Poate trăim vremuri frumoase, v-aţi gândit? Probabil că fiecare din noi ne întristăm sau ne doare sincer sau mai puţin onest, atunci când vedem ghiolbanii care se distrează cântând "pe manele", cei care aruncă mizerii pe jos sau nu salută din bun simţ. Dacă suntem afectaţi, înseamnă, logic, că avem o urmă de simţ estetic rămasă în noi...Ne-am cam săturat de chiloţii atârnaţi la balconul blocului-chibrit. Ştim că jafurile cele mai mari se întâmplă sub cunoştinţa poliţiştilor, iar baniii de mult nu mai sunt o problemă. Dintr-o scurt argument, pentru că nu sunt. Nu sunt mândru că sunt român, dar nici nu mi-e ruşine. Conştientizez că Ceahlăul nu este muntele Olimp, dar ştiu că în vest sunt şi oameni harnici, care nu dau în cap şi nu fură cărora li se mai zice din când în când români.
Probabil că şi mass-media a suferit un duş rece, după momentul 1989. Dacă până atunci, îţi lăudai până şi găurile din ciorapi, acum se acuză totul. Problema cea mai mare este că avem darul nefericit de a demonta şi demola cu uşurinţă orice mentalitate, dar lăsăm un vast spaţiu gol în locul acestuia. În care, printre crăpături se infiltrează apa care întocmai ca într-un perete de zgârie-nori, roade pe interior. Rugineşte, distruge chiar şi ce a mai rămas. Rezultă false modele, monici columbene şi sexy brăilence, care se bucură sincer de prostia lor.
Totuşi, vorba englezului "there is still hope". Mă bucur că nu m-am născut în Somalia, unde aş fi fost botezat cu siguranţă de gloanţele inamicului de pretutindeni. Sau mai aproape, chiar şi Moldova sau Belarus, care se zbat să scape de flagelul roşu, mai mult ca noi... Şi nespus de mult mă bucur de faptul că sunt transilvănean. Nu trebuie să ne ridicăm deasupra altora prin false aroganţe, argumente cât se poate de vide, gen "Ăla-i ungur, mi-a bătut bunicul şi de aceea urăsc toţi ungurii!" Durerea e cu atât mai mare cu cât încăpăţânarea este mai stridentă. A saluta pe cineva în limba lui maternă pe stradă e un act de bun simţ, respect reciproc. Nu motiv de revărsare a frustrărilor mai mult sau mai puţin istorice.
În a fi român astăzi trebuie să avem simţul cumpătului în gândire şi în concepţie. Da, ca români avem şi propriile noastre defecte care se pot explica foarte simplu din punct de vedere social. Chiar şi Constantin Noica, cel care îşi iubeşte sincer neamul, remarcă, durerea naţiunii româneşti făcând o analogie simplă cu sportivii, pentru care sunt alocate sume enorme şi sunt "viabili" 5-10 ani cu multe remarci din acest punct de vedere. Adică, la Campionatul de Fotbal am ajuns să ne temem de Insulele Feroe sau Monaco, dar avem parte de patru canale de fotbal, în care presupuşi "savanţi" ai acestui sport îşi dau cu părerea, în timp ce unsprezece galbeni sar prin discoteci şi prizează până şi praful de pe tuşă. Filosoful găseşte de folos să se aloce bani şi pentru educarea a unsprezece români, care să ne reprezinte indiscutabil în lume. Avantajul este unul clar: vom avea o cultură sănătoasă, nu doar un colaj prost construit, cu foarfeci boante şi cioburi.
Putem privi şi partea plină a paharului. O umplem în fiecare zi cu băutură de proastă calitate şi bem pe nerăsuflate. Ne închipuim o lume mai bună, dar refuzăm să o clădim. Nu utopia comunistă sau "societatea multilateral dezvoltată", ci un loc mai bun. Simplu. Fără corupţie (dar pe bune!), fără frustraţi, fără să urlăm la ştirile de la ora cinci, ci să mai mutăm şi pe canalul TVR Cultural. Să ştim că există şi artă, fără să devenim însă snobi sau să purtăm tricouri cu Che Guevara fără să ştim de fapt cine este, doar din dorinţa de a ne afişa...Degeaba reciclăm, dacă maşina de gunoi aruncă totul de-a valma, sau dacă ne mândrim cu avortonii distruşi. Sau dacă din două rele, o alegem pe cea mai măruntă.
Realitatea este una a imediatului, putem constata cu uşurinţă. Bineînţeles că astăzi cultura noastră a tinerilor a spart mii de alte bariere. Nu suntem nevoiţi să citim munţi de biblioteci, dar nici să ne limităm la peretele alb din cameră. Avem acces la infinită informaţie (chiar bună, dacă ştii să cauţi prin cotloanele hyperlinkurilor) prin intermediul netului, dar majoritatea deschide fereastra de mess şi maxim trei site-uri, din care necesar unul de hi5. Nu trebuie să mergem neapărat la filarmonică, dar trebuie să gustăm şi altceva...de la jazz la o ceaşcă de ceai servită pe o terasă de vară. Sau o bere într-un pub, sau să ştim că mai sunt şi fire de nisip pe plajă, nu doar megafoane.
Cultura de azi se schimbă, fuge, dansează, bea o cafea şi se energizează. Capătă noi valenţe, sparge geamul de la fereastra domnişoarelor de pension, şochează şi uimeşte. Rupe florile frumos puse de către bătrânele grijulii în rondul din faţa casei, dar dacă este una de calitate, va aşeza cu siguranţă acolo un copac. Deoarece este mai trainic decât efemeritatea florilor. Astfel suntem şi noi, românii adepţi ai unei pseudoculturi: cultivăm flori, le admirăm, dar mai mult decât atât, nimic. Nu lăsăm nimic în urmă, decât urmele de tractor care se vor adânci cu timpul. De fapt, sunt deja adânci, de când plugul muncitorimii comuniste s-a înfipt, a târât după el scriitorii interbelici de calibru şi a adus seminţele „realismului socialist”.
Avem vaga şi greşita impresie că arbitrul ne fură mereu la meciuri. În general vorbind, nu doar din punct de vedere sportiv. Nu. Nu întotdeauna este aşa. Ar suna cam ca şi un pahar rece trântit în mod telenovelistic peste faţă dacă aş spune că de fapt noi ne furăm şi ne minţim. Refuzăm în mod constant să tragem linia, să învăţăm (din) istorie şi să ne repunem pe un traiect cât mai constant. Încă avem credinţa că suntem români şi este explicabil: criticăm şi ne considerăm unii din false ipoteze, superiori. Nu suntem ruşinea Europei cât timp demonstrăm că nu este aşa.
Ne aruncăm privirile disperate spre un trecut glorios pe care de fapt, niciodată nu l-am avut. Durerea şi chinuirea a venit încă de pe timpul romanilor, când contrar multor păreri, imigranţii şi coloniştii aduşi nu au fost tocmai cea mai bună clasă a Imperiului Roman. Aţi fi tentaţi să exclamaţi simplu: şi ce? Australia a avut la bază puşcăriaşi de cea mai joasă speţă, iar astăzi nu cauzează nicio problemă. Din păcate, acest val nu este singurul deoarece au urmat valuri, puhoiuri de popoare migratoare, amintindu-i aici în speţă pe slavi. Au urmat apoi influenţele fundamental bizantine, fie pe filiera Constantinopolului, fie mai apoi de către turcii otomani. Problema se acutizează aici pentru că ei au adus practic "ceremonia" universalei şpăgi şi a bacşişului. Domnitorii erau maziliţi dacă nu contribuiau. Astăzi putem bine observa că politicienii, după aceeaşi practică sunt daţi jos de la putere. Reţeta nu putea fi completată fără falsitatea fără scrupule, numită comunism. Aici s-a îndoctrinat în noi o altă practică, la fel de periculoasă: nepotismul şi "sistemul pilelor".
Şi totuşi, dincolo de aceste probleme, poporul român a reuşit să aducă valori. Paradoxal însă, noi le-am lovit în partea dorsală. Astfel, ne mândrim cu Emil Cioran, în timp ce el deplânge clar situaţia României în "Schimbarea la faţă a României"; Mircea Eliade, se citea doar pe sub mână, iar chiar sculptorului Constantin Brâncuşi i-au fost "amputate" valorile de la Târgu Jiu. Recent Herta Muller, laureată a Premiului Nobel, care mai an de bătea obrazul...
Articolele pot să curgă, putem să ne mulţumim de faptul că ştim citi, socoti şi cumpăra. Pentru unii e de ajuns. Trebuie să ne asumăm vina, să nu arătăm cu degetul şi să aducem noi, doar noi ţara românească pe şine. Să nu lăsăm ca acei "cocalari" de azi să devină politicienii de mâine. Sună dur, dar dacă acest lucru se întâmplă, ne-am greşit ţelul de a a ne defini, prin raport nu doar cu ceilalţi, ci cu toţii împreună.