O reprezentare cât se poate de reușită a mediilor scriitoricești actuale. Din filmul Filantropica, merită văzut, chiar dacă primele 20 de minute nu anunță un film promițător.Pe scurt, filmul îl are în centru pe un profesor de română, care în dorință de a cuceri o tipă, recurge la diverse șiretlicuri. Ajunge să cunoască un director al unei fundații, Filantropica (cum altfel?:) ), care îi arată obiectivele organizației sale: de a plasa oameni care să cerșească, să facă țepe și să realizeze diversuni. Totul se desfășoară cu zâmbetul pe buze:unul este un poet al Gării de Nord, care recită versuri în schimbul unui pahar de vodcă, altul este un veteran închipuit, totul fiind regizat de către fundație.

Personajul principal se învârte în aceste cercuri ale vieții: o slujbă de mizerie la un liceu, statul la casa părinților, eșecul unei prime cărți și planul de bătaie pentru alta. Dorește să cucerească presupusa soră a unui elev recalcitrant. Acțiunea bineînțeles se complică, el va ajunge la o emisiune de prime-rating din anii 2000 (Chestiunea zilei, dacă vă mai amintiți, cu Floooooriiiiiiiiiin Călinescu).

De departe, filmul te pune pe gânduri deoarece reia fascinanta temă a vieții ca teatru. După ce se termină cele două ore de film, îți pui întrebarea: cât de reală este viața în care trăiești și cât de autentice sunt relațiile pe care le ai cu ceilalți?

Poți spune cacealma, Filantropica, SRI, informații, securitate, masonerie, cum dorești. Fără a deschide subiectul conspiraționist. Tema este foarte bine prelucrată și evită șabloanele acestui gen.

temeri albite de timp
ca și castraveții ce-i pui la soare
se învechesc abilele ace ale ceasornicului

mă aștepți vara, lângă asfalt,
material ce se topește când bate un soare prea exagerat
și tu râzi, râzi și

ochii ți se deschid, și gura,parcă ai vrea să înghiți întregul oraș
mă întreb de ce ai dori să mesteci
asfaltul, să iei în gură plopii

să îți înghiți ziarele, să sperii ciorile,
de ce ai vrea să muști din clădirea primăriei,
(jerpelită și ea cum e)

sunt o baltă de noroi
pe un asfalt prea experimentat de cauciucurile mașinilor
o baltă până când vine căldura toropitoare.

Poemele din volumul "Dincolo dincoace de poezie" de Ştefania Plopeanu aduc o notă tragică unei existenţe care nu reuşeşte să îşi înţeleagă menirea. Apărut la editura Vinea din Bucureşti în acest an, este prefaţat de Octavian Soviany, care spune că este un volum "de o suferinţă ridicată la parametri superlativi". Lirica este construită ca nişte trăiri fragmentare, datate din 30 noiembrie 2009, până în 28 februarie 2010 şi anunţă starea poetică a unei autoare îndurerate de moartea soţului ei, Marin Mincu.
O lirică a durerii, a imaginilor baroce, care nu mai aşteaptă nicio salvare

Poezia este dominată de imagini auditive grave, ce ne amintesc de sfidările prometeice aduse lui Zeus, după ce este pironit pe munte: "parcă aş striga la stânci şi n-au ecou/fiindcă şi-au mâncat ecoul". Desigur, dacă putem continua suita de comparaţii din alte domenii, am putea spune că volumul de faţă se pretează pe un şablon de tip "Strigătul" expresionist al lui Edvard Munch. Culorile se diluează şi în acea operă: e un blestem ce se învârte în jurul acelui sistem.Există evocări ce aparţin de sfera cotidianului, a realului, ca în postmodernism. Momentul "în seara de priveghi" este construit ca un moment al dezolării, cu scriitori precum Vasilievici, Mugur, Ţuglea sau Sorin Dinco îndureraţi.
Oamenii, ca într-o operă barocă unde totul în afară de Dumnezeu este văzut ca efemer, sunt văzuţi în ipostaza actuală drept "nişte jivine infecte, nepocăite şi vii". În paralel, lumea spirituală în care este proiectat Mincu este un spaţiu plin de "oameni drepţi, de piatră, drepţi şi/învechiţi", dar cu o solemnitate absentă. Vocea lirică este îndreptată mereu spre trecut, spre un timp al plenitudinii din care nu se poate ieşi, ca într-un ciclu al bolii: "tu mai eşti aici/un fel de pată mare, o negură/o piatră ceţoasă, cu cât mai fără/greutate, cu atât apasă/neclintit înăuntru". :tefania Plopeanu practică un eclectism literar prin faptul că reuşeşte să concentreze din lectura literaturii tuturor curentelor precedente, motivele morţii.
Poemele datate "27 ianuarie 2010" sunt construite conform interogaţiei christice "Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?". Moartea este văzută ca un trist sens, dar în acelaşi timp un proces prin care toţi trebuie să trecem. Uneori, întregul univers se contaminează de această spaimă: "Acum posed acest caiet/şi un fum de ţigară/Restul îţi rămâne ţie, moarte,/restul ţi se cuvine ţie....".
Baroc şi din nou baroc. Singura soluţie de ieşire din cruda realitate este somnul, care facilitează visele, care de altfel nu mai pot fi tălmăcite în absenţa Maestrului ("Oare mai ai tu putere/să mi-l tâlcui, să te cred/ca-ntotdeauna/şi acum, şi pururea/scumpul meu".). Desigur, poate să sune a un Lope de la Vega cu "Viaţa este vis" sau să fie un miros de Shakespeare cu varianta sa englezească a aceluiaşi dicton ("Toată lumea este o scenă de teatru").

Tema morţii: aceeaşi partitură a scrisului, din care se iese foarte dificil

Un neajuns al volumului "Dincolo dincoace de poezie" este faptul că repetă obsesiv acelaşi mesaj escatologic. Compoziţiile par uneori doar nişte divagaţii sau improvizaţii pe nişte teme care sunt vechi de când este lumea. Depinde cum se pune problema receptării textului: scriitoarea reuşeşte doar să sintetizeze ce s-a scris înainte sau într-adevăr aduce un caracter de inovaţie pentru poezia acestui gen?
Bineînţeles, trebuie să ţinem seama şi de contextul în care se dezvoltă literatura< odată cu un Nietzsche pesimist, care odată cu Dostoievski anunţă că dacă orice tip de transcendenţă este nulă, atunci orice acţiune este posibilă. :i aici se întâmplă acelaşi fenomen< nu există coordonate fixe, totul a murit, totul este doar un slab resort al unui trecut " ab illo tempore" , invocat constant: "tu...şi deodată nu mai eşti,/ această noutate/absolută, această oroare...". Totuşi, nu trebuie să descumpănim un public ce are o afinitate pentru acest gen. Cititorii pasionaţi de o poezie a angoasei, se vor regăsi uşor în aceste texte, aflate uneori la periferia dintre stilurile literare.

Ca orice oşan care harnic în această perioadă a anului îşi pregăteşte cada pentru prune pentru a face pălincă, Petre Zele ne primeşte cu braţele deschise. "Doar din cântat nu poţi trăi, trebuie să mai faci şi altele pentru a mai câştiga un ban", ne spune cu o notă de regret parcă ceteraşul. :i totuşi nu şi-ar abandona pasiunea pentru nimic în lume, chiar dacă nimeni nu i-ar da vreun ban. }îşi completează veniturile din alte meserii, dar întotdeauna punctul principal rămâne cântatul.

A furat meseria de la ceteraşii cei mai buni

Nimeni nu i-a pus vioara în mână. Când a fost mic, de 5-6 ani, a avut un văr primar mai mare pe care l-a admirat foarte mult, un muzician vestit, care cânta prin zonă. A dorit să fie ca el. Prin anii '50-'60, în zona Oaşului încă se păstrau tradiţiile, chiar dacă deja era perioada colectivizării şi a comunismului. Oşenii nu erau interesaţi de aceste lucruri, îşi vedeau de treburile lor. ~ncă populaţia nu a fost strămutată la oraş şi au existat puţine influenţe din exterior.
"Era destul de uşor să înveţi să ţâpureşti (n.r. să cânţi) pentru că toţi copii o făceam. Mergeam cu vaca la păscut şi ne adunam mai mulţi. Bineînţeles, ne întreceam, care ştie mai bine, care poate mai bine. Cei mai mari cântau la nunţi, la gioc (joc) şi mai mergeam şi noi să tragem cu urechea...era frumos, ce mai! ". Mai fura instrumentul din cuiul vărului. ~şi aminteşte cum a cântat la prima ceteră- fratele muncitor pe şantier i-a confecţionat din placaje, un instrument improvizat. Povestea seamănă puţin cu cea învăţată de copii de clasele primare, unde află că şi Enescu şi-a făurit şi el prima vioară din pănuşi, pentru a cânta la ţară.

Este printre puţinii muzicieni care cântă deodată şi la voce şi la vioară

La început, nu ştia să îşi acordeze vioara, dar inventiv, s-a adaptat după voce. "Oarecum aşa m-am şi obişnuit să cânt, să simt şi vioara şi vocea. " Trebuie să precizăm că el este unul dintre puţinii interpreţi de muzică populară care reuşesc să facă aceste lucruri deodată. După ce s-a obişnuit puţin, a primit un instrument adevărat. Iniţierea adevărată în meserie a fost făcută în familie<"Tata m-a ajutat mult, cântam după el, mă mai corecta. Dacă în iarnă am început, în perioada Paştilor deja reuşeam să cânt destul de bine. La un obicei din perioada de după Paşti, mergeam cu tineri să cânt. Deja mă descurcam bine, nu aveam nevoie de contralău (n.r. a doua vioară)".
Au urmat nunţile, unde l-a acompaniat pe unchiul său, care era mai permisiv din punct de vedere muzical deoarece îi permitea să cânte melodia şi nu doar ritmul. După un an deja cânta singur la nunţi, nu mai avea nevoie de ajutor. ~ncet, încet devenea un nume printre oşenii săi din Boineşti, comuna Bixad. "Nu era uşor nici la nunţi, că ele durau de vineri seara până marţi dimineaţă. Mai făceam cu schimbul, era obositor să tot cânţi..."

Balada lui Griga lui Ianoş, modificată de comunişti

Autorităţile comuniste au început să prelucreze folclorul, mai ales după anul 1971, când direcţia culturală a primit alte norme. ~ncepeau să caute talente în satele româneşti şi să manipuleze folclorul. Ceteraşul Petre Zele ne dă exemplul festivalului "Cântarea României", care a fost modificat pentru a susţine noua ideologie. Textele primeau toate o tentă patriotică, cu versuri naive, niciodată auzite în sat. Lui i s-a sugerat texte de tipul< "Românie, ţară mândră/Oşenii cu drag te cântă".
Din suita păţaniilor din perioada comunistă, el îşi aminteşte că atunci când a fost chemat la Bucureşti pentru a participa la festival, a interpretat balada lui Griga lui Ianoş, un haiduc vestit al oşenilor. Doar că autorităţile, prudente şi cu simţul patriotic adus la exacerbare, au observat că numele Ianoş nu este tocmai "neaoş". Degeaba au urmat explicaţii, cum că este doar un nume frecvent în |ara Oaşului. Comuniştii nu şi nu. Astfel, din "iarăşi coborât-o-n gios/banda Grighii lui Ianoş/iarăşi coborât-o-n vale/banda lui Griga cel mare", melodia a fost reformulată astfel încât să nu se audă numele aşa-zis maghiar< "iarăşi coborât-o-n gios/banda lu'Griguţ'a nost'".

Folclorul adevărat se învaţă în mediul lui natural

~nclină înspre muzica autentică, dar nu contestă nici autoritatea unor şcoli muzicale adevărate. Ne spune că simţul ritmic se leagă mult mai mult dacă este auzit într-un cadru natural decât dacă este construit artificial, într-o sală de spectacole. Se ajunge ca cel care dansează să nu simtă bine nici paşii dansului, nici muzica. Marea problemă este că adevăraţii cântăreţi se reorientează pentru că nu pot supravieţui financiar.
Majoritatea melodiilor pe care el le interpretează sunt luate de la tatăl său. Tradiţia astfel este păstrată în familie, potrivit obiceiului muzicienilor. Desigur, repertoriul s-a îmbogăţit considerabil atunci când a mai cântat la nunţi. Acompaniat de fiul său, Petrică, student eminent la Conservatorul din Cluj-Napoca, el transmite mai departe muzica oşenească. Desigur, fiul său este specializat pe o paletă muzicală mult mai largă şi conferă un alt aer muzicii. Vedem cum adevăraţii muzicieni cresc şi se perfecţionează într-un mediu anume hărăzit.

Promovează muzica oşenească în lumea întreagă

De o săptămână, Petre şi Petrică Zele au venit din Franţa, unde au susţinut spectacole la diferite gale de promovare a tradiţiilor. "Am fost bine primiţi de oameni. Au fost defilări, spectacole, un program destul de obositor, dar se pare că cei care au fost prezenţi au fost încântaţi." Un festival la Strasbourg, un concert în Paris. Bineînţeles, românii aflaţi în Franţa au fost printre primele rânduri. :i totuşi, artistul popular parcă i-a văzut pe cei din străinătate mai posomorâţi şi mai trişti. A văzut o altă faţă a oşanului care atunci când vine în România se făleşte cu marile sale case. Acolo, după propriile-i declaraţii, ei stau înghesuiţi într-o mică încăpere. Nu înţelege care este scopul acestei competiţii oarbe, în defavoarea unei investiţii mai profitabile.
A mers şi mai departe de atât. Din start, poporul care l-a impresionat cel mai mult a fost cel japonez. "După două minute de cântat, sala bătea încet ritmul muzicii. După alte două minute, toţi îl băteau parcă mult mai bine decât mulţi aşa-zişi muzicieni de la noi", spune amintindu-şi cu drag de patria niponă.
Este printre ultimii care promovează o lume care încet, încet dispare. Tradiţiile naturale au fost înlocuite de "'ţinerea tradiţiilor doar de dragul de a le ţine". Aceasta este marea durere a unui interpret care este bine primit în lume şi totuşi tot mai rar aude un "danţ" în propria zonă.

Cronica unui festival
Festivalul Samfest, ediţia rock, a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, la aeroclubul situat lângă aeroportul din Satu Mare. Acesta urmează tradiţia vechiului Samus Rock Alive, pornit în 1996 şi SamRock, unul dintre primele manifestări de acest gen din România, din 1991. Locaţia evenimentului s-a schimbat de-a lungul timpului, de la Teatrul de Vară, la ştrand, pentru ca în ultimii doi ani să se ajungă la soluţia mai convenabilă a aeroclubului.

Crimson, Deity,Legion, formaţiile locale ce au deschis festivalul

Cei de la Crimson au cântat la începutul acestui festival, cu un public obişnuit deja cu apariţiile lor pe scena sătmăreană. Participanţii însă îşi făceau încălzirea pe terase, în aşteptarea coborârii soarelui. Careienii de la Deity au promovat un stil mai agresiv, iar coverurile lor au fost gustate de către public. "This Love" de la Pantera a fost prima piesă care a adunat lumea în faţa scenei. Înspre seară, câţiva nori ameninţători s-au adunat pe cer. O primă ropotă de ploaie a speriat puţin participanţii; s-a dovedit a fi însă doar una de vară. Legion, formaţie veche din Seini, a participat constant la Samfest Rock, cântând un hardcore cu elemente de progresive metal. Sătmărenii au aşteptat prelucrarea "După pui de moroşan", care a ridicat publicul moleşit de soare la dans.

Trooper, deliciul serii

După ce clujenii de la Guerrillas au oferit o doză masivă de hardcore (completat de o nouă repriză de ploaie), au urmat cei de la Trooper, formaţie foarte cunoscută pe plan naţional. Nu sunt pentru prima dată aici, ei au mai participat la ediţia din 2009 a festivalului Samfest şi în această iarnă, la Christmas Fest. Tocmai veniţi de la concertul Whitesnake, unde au cântat în deschidere, au ţinut să cânte un cover al acestei formaţii ("Here I Go Again"), primit foarte bine de către public. Avantajul lor este faptul că repertoriul lor dezvoltat de-al lungul timpului cuprinde şi piese pentru "headbang", precum "Tari ca munţii" sau "Strigăt", dar şi balade pentru cei mai romantici, precum "Amintiri" sau "Orizonturi". Chiar dacă am avut pe scenă o formaţie puţin epuizată, dat fiind faptul că Aurelian Dincă (chitară solo) a suferit de anumite intervenţii chirurgicale, prestaţia a fost impecabilă, cu vocea mereu puternică şi stridentă a lui Alin Dincă (Coiotu' ).

Cei de la Bonfire au cântat cu maturitate

Bonfire a adus un rock dintr-o generaţie mai veche, cu o uşoară similaritate cu cei de la Scorpions. Ei s-au format în 1972 la Ingolstadt, iar până în 1986 au avut o activitate muzicală predominant în puburi sau baruri. Aparţin deci generaţiei hard-rock.Succesul lor a venit odată cu albumul de debut "Don't Touch The Light". Ei au oferit un spectacol bun, mai liniştit din punct de vedere al genului, dar cu piese complexe, care demonstrează experienţa unor rockeri buni, cu o prestanţă ireproşabilă. Au mai cântat cei de la Netherbird, pasionaţi de un doom-gothic metal, veniţi din Suedia. Chiar dacă oficial, proiectul a început ca o mişcare de a nu dori să se încadreze în niciun tipar al genurilor, treptat ei şi-au găsit făgaşul între un heavy metal şi death metal, întotdeauna de sorginte scandinavă.

Metallica à la Cluj

Formaţiile care au cântat sâmbătă seara, Ultimu' Nivel, Malpraxis şi Krepuskul, deşi au avut un recital bun, nu au reuşit să adune multă lume în faţa scenei. Probabil că a fost de vină căldura sufocantă. Cei de la Krepuskul ar fi dorit o prestanţă mai bună, dar sătmărenii nu le-au gustat muzica, probabil deoarece abordează un stil dificil, cu elemente de grindcore şi progressive. Tematica versurilor lor este variată, cuprinzând şi poeme ale lui Lucian Blaga. Totuşi, cei prezenţi au aşteptat ca soarele să apună şi formaţiile cu un renume mai mare să urce pe scenă.
Masterpiece este o formaţie ce intrerpretează piesele celor de la Metallica. Mai mult, solistul, Andy Ghost, este cunoscut în scena metalului românesc prin formaţia Altar. Chiar dacă are o statură deloc impunătoare, el reuşeşte să se remarce din prima pe scenă, cu o voce puternică şi chiar puţin talent actoricesc. Vocalistul a fost completat de chitarişti care activează şi ei în alte formaţii, aducând un alt bonus de experienţă. "Am crescut cu Metallica, cu toţi de aici am crescut cu ei, tocmai de aceea le cântăm piesele" a fost argumentul întemeierii formaţiei Masterpiece. A fost un concert ca la carte, cu acelaşi intro pe care cei de la Metallica întotdeauna îl au în concerte (The Ecstasy of Gold), apoi rând pe rând, piesele prin care întâia oară formaţia Metallica şi-a câştigat fanii: Harverster of Sorrow, Seek'n'Destroy sau Master of Puppets. Ei au demonstrat că pentru a interpreta aceste melodii, este nevoie atât de cunoştinţe muzicale, cât şi de o anumită afinitate pentru o interpretare bună live. Desigur, rockerii sătmăreni au primit cu drag aceste piese, foarte familiare oricăruia dintre participanţi, de la adolescenţi, la cei de vârsta la doua, cu toţi fiind familiarizaţi cu această formaţie-fanion a lumii rockului.
Cei pasionaţi de doom/death metal au avut ocazia să-i reaudă la Satu Mare pe arădenii de la Grimegod. Albumul din 1991 "Never Come Back" este considerat a fi primul care deschide abordarea acestui stil în România. Din 2001, Grimegod a fost invitat la diverse concerte, iar în 2006 au cântat în deschidere la Tiamat, la Bucureşti. Maghiarii de la Nevergreen au continuat în aceeaşi manieră a genului.

Pain, cireaşa de pe tort

Pain a fost punctul culminant al festivalului Samfest ediţia 2011. Aceştia au urcat pe scenă în jurul miezului nopţii, iar lumea s-a adunat imediat în faţa scenei. Proiectul muzical îşi plimbă fanii prin diverse genuri, de la metalul industrial, la prelucrări din elemente tehno. Formaţia a câştigat numeroşi fani odată cu concertul din 2009 cu cei de la Nightwish. Românii au mai avut ocazia să-i vadă la Sibiu, în cadrul festivalului Artmania, în turneul "Dark Passion Play World Tour". Au intrat pe scenă puternic, cu un motiv muzical impunător şi au început să îşi cânte melodiile, de pe toate albumele, fără a uita să îşi promoveze noua producţie "Feeding the Monster". Nu au uitat să împartă gratuit tricouri şi steaguri, ca mijloc alternativ de a se face cunoscuţi. În pauzele dintre piese, s-au putut auzi rând pe rând solo-uri de bass, chitară, iar ultimul a fost cel vocal. Deşi aveau în programul oficial piesa "Shut your mouth", au preferat ca publicul să îi cheme înapoi pe scenă pentru a o interpreta. Gest de superstaruri, dar care se iartă uşor, deoarece această piesă a reuşit să încheie spectaculos acest festival.

Campionat de fotbal şi concurs de motociclete

Vineri de la ora 3 s-a desfăşurat un mini-campionat de fotbal, la care s-au înscris patru echipe, cea a Jandarmeriei, a Poliţiei Locale, precum şi două echipe ale rockerilor. Concursul de motociclete a fost arbitrat de Balog Barna şi a cuprins mai multe secţiuni: custom choper paint, custom sport paint, custom bike şi old bike.
(Informatia de Duminica, 17 iulie 2011)

Solistul formaţiei Pain vede românii ca nişte spectatori foarte activi
"Publicul a fost minunat, în sensul în care am avut un feed-back pozitiv şi am simţit că suntem cu adevărat pe scenă. "

Solistul şi în acelaşi timp, compozitorul din formaţia Pain,Peter Tägtgren este o personalitate a muzicii metal din zona scandinavă. Provine din Suedia, s-a născut în 1970, şi activează în mai multe proiecte, precum Hypocrisy, Lock Up, Bloodbath şi War. În paralel, se ocupă şi de un studio de înregistrări unde mixează şi editează mari nume, de la Amon Amarth, la Dimmu Borgir, Children of Bodom şi Celtic Frost.
Aţi venit în România, în Transilvania, un loc atât de menţionat în legendele şi poveştile populare. Cum vedeţi, însă, publicul de aici, dat fiind că în 2009 aţi mai fost la Sibiu, în cadrul festivalului Artmania?

A fost un show foarte bun, un public deschis, chiar dacă pentru noi a fost un haos azi pe scenă deoarece nu am avut echipa noastră de sonorizare. Publicul a fost minunat şi ne-a făcut "treaba" mai uşoară, în sensul în care am avut un feed-back pozitiv şi am simţit că suntem cu adevărat pe scenă. Vedeam persoane multe care dansau, care simţeau cu adevărat muzica...

Sunteţi veniţi pentru a vă promova recentul lansat album "Feeding the Monster". Care este ideea din spatele acestui proiect? Doriţi să promovaţi o idee sau e un simplu laissez-faire?
De data aceasta am lăsat muzica să vină de la sine. Nu am dorit să promovăm prin "Feeding the Monster" altceva decât muzica bună, iar versurile îmi exprimă propriul punct de vedere. Nu avem un punct de vedere politic sau social pe care să îl exprimăm prin muzica noastră. Gândim mult mai simplu. Încă mai credem în inspiraţie.

Ca element principal în formaţia Pain, cum reuşeşti să îmbini acest proiect cu cealaltă formaţie, Hypocrisy?

Aceste formaţii lucrează pe două lungimi de undă diferite. Hypocrisy cântă mai mult un black metal melodic, iar Pain, aţi văzut, se ocupă de sintetizarea mai multor stiluri. Am dorit să îmbin muzica tehno a anilor 1980 cu metalul nordic, iar rezultatul a fost concertul prezent.

Ce statut au muzicienii din formaţia Pain? În majoritatea articolelor de specialitate se precizează că formaţia Pain este compus dintr-un singur membru< Peter Tägtgren.

Principiul este următorul: eu mă ocup de compoziţie, iar ei de restul. Este imposibil să cânţi la toate instrumentele, pe o scenă live. Într-adevăr, eu mă ocup de conceperea şi dezvoltarea unui album, dar acesta este doar un fir de nisip într-un ocean. E o echipă uriaşă în spatele unui concert Pain, care se ocupă de la partea organizatorică, la cea a spectacolului propriu-zis.

Fiecare formaţie este influenţată de altele, iar dacă este bună, va ajunge la rândul ei să influenţeze altele. Care vă sunt sursele muzicale?

La începuturi, am fost influenţaţi de Rammstein şi Depeche Mode, lucru uşor constatabil. Desigur, Fear Factory a avut o mare pondere în creaţia noastră. Încet, încet încerc să îmi fac propriul drum artistic.

Care a fost punctul de referinţă în cariera formaţiei Pain?

Am avut un mare succes în cadrul turneului din 2009 cu Nightwish. De atunci, în fiecare local de profil din Europa, a răsunat măcar o dată pe săptămână piesa "Shut Your Mouth". Sătmărenii au dorit-o live, era previzibil. Cred că încet-încet, devine deja o melodie clasică. Ne bucurăm că putem aduce o nuanţă exotică în peisajul dominat de formaţii fără o structură muzicală complexă.

Care este următoarea destinaţie?

Luna aceasta am luat-o mai uşor, dar în toamnă dorim să ne promovăm masiv noul album în Franţa şi Germania. Vom ajunge la începutul lunii august în Lituania, apoi vom lua rând pe rând oraşele nemţeşti, franţuzeşti, iar ultimul concert îl vom da în 2 noiembrie în Lisabona. Dorim să ne facem auzite noile noastre compoziţii.

Pe an ce trece, festivalul de rock Samfest ia amploare şi se extinde către un public tot mai mare, pe un plan regional. Formaţiile invitate au reuşit să realizeze o atmosferă bună, să ofere o “porţie” sănătoasă de rock pentru toţi fanii acestui gen. Dacă joi, în ziua de campare, au fost puţini participanţi, odată cu venirea muzicii live situaţia s-a schimbat.

Situarea în afara oraşului nu a constituit un dezavantaj major

În acest an, întregul festival s-a desfăşurat într-un cadru mai izolat, în afara oraşului, la aeroclubul situat la intersecţia dintre drumul european E81 (înspre Zalău) şi cel înspre Viile Satu Mare. Marele avantaj a fost spaţiul larg de desfăşurare, prielnic pentru campare şi diverse activităţi sportive. Faţă de anul trecut, organizatorii au pus la dispoziţie mijloace de transport în comun pentru participanţi, la întoarcere, la orele 1.45 şi 2.30. Unii mai curajoşi, au preferat să vină pe jos sau cu autostopul sau de ce nu, să doarmă în corturi.

Participanţi din toată ţara

Cu fiecare ediţie, se poate observa faptul că festivalul Samfest doreşte să se specializeze tot mai mult pe o anumită categorie a rockului. Tocmai de aceea, mulţi fani au venit din Cluj-Napoca, Zalău, Bistriţa sau Arad pentru a-i vedea live pe cei de la Pain. Chiar dacă pe agenda concertelor, evenimentul se afla la concurenţă cu concertul lui Bon Jovi, se pare că fanii unui gen mai puternic, precum heavy sau death metal, au ales Samfestul pentru paleta muzicală mai largă. Sabina Panait a venit tocmai din Ploieşti pentru a participa. “Nu am venit pentru vreo formaţie anume, ci mai degrabă pentru simpla atmosferă. Parcă era mai bine la ştrand, era mai uşor de ajuns”, a declarat ea.

Crimson,Deity,Legion, Ultimul Nivel, Malpraxis, Krepuskul-formaţii locale, Trooper-deliciul serii de vineri

Festivalul a fost deschis de formaţia locală Crimson, urmată de cei de la Deity, care prin coveruri (Pantera,”This Love”) au deschis atmosfera. Legion, formaţie veche din Seini, a abordat genul hardcore, cu câteva fluctuaţii de progressive metal.Cei de la Trooper au avantajul de a avea în repertoriu piese dinamice, precum “Tari ca munţii” sau “Strigăt”, dar şi balade pentru cei mai romantici, ca şi “Amintiri” sau “Orizonturi”. Ei au fost primiţi cu mult interes de către public, deoarece au mai fost prezenţi la acest festival, în ediţia din 2009 sau mai recent, la ediţia din iarnă a Christmas Fest-ului. Au urmat cei de la Bonfire, cu un hard rock ce aminteşte de Scorpions, iar în final a cântat formaţia Netherbird.

Formaţia Pain a înscris Sătmarul pe harta turneelor regionale

În ziua de sâmbătă, pe scenă s-au perindat cei de la Ultimu Nivel (Baia Mare), Malpraxis (Cluj-Napoca) şi Krepuskul (Cluj-Napoca), fără a aduna un prea mare auditoriu. În schimb, Masterpiece (Cluj-Napoca) au reuşit să puncteze foarte bine aşteptările publicului sătmărean, prin interpretarea pieselor de la Metallica. Cu un solist precum Andy Ghost, cunoscut pe scena metalului românesc prin activitatea sa în formaţia Altar, clujenii i-au delectat pe toţi fanii genului, deloc puţini. Ei au dovedit că pentru a oferi o interpretare ireproşabilă a pieselor de la Metallica, trebuie să existe o anumită afinitate artistică şi un simţ muzical bine dezvoltat. Grimegod şi Nevergreen au pregătit publicul pentru Pain, suedezii care au oferit un concert de zile mari. Prestigiul festivalului a fost ridicat foarte mult prin invitarea acestor suedezi. Peter Tägtgren, compozitorul şi solistul acestei formaţii a declarat că publicul a fost unul foarte dinamic: “în 2009 am fost la Sibiu şi am avut parte de o aceeaşi experienţă. Românii simt această muzică, mai mult, reuşesc să se simtă bine în cadrul unui concert Pain”.

Seara a fost continuată de o sesiune de autografe şi un foc de tabără. Pe parcursul celor două zile au mai fost campionate de fotbal şi concursuri de motociclete.

Pentru eveniment, traseul autobusului nr.9 s-a prelungit şi s-au adăugat curse suplimentare de noapte. Festivalul de muzică Samfest, deja cu o tradiţie în rândul comunităţii de rockeri sătmăreni, a început cu o petrecere organizată în aer liber. Acest eveniment se desfăşoară în afara oraşului Satu Mare, locaţie ce a fost schimbată începând de anul trecut.

Scena este situată la aeroclub, cu posibilităţi de campare pentru cei veniţi din alte oraşe. Deloc puţini, oaspeţii au umplut de joi după-masa gara, încărcaţi de bagaje şi cu hărţi în mână cu care să caute aeroclubul, situat la o distanţă considerabilă. Pe lângă tradiţionala comunitate de rockeri din Baia Mare, au venit şi împătimiţi ai genului din Bistriţa, Cluj-Napoca, Sibiu sau Ploieşti.

Cea mai mare frică a participanţilor şi a organizatorilor a fost vremea nefavorabilă, dat fiind faptul că la începutul săptămânii a plouat cu găleata, iar evenimentul se desfăşoară în aer liber. Din fericire, joi seara timpul a fost frumos, fără ploi, dar nici cu o căldură sufocantă. Biletul de intrare (35 de lei o zi sau 45 de lei pentru toată durata festivalului) nu a fost perceput de către organizatori în ziua de campare deoarece pe scenă nu a evoluat nicio formaţie. În schimb, spre seară a fost organizată o rockotecă.

În mare parte repertoriul muzical a reluat melodiile ce cândva se auzeau la petrecerile organizate de către Centrul Cultural “G.M.Zamfirescu”. Astfel, aceleaşi melodii precum Killing in The Name of (Rage Against the Machine) ,Smells Like Teen Spirit (Nirvana) sau pe alocuri presărări de AC/DC şi Scorpions, piesele au fost destul de eterogene, dar au reuşit să mulţumească în mare parte gusturile tuturor celor prezenţi. Pentru că în prima zi au fost puţini participanţi, atmosfera a fost mai degrabă una a unei petreceri în aer liber decât a unui festival.

Pentru cei care doresc să ajungă la aeroclub, este important de ştiut că traseul autobusului nr.9 s-a prelungit pe durata evenimentului, iar la întoarcere există două curse, una de la 1.45, iar cealaltă de la 2.30. În acest an este inedit faptul că în paralel se organizează un campionat de fotbal (vineri, de la ora 15), iar sâmbătă, un concurs de motociclete, cu următoarele secţiuni: custom choper paint, custom sport paint, custom bike şi old bike.

Formaţiile invitate acoperă o paletă destul de largă pentru împătimiţii genului. Suedezii de la Pain sunt consideraţi a fi formaţia cea mai valoroasă a ediţiei acestui an. Mai mult un proiect muzical de tip fusion decât o formaţie tradiţională, ei au mai evoluat în România în cadrul Festivalului Artmania de la Sibiu în anul 2009. Trooper este o formaţie care a început cu un heavy-metal strident, iar în ultimele albume putem vedea o nuanţă de rock progresiv, dovadă a unei maturizări şi a unei reprofilări pe piaţă.

Clujenii de la Masterpiece vor cânta piesele celor de la Metallica: există şi o coloratură regională prin prezenţa celor de la Legion, Ultimul Nivel, Crimson sau Deity. Se anunţă deci un festival interesant, cu câteva formaţii mari, dar şi muzicieni locali.

Istoria este ciclică sau are un drum aleatoriu? Este determinată de vreo forță supranaturală sau este doar un eveniment care se întâmplă și în care inevitabil suntem cuprinși? Neagu Djuvara, combină erudiția cu un limbaj destul de accesibil pentru a demonstra că istoria și studiul ei sunt cuprinse într-o sferă infernală a relativității. Nu avem de ce să nu-l credem, doar bătrânul Einstein ne-a dovedit că acest algoritm funcționează chiar și în domeniul considerat fix, inamuabil al fizicii.
Studiul „Există istorie adevărată?” a apărut la Editura Humanitas, în anul 2008 și pornește de la o premisă a unui sorbonard, Raymond Aron: prezentul creează trecutul. Această afirmație sună ca o premisă paradoxală deoarece suntem obișnuiți cu atitudinea pozitivistă de tipul: știm cum s-a întâmplat un eveniment, îl avem fixat între niște date, bifăm faptul istoric și trecem mai departe. Dar dacă apare o altă fațetă, o altă viziune ce răstoarnă totul peste cap? Istoricii, observă Djuvara, sunt valizi doar pentru două-trei generații, iar cei care răzbat peste această durată sunt mai degrabă prozatori care își nuanțează discursul istoric cu epitete și imagini frumoase. Teza este structurată în șapte părți și încearcă să elucideze diferite fenomene ale filosofiei istoriei prin întrebări care expun mult mai clar o anumită problematică.
Definiția istoriei este pusă sub semnul susceptibilului (1) prin deconstrucția formulării lui Henri-Irenne Marrou: „cunoașterea și povestirea trecutului uman”. Neagu Djuvara propune ca această disciplină să fie definită ca „studiul trecutului din perspectiva prezentului”. Exemplificarea cea mai simplă și validă o putem oferi dacă privim istoria comunistă. Anumite evenimente, precum perioada interbelică sau monarhică au fost tratate cu răceală și cu considerația a fi decadente, în detrimentul promovării clasei țărănimii până la momentul anunțării a 2000 de ani de la statul dacic, în contextul în care nu exista nicio certitudine în privința datelor! Prezentul (ca doctrină comunistă) scrie trecutul (își selectează ce dorește din calupul de informații existente).
Ni se propune o clasificare a istoriei în funcție de (a) actualitate (istoria trăită, povestită prin viu grai), ca (b) vestigii (statui, arheologie care oferă prin existența lor multiple interpretări) și (c) istoria scrisă, ca gândire.
Trebuie să avem în vedere că unele popoare nu au conștiință istorică, iar atunci (2) nu putem vorbi de un fapt istoric. Istoria apare, în formularea lui Djuvara, drept un accident istoric al Greciei Antice. Primul istoric cu ambiții științifice pare a fi Herodot, continuat cu mai mare siguranță de către Tucidide. Grija pentru documentele scrise apare doar odată cu „le travail de benedictin” spre sfârșitul Evului Mediu. Faptul istoric este o verigă ce ne ajută să înțelegem istoria.
În general, (3) există două tipuri de accepțiuni în privința cunoașterii istorice: comprehensiunea, valabilă pentru logica formală, prin linia lui Ludwig Wittgenstein și explicația, valabilă prin valența heideggeriană și hermeneutica existențială. Cu alte cuvinte, istoria nu oferă accesul la un singur Adevăr (concluzii de tipul: Așa este sigur, niciodată nu va fi altfel), ci oferă mai multe piste de veridicitate (putem privi anul 2010 ca și anul când s-a desfășurat Campionatul Mondial sau când a murit o anume personalitate sau când un cuplu s-a căsătorit)..
Ce înțelegem prin cauză în istorie(4)? Știința ar dori să explice, ca și în cazul unei reacții chimice de tip substanța A+substanța B+catalizatorul C=D. Problema însă în cazul istoriei este mult mai spinoasă și necesită a backlook la bătrânul Aristotel, care distinge între cauza formală, cauza materială, cauza eficientă și cauza finală. Autorul explică fiecare dintre aceste concepte într-un limbaj foarte simplu și concluzionează spunând că istoria depinde exclusiv de factorul uman, iar acesta trebuie tratat nu ca o stare, ci ca devenire.
Până și noțiunea de adevăr este relativizată. (6). Cititorului i se face o analogie cu un proces juridic, unde minciuna poate fi realizată prin omisiune, adăugare sau fals. La fel și un istoric poate să evite un anumit fenomen, să adauge propriile sale fabulații sau să nege un fapt istoric, dar pe lângă acestea, mai poate să interpreteze greșit unele fapte exacte. Totuși, un istoric nu trebuie să fie nicidecum obiectiv, dacă urmăm definiția „prezentul creează trecutul”. El trebuie să evite aceste patru capcane, nu trebuie să lase ca faptele să vorbească, ci întocmai ca într-un joc hermeneutic, să se transpună în pielea omului care trăiește fapta. Exemplul dat este cel al istoriei Transilvaniei, unde istoricul trebuie să aibă o viziune nepărtinitoare, dar nici demiurgică.
Această idee este continuată în capitolul următor, unde se observă legăturile dintre narator și narațiune (7), precum și limita obiectivității istorice. Astfel, doi observatori diferiți vor avea două opinii diferite asupra aceluiași fapt: „orice măsurare implică un observator care este în univers, nu avem dreptul de a neglija situația și mișcarea observatorului”. Istoricul este determinat și de anumite afinități personale, convingeri sau prejudecăți din mediu său familial, național, religios sau rasial, adoptarea unor teorii de interpretare istorică și de alegerea unui crez moral.
Până și (8) evenimentele sunt puse sub sfera relativizării, din perspectiva interpretării. Ni se oferă exemplul ce îl găsim și în romanul lui Bulgakov „Maestrul și Margareta”, unde răstignirea lui Iisus este pusă dintr-o altă prismă, cea a istoricului roman care vede cum un eretic precum Yeshua ha Nozri este răstignit.
Stilul scrierii este clar, se oferă numeroase exemple pentru lămurirea problemei și a conceptelor filosofice.