curg întinsele ticăituri ale atemporalităţii, topite
înspre o curgere a canalului care
tace şi înghite, înghite şi topeşte,
topeşte şi tace.

cu noi stă amintirea unor valuri
din alte mări, care ne sting amintirile şi ne ating
primele clipe ale unei vieţi aprinse (urlăm,
plângem).
eclipsa solară trudeşte un timp nou, în care florile,
cuvintele şi ideile vor trudi alături
de sunete joase,
poeme în game minore şi culori pastelate, uitate de pictorul
prea grăbit să schiţeze ochiul.

până atunci, stăm, batem acelaşi ritm,
tac, tac,
tac, tac,
de şaizeci de ori pe secundă,
tac,tac,
tac,tac,
de şaizeci de ori pe minut,
de şaizeci de ori pe oră,
niciodată nu reuşim să-l pricepem
tac, tac,
niciodată într-un an fricos.

curgem cu fricoase timpuri,
în murdare canale, cu dejecţii obsesive
în veşnicul pământ, dar unii mai lăsăm
acea boare de parfum a florilor
pe care cândva, le-am sărutat în veri şi
primăveri cu soare neeclipsat.

te temi de invocaţii, de spirite şi de alte
nocturne în care te poţi ascunde de chipul meu,
de lumina lumânărilor, de stingerea unor pseudo
oameni care vor
da, vor
să te ascundă departe, în spaţiu alb
în topitura cleioasă a mâinilor. eu doar
vreau să văd albul ochilor tăi negri.

te temi de invocaţii, de suflete şi de alte
diurne în care te poţi vedea cu chipul meu,
în lumina becului, în aprinderea unor pseudo
oameni care vor,
da, vor
ştii toată povestea.

mă tem de mine, de ale mele invocaţii, de trup şi alte
mirosuri ce îmi cad aiurea, seara când
cadenţat aud marşuri militare şi funebre
veştminte ale unor aiuriţi trecători din moarte
în moarte
prin moarte.

Noi toţi, ne temem de invocaţii,
de suflete,
de trupuri şi de spirite pentru că ştim
suntem aiuriţi, prăfoşi, şi bineînţeles,
din praf venim târându-ne (prin semne/
printre lumi false,
anoste, dar putem vedea,
peştera, zidul unei lumi unde
fug, fug, fug
idei, suflete,
trupuri
spirite.

Trăim o eternă incertitudine. O pendulare pe care Constantin Noica o numeşte „întru” ne motivează întreaga existenţă. Putem să acuzăm situarea geografică, la răspântii de drumuri, societăţi şi mentalităţi. Sau, dacă privim altfel lucrurile, să ne bucurăm de ea. De altfel, bucuria spaţiului trebuie completată firesc de mărinimia timpului. Timp liber?
Cutremurele din Haiti şi Peru, conform unor cercetători americani avizaţi, au mişcat axa Pământului, iar ca urmare, ziua a devenit mai scurtă cu câteva secunde. Mulţi au rămas şocaţi de această veste. Nu înţeleg rostul deoarece omul de astăzi îşi pierde noţiunea biologică şi spirituală a Timpului. Vedem oameni derutaţi, atei, speriaţi, bogaţi, anorexici, flămânzi. Zâzanii menite să scandalizeze Bisericile. Oameni care nu îşi asumă consecinţele libertăţii, ci reacţionează mai degrabă animalic, într-o ritmie frenetică din care nu mai pot scăpa. Viaţa se înscrie în aceeaşi cavalcadă din care ca individ, nu poţi ieşi: muncă, televizor, maşină, cumpărături, tv, relaxare. Da, trăim binefacerile Noii Lumii.
Una dintre soluţiile ieşirii din bătaia ritmică a ceasului şi din înşiruirea anostă a zilelor din calendar, este în faţa ochilor noştri. Paştile sunt mai mult decât un moment al reîntregirii familiei şi practicarea unor anumite obiceiuri. Această sărbătoare ne oferă posibilitatea de a cunoaşte sacrul din perspectiva personală. Sună frumos aceste epitete pe care le regăsim de fiecare dată şi pe care, paradoxal, nu le aplicăm decât rareori. Ascultăm slujba, ascultăm sfaturile, dar nu le aplicăm. Gândim la modul optativ, într-o deliberată notă de trufie: „ce bine ar fi dacă...”, „aş putea să fiu mai bun”.
Putem constata cu uşurinţă faptul că sărbătorile pascale nu au atins pragul psihozei comerciale. Nu există (deocamdată!) echivalentul Crăciuniţelor, iar iepuraşul de Paşte este doar un timid simbol care nu este obligat să aducă milioane de cadouri copiilor. Deci, Paştele devine intim, cunoscut doar celor care sunt pătrunşi de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu. Sărbătoarea pascală devine mai mult decât o simplă slujbă bisericească, ci o lumânare aprinsă în sufletele rătăcitoare ale noastre.
De multe ori ni s-a întâmplat să mergem în ţările civilizate şi să admirăm marile catedrale, cu capacitatea de mii de locuri şi cu măreţe şi somptuoase statui. Din păcate, în acel context, biserica şi-a pierdut funcţia primară. Englezii realizează gramatic distincţia mult mai bine în această problemă. Pentru ei „to go to church” semnifică îndeplinirea ritualului primar, frecventarea pentru rugăciune, iar „to go to the church” este acţiunea celor care doar vizitează biserica, pentru simpla valoare estetică. Vedem catedralele umplute de chinezi cu aparate gata să imortalizeze parcă şi divinitatea!
Şi iată că la noi, bisericile (e drept, doar de sărbători şi în vreme de criză) sunt arhipline cu oameni care aşteaptă lumina şi răbdarea. Vorba englezului: They still go to church. Ar fi ideal să putem vorbi strict teologic: Săptămâna Mare este un prilej de autoreflecţie, de meditare, de gândire. Din păcate, putem problema mai profan. Câţi dintre noi gândim scopul acestei sărbători? Răstignirea este un act nu eroic, ci deschizător de drumuri. Iisus, prin momentul învierii ne propune o altă cale: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Ne învaţă să trăim altfel.
Vă propun un joc. Să presupunem că Iisus s-ar naşte astăzi, în România anului 2010. Printre manelişti, bani, corupţie şi minciună. Ne-ar învăţa un alt drum, dar, înfipţi în rutina noastră, cu siguranţă nu L-am urma. Bancherul ar număra în continuare conturile, profesorul şi-ar preda aceeaşi lecţie, iar informaticienii, stresaţi, ar repara aceleaşi chipuri. Minunile vor găsi numeroşi sceptici care să demonstreze contrariul, prin tehnicile retorice ale absurdului, iar Răstignirea ar fi o simplă execuţie publică a unui om care nu priveşte viaţa ca ceilalţi.
Toate religiile îşi găsesc un anumit numitor comun. Pe lângă divinitatea unică a religiilor monoteiste, observăm că toate resping ideea materialităţii. Chiar şi Platon susţine că „trupul este închisoarea sufletului”, iar moartea, privită din punct de vedere teologic, este o eliberare. Lumea de astăzi susţine contrariul, dacă analizăm situaţia. Ne lăudăm bătrânii care trăiesc zeci de ani, angajatorii au nevoie de „aspect fizic plăcut”, iar cei valorile sunt aruncate la gunoi. Degeaba încercăm să păcălim moartea şi să avem sicrie cu telefon mobil şi încălzire, tot în ţărână de întoarcem...