o nouă broșură ne spune că muzeul confluence din lyon, cu o formă aproape extraterestră, nu a fost  proiectat de către arhitectul Michel Mercier. de fapt, legenda e următoarea: a fost rodul final al disputei dintre noi doi, ziva. tot acel vacuum din acoperiș, fiarele contorsionate și exponatele totemice s-au născut într-o seară. a doua zi, cetățenii din lyon s-au trezit cu acel monstru și n-au mai știut ce să facă cu el. 

îți explicam următoarea scenă, la marginea patului:

eram amândoi agățați de clădirile din lyon și aachen 

admiram cum reușeai să îți îmbini cu dexteritate pielea solzoasă cu tencuiala de beton

îmi așterneam picioarele lângă pilonii de fier îmbrăcați cu marmură de joasă calitate.

ne-am târât, în cele din urmă întregile cărămizi ce ne-au mai rămas din alte orașe

ne-am certat pentru ele ca și la marginea turnului babel

îmi spuneai cu lacrimi ce-ți curgeau peste obrajii pistruiați ca din streașina de la etajul trei într-o torențială ploaie de octombrie

ploaie ce anunța sfârșitul de vară, sfârșitul de lună și sfârșitul de lume

șantier, la marginea patului:

construcție grea, ce nu puteam s-o mai împletim cu naivitate și cântec

din pântecul tău răsunau posibile cuvinte ce-mi dădeau teamă și speranță

nu mai știam dacă sunt în aachen hbf, în europa sau într-o colonie uitată de pe marte

în timp ce construiam, cu tăinicie, scenă după scenă, din hainele tale ieșeau noi personaje:

cetățeni responsabili - ce-ți purtau fără jenă pardesiul, pălăriile și îți foloseau prosoapele reci

așteptam momentul în care să intervii, să pui parcuri din propriile tale grădini, iar eu să-mi sacrific ochiul pentru a face un nou cer

orașul s-ar fi întins din aachen hbf- paris nord,

ar fi cuprins toți migranții pe care tu-i iubeai mai mult ca pe propria ta mamă

ziva, ce-mi mai amintesc este doar atât:

o sfoară lungă întinsă între toate orașele noastre, cu câteva haine uscate roase de soare.

Istoria este ciclică sau are un drum aleatoriu? Este determinată de vreo forță supranaturală sau este doar un eveniment care se întâmplă și în care inevitabil suntem cuprinși? Neagu Djuvara, combină erudiția cu un limbaj destul de accesibil pentru a demonstra că istoria și studiul ei sunt cuprinse într-o sferă infernală a relativității. Nu avem de ce să nu-l credem, doar bătrânul Einstein ne-a dovedit că acest algoritm funcționează chiar și în domeniul considerat fix, inamuabil al fizicii.

Studiul „Există istorie adevărată?” a apărut la Editura Humanitas, în anul 2008 și pornește de la o premisă a unui sorbonard, Raymond Aron: prezentul creează trecutul. Această afirmație sună ca o premisă paradoxală deoarece suntem obișnuiți cu atitudinea pozitivistă de tipul: știm cum s-a întâmplat un eveniment, îl avem fixat între niște date, bifăm faptul istoric și trecem mai departe. Dar dacă apare o altă fațetă, o altă viziune ce răstoarnă totul peste cap? Istoricii, observă Djuvara, sunt valizi doar pentru două-trei generații, iar cei care răzbat peste această durată sunt mai degrabă prozatori care își nuanțează discursul istoric cu epitete și imagini frumoase. Teza este structurată în șapte părți și încearcă să elucideze diferite fenomene ale filosofiei istoriei prin întrebări care expun mult mai clar o anumită problematică.

Definiția istoriei este pusă sub semnul susceptibilului (1) prin deconstrucția formulării lui Henri-Irenne Marrou: „cunoașterea și povestirea trecutului uman”. Neagu Djuvara propune ca această disciplină să fie definită ca „studiul trecutului din perspectiva prezentului”. Exemplificarea cea mai simplă și validă o putem oferi dacă privim istoria comunistă. Anumite evenimente, precum perioada interbelică sau monarhică au fost tratate cu răceală și cu considerația a fi decadente, în detrimentul promovării clasei țărănimii până la momentul anunțării a 2000 de ani de la statul dacic, în contextul în care nu exista nicio certitudine în privința datelor! Prezentul (ca doctrină comunistă) scrie trecutul (își selectează ce dorește din calupul de informații existente).

Ni se propune o clasificare a istoriei în funcție de (a) actualitate (istoria trăită, povestită prin viu grai), ca (b) vestigii (statui, arheologie care oferă prin existența lor multiple interpretări) și (c) istoria scrisă, ca gândire.

Trebuie să avem în vedere că unele popoare nu au conștiință istorică, iar atunci (2) nu putem vorbi de un fapt istoric. Istoria apare, în formularea lui Djuvara, drept un accident istoric al Greciei Antice. Primul istoric cu ambiții științifice pare a fi Herodot, continuat cu mai mare siguranță de către Tucidide. Grija pentru documentele scrise apare doar odată cu „le travail de benedictin” spre sfârșitul Evului Mediu. Faptul istoric este o verigă ce ne ajută să înțelegem istoria.

În general, (3) există două tipuri de accepțiuni în privința cunoașterii istorice: comprehensiunea, valabilă pentru logica formală, prin linia lui Ludwig Wittgenstein și explicația, valabilă prin valența heideggeriană și hermeneutica existențială. Cu alte cuvinte, istoria nu oferă accesul la un singur Adevăr (concluzii de tipul: Așa este sigur, niciodată nu va fi altfel), ci oferă mai multe piste de veridicitate (putem privi anul 2010 ca și anul când s-a desfășurat Campionatul Mondial sau când a murit o anume personalitate sau când un cuplu s-a căsătorit)..

Ce înțelegem prin cauză în istorie(4)? Știința ar dori să explice, ca și în cazul unei reacții chimice de tip substanța A+substanța B+catalizatorul C=D. Problema însă în cazul istoriei este mult mai spinoasă și necesită a backlook la bătrânul Aristotel, care distinge între cauza formală, cauza materială, cauza eficientă și cauza finală. Autorul explică fiecare dintre aceste concepte într-un limbaj foarte simplu și concluzionează spunând că istoria depinde exclusiv de factorul uman, iar acesta trebuie tratat nu ca o stare, ci ca devenire.

Până și noțiunea de adevăr este relativizată. (6). Cititorului i se face o analogie cu un proces juridic, unde minciuna poate fi realizată prin omisiune, adăugare sau fals. La fel și un istoric poate să evite un anumit fenomen, să adauge propriile sale fabulații sau să nege un fapt istoric, dar pe lângă acestea, mai poate să interpreteze greșit unele fapte exacte. Totuși, un istoric nu trebuie să fie nicidecum obiectiv, dacă urmăm definiția „prezentul creează trecutul”. El trebuie să evite aceste patru capcane, nu trebuie să lase ca faptele să vorbească, ci întocmai ca într-un joc hermeneutic, să se transpună în pielea omului care trăiește fapta. Exemplul dat este cel al istoriei Transilvaniei, unde istoricul trebuie să aibă o viziune nepărtinitoare, dar nici demiurgică.

Această idee este continuată în capitolul următor, unde se observă legăturile dintre narator și narațiune (7), precum și limita obiectivității istorice. Astfel, doi observatori diferiți vor avea două opinii diferite asupra aceluiași fapt: „orice măsurare implică un observator care este în univers, nu avem dreptul de a neglija situația și mișcarea observatorului”. Istoricul este determinat și de anumite afinități personale, convingeri sau prejudecăți din mediu său familial, național, religios sau rasial, adoptarea unor teorii de interpretare istorică și de alegerea unui crez moral.

Până și (8) evenimentele sunt puse sub sfera relativizării, din perspectiva interpretării. Ni se oferă exemplul ce îl găsim și în romanul lui Bulgakov „Maestrul și Margareta”, unde răstignirea lui Iisus este pusă dintr-o altă prismă, cea a istoricului roman care vede cum un eretic precum Yeshua ha Nozri este răstignit.

Stilul scrierii este clar, se oferă numeroase exemple pentru lămurirea problemei și a conceptelor filosofice.

astăzi mulți pictori se apucă de chestiuni de soiul ăsta, berlinul e plin de grafitti și de street-art, cracovia își jelește evreii morți prin picturi murale, iar în paris, lângă centrul pompidou stă o uriașă negresă care, cu un lung deget peste gură, pare să îți fie părtașă, deși nu știm exact la ce secret. literatura însă este pentru oamenii care stau în fața unui balcon, cu perne moi și cu ochelari cu ramă groasă neagră pe ochi, cu un ceai aburind și alte dichisuri de soiul ăsta. nenea ăsta dorea cumva să evite orice ritualizare în comoditate. 

idee bună, dar omul scria prost.

m-a dus la sky tower, pe drum mi-a povestit că în manhattan nu dorește să se apuce de un astfel de proiect, pentru că acolo sunt prea multe reclame, iar poeții întotdeauna sunt supărați pe tot ceea ce începe cu COM-, cu excepția comunismului. ca să vă lămuresc, sky tower este o bizară combinație între ceasurile lui dali și același melanj modern între sticlă și oțel. ne-am urcat în vârf, am mai urcat niște trepte, am mai luat un lift de mărfuri,omul și-a pregătit pasta albă și s-a apucat de scris. desigur, când te apuci de scris pe un zgârie-nori, pornești cu un proiect în cap, nu scrii poeme dadaiste și nici nu desenezi aiurea. ideea lui era să facă un soi de epopee, pe care oamenii să o citească seara, când îți plimbă cățeii scunzi și urâți. 

poetul cerurilor își legă o sfoară de mijloc, sări ca o viespe beată, icni când cablul se întinse, se așezase comod, scria cu migală de călugăr franciscan, în timp ce eu îi preparam vopseaua. spunea că lucrează la o imagine de erou mitic, ce avea doar un punct vulnerabil în tot corpul, dar nu știa exact să îmi spună zona în engleză. în aceeași măsură, era prea superstițios ca să mi-o arate cu degetul. 

spre seară, fugisem până în centru ca să îmi cumpăr un binoclu, să văd ce a scris. câțiva gură-cască se adunaseră și ei să citească ce s-a mai scris în ultimele două zile. nu vedeam caracterele prea bine, eram sigur că era din cauza glaucomului vedeam aburit. era o limbă nouă, zicea el, și toți erau fascinați de chestia asta. mă gândeam că s-or fi apucat polonezii să învețe o nouă limbă și că acrobatul o fi vreun Tolkien precoce.

cealaltă zi mi-am spălat ochii cu atenție, mi-am fixat dioptriile, am băut două cafele tari de la starbucks și m-am dus în parc. pe atunci, sufeream de tot soiul de tulburări ale minții și țineam neapărat să am un caiet albastru în care să notez reclame pe care le citeam pe drum, înspre casă. am copiat ca un tocilar conștiincios caracterele pe care le vedeam. erau caractere grecești, mă gândeam că folosește cu un anumit scop alfabetul ăsta paralel, ca refuz al latinismului sau alte idei trăznite de soiul ăsta. În agenda mea albastră așa apare consemnată introducerea de pe zgârie-nori:
μῆνιν ἄειδε θεὰ Πηληϊάδεω Ἀχιλῆος

neștiind greacă, m-am dat bătut. l-am felicitat pe om pentru idee, primise bănuți europeni mulți, arhitecți plănuiau să ridice un alt sky tower pentru al doilea roman- critica aștepta să îl primească cu brațele deschise. în zgârie-nori s-a deschis o librărie, o bibliotecă, o pizzerie, o brutărie. afacerea mergea de minune în interiorul clădirii.

ulterior, mi-am pierdut agenda în holul facultății de litere și omul care mi-a restituit-o, m-a întrebat de ce am reclame de la ikea, șaorma cu de toate, barul viilor, fântâna cu bere și alte titluri trăznite alături de introducerea de la iliada. tonul era destul de supărat, mă așteptam să mă pocnească îndată cu homer peste ochi pentru acel sacrilegiu, pe care din inepție l-am comis.

mama mă-sii, mi-am zis. am luat un autobus, am plătit câțiva bețivi care să protesteze pentru această infamă falsitate, dar nimeni nu ne-a băgat în seamă. scriitorii erau mulțumiți de homer, academicienii lăsau naibii manuscrisele salvate din biblioteca din alexandria pentru a studia aici textul în original, se ofereau burse, era o întreagă iliadă a kitchului.