Cam de mult am ignorat o postare nouă. Parcă de-un an. În cinsprezece zile parcă am clădit o nouă lume. Pot zice chiar că, stelele, cerul şi pământul au fost regândite cumva, mai nou pentru mine anume. O planetă în care doi sori strălucesc amarnic, iar rând pe rând torţionarii, preoţii, episcopii şi chiar papi falşi, vin să mă convingă. Unii doresc să mă convingă să merg alături de ei, în episcopia de Bârlad, alţii, mai sinceri şi cu Catehismul în mână, la Oradea. Mi-e totuna. Drumul spre transcendent s-a rupt oricum...scara de oase?
În cinşpe zile am petrecut, am simţit, am trăit ca oricare alt om. Da, am şi mâncat, iar mâine probabil că voi despodobi şi bradul de Crăciun. Am prezentat şi un drum al muzicii în spaţiu virtual, pe net mai precis, am fost acuzat de nedreptăţie (o lume a absurdului), am fost acuzat parcă şi de erezie de către Torquemada travestit în femeie. Mi s-au pus beţe în roate de către însăşi instituţa infailibilă, cu nume parcă scris cu slove aurite: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Parcă trăim, vorba lui Cristian Tudor Popescu, în ţara lui Momos, Momânia. Cam ce înseamnă o românie? nimic...eventual Ardealul mai aduce a stimă, un ecou surd al Vienei şi Budapestei. Deja lumea părea a se limpezi... drumul meu e incert, spart.
Veni un copil din Coreea de Nord seara. Îmi povesti despre cum preşedinte în care avusem atâta încredere a realizat astfel de nebunii. Pe plan extern, el declara fericirea şi propăşirea naţiei, iar de fapt, el ascundea lumii perlele copilului. Le furase...copilul îmi spuse că nu ştia ce să facă mai mult. Perle negre, chihlimbare cu colţi de dinozaur. toate ard uitate într-un colţ din Coreea.
Până una-alta, lumea de afară parcă se stinge. Mă rog, e curba lui Camus sau calendaru ciclic aztec, decădem pentru ca imediat să renaştem. Ca şi cursul leului. Sau preţul petrolului. Decizia mea este sinceră: refuz să mai trăiesc în Momânia, în Europa, ci singur, pe tronul meu de iarbă, frunze şi molii. Lucru care ar fi mult mai fecund.