istovit stors de gânduri
ce se scurgeau altă dată din fețe
iese din tablou
personajul care mai ieri îl desenai
cu condeiul, i-ai retușat fiecare formă
ai discutat cu el
i-ai ascuns viscerele în spatele unor mușchi
iar aceștia dosiți bine de o anonimă piele
nu ai uitat să-l îmbraci pentru că în
lumea ta
e frig (au anunțat la meteo -20 de grade)

își are chipul șters
tiptil pășește în lume. se ține de ramă
încet-încet, își toarnă o cafea
din sala de expoziție, ascultă balivernele
ce zboară prin toată sala
îmbată întregul auditoriu.
râde sceptic și de consultantul artistic
pictorul îi pare ...o glumă,
noi, mutanți ce fugim dimineața
după nebunia de a ne imprima mișcare
să dorim să ne visăm măcar visele
să nu mai fugim după trei firme

bătrânul istovit se clatină
clipa-i va veni
se va duce în tabloul ce cuprinde toate personajele
din toate tablourile
ce cuprind și sting
culori
forme și șevalete, tablou nepictat
ce acum se pictează și niciodată
nu va fi terminat.
se va duce speriat
de mutanți ce fug
speriați după trei firme.

Sper să iasă bine. Am puțin nostalgia experienței de la Strasbourg și parcă atunci când m-am cazat am simțit aroma de miros de olimpiadă. Nu am cunoscut foarte multă lume. Oficial, în aceste zile am două domicilii în municipiul Cluj-Napoca. Deocamdată fug cu niște chestiuni organizatorice, trebuie să fac rost de pantofi (râd, ca și în clipul cu Nunta-tipul ce nu are pantofi)-recunosc nu am o pereche de pantofi. La gală am mers cu pantofii tatei, iar acum... poate va fi.
Spre sfârșit de săptămână, Timișoara, cu un simpozion despre Shakespeare and Intertextuality. Textul este puțin mai șlefuit decât în varianta de pe blog. Sper că voi putea ajunge fără să fiu în stare de ultrasevraj.
Urmează Săptămâna Mare, când voi fi în ton cu timpurile și voi citi Divina Comedie și Maestrul și Margareta. Apoi, calea către Sătmar!
Cam asta...pe scurt. Voi reveni cu detalii despre acest eveniment.

sute de milioane de furnici au venit
au topit cadavrul acela
s-au bătut cu viermii-
eterni rumegători de carne macră-
nu au mai lăsat nimic
au ronțăit cu cleștii lor microscopici oasele,
s-au bătut pentru capilarele de sânge.

nici sufletul nu a scăpat de fălcile
celor care mișună în pământ la fel cum
îi mișunau gândurile când era în viață.
evanescent, totul s-a topit
ca într-o vană, culorile își distorsionau nuanțele
o pată de benzină
mâncată și ea
până la exasperare de
furnici
ce deveneau sistem binar
de semne înșiruite pe un abac
stricat.

se ia o oglindă.
se sparge suprafața
se lasă lumina să își hipnotizeze orice
mic atom care în decența lui ar dori să stea la locul lui.
se pune o perdea
doar nu ai vrea să vezi
cum se sparg raze de raze, imagini pe care
le vezi seara, înainte să dormi
se stinge lumina.

se iau un întuneric.
se pune la dospit oricât
doar putem să ne jucăm cu el la infinit
azi trei ceasuri
mâine- un timp de rugăciune
săptămâni de post
luni de ascetism
ani de nebunie.
stingi
întunericul
aprinzi
lumina
ce pălpâie cu focuri de brichetă
la concerte hipnotice
aprinzi molcom jarul
aprinzi luna.

nu are rost
să aștepți
ca noi să ne
pierdem timpul-
scriem telegrafic-
note de jurnal la o
viață inexistentă (de parcă viața ne-ar fi un jurnal imaginar)
te pleznești
de semne
aștept un timp
de zero secunde
nu striga
nu râde
știu că nu va veni

bătrânele astăzi
stau și își înfig mâinile în banii celor
tineri, care umblă pe stradă
le cer bani
le cer ceasuri
le cer tinerețea
le-ar bea-o cu cafea dimineața
ar dori
să nu fi spart
oglinda
să nu fi distilat lumina de întuneric,
lumină din lumină,
întuneric de întuneric.