După romanul Măsurarea lumii, Kehlmann s-a impus pe piața literară într-un mod foarte puternic: nemții cumpărau în draci romanul, traducătorii răsfoiau în frenezie dicționarele în căutarea unor traduceri cât mai bune din limba germană, iar cei de la Polirom nu s-au lăsat mai prejos. Într-adevăr, cartea de care spuneam mai sus merită a fi citită pentru simplul fapt că aparține unui postmodernism bine așezat, cu multe probleme culturale ce autorul le punctează mai incisiv decât un procuror supărat. Volumul acesta mi-a picat în mână la seminarul de Roman postmodern și, din câte țin minte, colegii au fost destul de receptivi la un roman ce aducea un miros de Barnes.

Nu același lucru pot să spun despre romanul Eu și Kaminski, apărut în 2003 și tradus în 2009. Pe scurt, acțiunea se petrece într-un oraș nemțesc, unde Sebastian Zollner dorește să redacteze biografia pictorului Manuel Kaminski, ultimul discipol al lui Matisse ce a mai rămas în viață. La începutul romanului, textul oferă chiar și niște insight-uri metodologice pe care jurnalistul le parcurge pentru a afla cât mai multe detalii inedite despre viața lui. Până la urmă, cea mai bună variantă de a redacta textul și de a oferi lumii senzaționalul este prin răpirea bâtrânului, care pe deasupra e și orb și senil (vom afla la final că nu este așa!). Poveștile se desfășoară pe drum, se mai fură și o mașină, Zollner ajunge să fie în final sictirit de bătrânul mult prea pretențios.

 Desigur, totul este condimentat cu dragoste din vremurile tinereților (un plus de suspans). Uneori biografistul pare a fi foarte meticulos în muncă și ajunge să evite chiar conversația cu sărmanul om doar de dragul de a da lovitura cu noua sa lucrare: „Am ajuns la rafturi. Am răsfoit dosare voluminoase cu acte, fișe de asigurare, copii după registre funciare.(...). Am ajuns apoi la ultimul raft: facturi vechi, copii de declarații de venit din ultimii opt ani; aș fi stat să le citesc pe toate, dar nu aveam timp. Am ciocănit în zidurile din spatele bibliotecii, sperând să dau peste un raft secret sau peste pereți dubli.”

Desigur, Kehlmann bate șaua să priceapă iapa: excesul de interes în sfera academică (sau științifică) pentru preluarea unor detalii nesemnificative din viața unui individ duce la un dialog surd. Aici putem spune că autorul se joacă foarte frumos cu tema patrimoniului cultural încă în viață. La un moment dat, jurnalistul se întâlnește cu un alt student la istoria artei, interesat și el de arta  un pictor mărunt. Lucru de așteptat, la fel cum studentul nu știa de Kandinski așa și jurnalistul nu cunoștea numele pictorului elvețian. Riscul hiperspecializării.

Morala (folosim cu precauție un astfel de termen, dar aplicabil aici) este adresată unui segment al societății pasionat atât de nevoia de senzațional, cât și de ignorarea unor necesități fizice ale unui individ doar în speranța de a se îmbogăți de pe urma acestuia- adică un universitar ce caută subiecte-tabloid. În plus, sloganul get a life este răspicat strigat celor care își dedică viața în reconstituirea evenimentelor altora: „faptul că nu avusese niciodată altă poveste decât a tatălui ei, faptul că nici ea nu avea o poveste. Ca mine.”. 

În final, pictorul îi oferă lecția pe care cititorul deja o intuiește de la mijlocul romanului: amândoi ajung pe malul mării, unde (într-un mod prea poetic și romanțat), biograful își aruncă toate notițele și înregistrările în apă. În ultimul capitol, asistăm la o metamorfoză a romanului: descrierile seamănă izbitor de mult cu o mentalitate orientală în care se relativizează orice act cultural.  Pictorul abil, îl manipulează pe jurnalist, pentru ca la final să îi ofere mai mult decât o lecție. În plus, abia acum aflăm că el nici nu era orb și că renunță benevol la pictură.

Totuși, în ciuda unui discurs foarte frumos structurat împotriva cercetătorului-cercetaș-fără-viață, am anumite reproșuri acestui volum. Într-adevăr, textul este foarte compact din punct de vedere narativ. Dacă în Măsurarea lumii autorul se joacă atât de simplu și natural cu planurile narative ale vieții celor două genii (Humboldt și Gauss), faptul că aici există un singur fir epic m-a dezamăgit profund. Povestea în sine a jurnalistului-biograf care este impresionat de personalitatea lui Kaminski poate că nu permite o alternanță între mai multe fire epice. Bineînțeles, pot să sară armata de biografi și să spună că însăși viața lui Kaminski poate fi văzută drept un al doilea/ primul plan epic, în jurul căruia se învârte cel al jurnalistului pasionat. Finalul este oarecum previzibil, deși răsturnările de situații nu lipsesc. 

Se pare că Arnon Grunberg s-a cam grăbit când a spus că Eu și Kaminski este mai bun decât Măsurarea lumii. Pe de altă parte, cartea este ofertantă, nu lipsesc subtilitățile tematice și problemele pe care, atât de firesc, le deschide autorul german. Îl admir sincer pentru că a ales modelul unui pictor și a evitat cu elegență să folosească drept personaj principal un scriitor; romanul ar fi învârtit aceeași interminabilă dezbatere referitoare la intertextualitate. Sau probabil, o fi avut rațiuni mai practice: astăzi nu se mai scriu biografii despre autori, ci texte despre pictori. Ceea ce contează este, în fond, că încă există scribi.

Daniel Kehlmann, Eu și Kaminski, Humanitas Fiction, 2009, Traducere și note de Corina Bernic.

îți vine să sari  după ce ai trecut granița: de fiecare dată te bucuri că nu te-au prins cei de la oficiul de imigrație. cu toții ne-am abandonat femeile pentru a veni aici, pentru a fura cupru, a mânca produse expirate, pentru a mai trimite și bani acasă. ne-am lăsat kolhozurile, satele de pe Nistru, orășelele industriale din 

Polonia, turmele de capre din Bystrica, dansurile combinate cu muzică disco, vinul bun din Moldova, rakia, jocul de table. ne-am procopsit fiecare dintre noi cu o durere de cap ce se topește doar atunci când ne întindem toate gândurile pe mușamaua din bucătărie sau le lăsăm la uscat pe acoperișul din tablă zincată. chestia faină este că dacă te strici de cap, poți să vorbești liniștit cu voce tare, pentru că oricum în acest babilon, nimeni n-o să te înțeleagă. hai că academicienii lingviști ar sări ca țigăncile la scandal și ți-ar spune că nu, că sunt tot soiul de chichițe  dincolo de limba națională propriu-zisă. Bulșit. singura chestie ce te poate trăda este atunci când vorbești în poloneză: trebuie să fii precaut să nu fie vreun ceh care să-ți audă tot delirul minții ce-l cânți cu voce tare.

în rest, poți enunța principii de teorie literară pe care le-ai învățat și poate le-ai și predat la vreo școală din Ieud înainte de a veni în Paris. uite, printre noi era un nene de vreo cincizeci de ani căruia i se spune profesorul. profesorul enunța teorema lui lagrange înainte de cafeaua cu vodcă de dimineață, pe la amiază cânta din teorema lui pitagora, iar spre seară mereu strica tot soiul de calcule cu cosinus și sinus și alte minuni de genul ăsta. inginerii nu-i pricepeau măgăriile de betiv ce le debita; oricum, după câteva pahare de vin, era bun doar de gură și de tencuit. cu toții ne-am făcut o religie în jurul vinurilor ieftine din suburbii; fiecare dintre noi se jura că poșirca nu are strop de strugure în ea, dar ne stabileam un etalon al sărăciei, cu sticle înșirate ca la expoziția de la versailles. ne țigăneam cu vârf și îndesat zicând că vinul portughez la un euro e mai bun decât cel spaniol la 1,30 de la leaderprice, începeam să și credem anii în care au fost făcuți, luna în care alcoolul etilic ar fi fost, chipurile, mai bun, în combinație cu soarele care ar fi bătut frumos pe coasta oceanului, unde-s cei mai buni strugurii, zicea profesorul, că acolo reflectă soarele marea și roadele se coc uniform- sau o fi Balaton?- oricum nu mai contează, debitam măgării, în inimile noastre eram profesori cu toții de oenologie, le-am fi explicat tututor toate. aveam o teorie despre tot, ca și psihanaliștii, marxiștii și discriminații. pentru care, la pileală, am fi fost în stare să ne dăm cu scaunele în cap. dar spre deosebire de academiști, în clipele de luciditate, ne dădeam seama că vorbim măgării pentru care dragele noastre mame ne-ar fi pocnit peste dinți la prima ocazie. 

toți erau de acord cu o chestie, mai ales rușii, ucrainienii și moldovenii. dostoievski era bun, cel mai bun. toți, în afară de mine. suka, te-a stricat prea multă școală, vezi-ți de visoză, vezi-ți de Ivan Karamazov și de întâlnirile lui cu dracu. uite, o chestie ce nu am făcut-o în veci cu academicii revoltați, însă în ghetou a mers de minune. șeptică și tot soiul de jocuri sovietice pe cărți. cărți pe cărți, cărți pentru cărți. când stai cu maniaci ai jocurilor de noroc, te prinde un gust dublu. pe de-o parte, îți ascunzi ca babele banul, de teamă să nu ți-l fure. însă, nicio cameră de luat vederi nu-ți poate da senzația pe care o ai atunci când colegii de garsonieră plâng, se jură că nu mai joacă, bat cu pumnii în geam, își sparg sticlele de cap (că-s goale, desigur) pentru că au bătut mașina și au băgat banul. dincolo de a fi o manie, ăștia simțeau nevoia să joace ca și apucații. 

așa că s-a dezvoltat un mecanism ca să nu mai spargă banii primiți de patron. ne încuiam în cameră în serile de după ce primeam banii și jucam. nu pe bani. polonezii veneau cu vodca făcută acasă în care băgau ceva anason de se făcea mai verde ca absintul, cehii cu tot soiul de electronice, țiganii cu iphoane furate din metrou, moldoveanul aducea țigări. jucau în draci până dimineață, dar nu pierdeau bani. profesorul mi-a ochit ceva volume de-a lui soljenițân, erau în franceză, oricum nu tare le avea cu limba, dar se mai mândrea, se fălea sau trimitea în sat, ca fata să le învețe limba și poate să vină și ea aici. ca menajeră sau ca studentă. prostituată ziceau că deja era, oricum.

jocurile astea se desfășurau într-o atmosferă tare ciudată. la televizor sunau melodii populare românești sau goran bregoviciul sârbesc, de fumat înăuntru, desigur, de respiram gudron în loc de oxigen. în prima seară, am pariat pe soljenițân. de data asta nu în canon. n-a fost o afacere prea rea, dădusem vreo 50 de eurocenți la un anticariat pe el- câștigasem ceva adidași, mai pierdusem un dicționar destul de prost, câștigasem un vin moldovenesc destul de  bun. mergea treaba, nu ieșea cu bătaie, cu suduieli. a doua zi mergeam la muncă, banii erau neatinși, nevestele puteau să zugrăvească palatele, copiii puteau să se fălească în țările de unde veneam, bucurându-se de diferențele de prețuri. 

cu negrii râdeam fain, cu negresele câțiva aveau o treabă mai dubioasă, cu arabii nu ne înțelegeam deloc, de la pakistanezi cumpăram cd-uri, de la francezi luam banii, de la prostituate duceau beteșugurile acasă.