altele pentru a mai câştiga un ban", ne spune cu o notă de regret parcă ceteraşul. :i totuşi nu şi-ar abandona pasiunea pentru nimic în lume, chiar dacă nimeni nu i-ar da vreun ban. }îşi completează veniturile din alte meserii, dar întotdeauna punctul principal rămâne cântatul.

A furat meseria de la ceteraşii cei mai buni

Nimeni nu i-a pus vioara în mână. Când a fost mic, de 5-6 ani, a avut un văr primar mai mare pe care l-a admirat foarte mult, un muzician vestit, care cânta prin zonă. A dorit să fie ca el. Prin anii '50-'60, în zona Oaşului încă se păstrau tradiţiile, chiar dacă deja era perioada colectivizării şi a comunismului. Oşenii nu erau interesaţi de aceste lucruri, îşi vedeau de treburile lor. ~ncă populaţia nu a fost strămutată la oraş şi au existat puţine influenţe din exterior.
"Era destul de uşor să înveţi să ţâpureşti (n.r. să cânţi) pentru că toţi copii o făceam. Mergeam cu vaca la păscut şi ne adunam mai mulţi. Bineînţeles, ne întreceam, care ştie mai bine, care poate mai bine. Cei mai mari cântau la nunţi, la gioc (joc) şi mai mergeam şi noi să tragem cu urechea...era frumos, ce mai! ". Mai fura instrumentul din cuiul vărului. ~şi aminteşte cum a cântat la prima ceteră- fratele muncitor pe şantier i-a confecţionat din placaje, un instrument improvizat. Povestea seamănă puţin cu cea învăţată de copii de clasele primare, unde află că şi Enescu şi-a făurit şi el prima vioară din pănuşi, pentru a cânta la ţară.

Este printre puţinii muzicieni care cântă deodată şi la voce şi la vioară

La început, nu ştia să îşi acordeze vioara, dar inventiv, s-a adaptat după voce. "Oarecum aşa m-am şi obişnuit să cânt, să simt şi vioara şi vocea. " Trebuie să precizăm că el este unul dintre puţinii interpreţi de muzică populară care reuşesc să facă aceste lucruri deodată. După ce s-a obişnuit puţin, a primit un instrument adevărat. Iniţierea adevărată în meserie a fost făcută în familie<"Tata m-a ajutat mult, cântam după el, mă mai corecta. Dacă în iarnă am început, în perioada Paştilor deja reuşeam să cânt destul de bine. La un obicei din perioada de după Paşti, mergeam cu tineri să cânt. Deja mă descurcam bine, nu aveam nevoie de contralău (n.r. a doua vioară)".
Au urmat nunţile, unde l-a acompaniat pe unchiul său, care era mai permisiv din punct de vedere muzical deoarece îi permitea să cânte melodia şi nu doar ritmul. După un an deja cânta singur la nunţi, nu mai avea nevoie de ajutor. ~ncet, încet devenea un nume printre oşenii săi din Boineşti, comuna Bixad. "Nu era uşor nici la nunţi, că ele durau de vineri seara până marţi dimineaţă. Mai făceam cu schimbul, era obositor să tot cânţi..."

Balada lui Griga lui Ianoş, modificată de comunişti

Autorităţile comuniste au început să prelucreze folclorul, mai ales după anul 1971, când direcţia culturală a primit alte norme. ~ncepeau să caute talente în satele româneşti şi să manipuleze folclorul. Ceteraşul Petre Zele ne dă exemplul festivalului "Cântarea României", care a fost modificat pentru a susţine noua ideologie. Textele primeau toate o tentă patriotică, cu versuri naive, niciodată auzite în sat. Lui i s-a sugerat texte de tipul< "Românie, ţară mândră/Oşenii cu drag te cântă".
Din suita păţaniilor din perioada comunistă, el îşi aminteşte că atunci când a fost chemat la Bucureşti pentru a participa la festival, a interpretat balada lui Griga lui Ianoş, un haiduc vestit al oşenilor. Doar că autorităţile, prudente şi cu simţul patriotic adus la exacerbare, au observat că numele Ianoş nu este tocmai "neaoş". Degeaba au urmat explicaţii, cum că este doar un nume frecvent în |ara Oaşului. Comuniştii nu şi nu. Astfel, din "iarăşi coborât-o-n gios/banda Grighii lui Ianoş/iarăşi coborât-o-n vale/banda lui Griga cel mare", melodia a fost reformulată astfel încât să nu se audă numele aşa-zis maghiar< "iarăşi coborât-o-n gios/banda lu'Griguţ'a nost'".

Folclorul adevărat se învaţă în mediul lui natural

~nclină înspre muzica autentică, dar nu contestă nici autoritatea unor şcoli muzicale adevărate. Ne spune că simţul ritmic se leagă mult mai mult dacă este auzit într-un cadru natural decât dacă este construit artificial, într-o sală de spectacole. Se ajunge ca cel care dansează să nu simtă bine nici paşii dansului, nici muzica. Marea problemă este că adevăraţii cântăreţi se reorientează pentru că nu pot supravieţui financiar.
Majoritatea melodiilor pe care el le interpretează sunt luate de la tatăl său. Tradiţia astfel este păstrată în familie, potrivit obiceiului muzicienilor. Desigur, repertoriul s-a îmbogăţit considerabil atunci când a mai cântat la nunţi. Acompaniat de fiul său, Petrică, student eminent la Conservatorul din Cluj-Napoca, el transmite mai departe muzica oşenească. Desigur, fiul său este specializat pe o paletă muzicală mult mai largă şi conferă un alt aer muzicii. Vedem cum adevăraţii muzicieni cresc şi se perfecţionează într-un mediu anume hărăzit.

Promovează muzica oşenească în lumea întreagă


De o săptămână, Petre şi Petrică Zele au venit din Franţa, unde au susţinut spectacole la diferite gale de promovare a tradiţiilor. "Am fost bine primiţi de oameni. Au fost defilări, spectacole, un program destul de obositor, dar se pare că cei care au fost prezenţi au fost încântaţi." Un festival la Strasbourg, un concert în Paris. Bineînţeles, românii aflaţi în Franţa au fost printre primele rânduri. :i totuşi, artistul popular parcă i-a văzut pe cei din străinătate mai posomorâţi şi mai trişti. A văzut o altă faţă a oşanului care atunci când vine în România se făleşte cu marile sale case. Acolo, după propriile-i declaraţii, ei stau înghesuiţi într-o mică încăpere. Nu înţelege care este scopul acestei competiţii oarbe, în defavoarea unei investiţii mai profitabile.
A mers şi mai departe de atât. Din start, poporul care l-a impresionat cel mai mult a fost cel japonez. "După două minute de cântat, sala bătea încet ritmul muzicii. După alte două minute, toţi îl băteau parcă mult mai bine decât mulţi aşa-zişi muzicieni de la noi", spune amintindu-şi cu drag de patria niponă.
Este printre ultimii care promovează o lume care încet, încet dispare. Tradiţiile naturale au fost înlocuite de "'ţinerea tradiţiilor doar de dragul de a le ţine". Aceasta este marea durere a unui interpret care este bine primit în lume şi totuşi tot mai rar aude un "danţ" în propria zonă.


You may also like

Niciun comentariu:

Un produs Blogger.