lumină de lună plină bătea în camera
celui care termină ultima piesă
de jazz, compusă de alcoolici,
arătată spre alcoolici,
într-o seară de mai
când nu mai ştii ce ai. când lumina
atinge ochiul albastru din întuneric, printre ramuri de brad
prăfuit (unde toamna, primăvara şi
iarna stau porumbei şi alte păsări, ca îngerii pe scala dei)
când lumina atinge ochiul,
şi ultima notă a sintetizatorului
încheie noaptea
apare ea,
cu ochi fără culoare,
din ceas dedus,
netăind înecarea cirezilor agreste, ci făcând
un joc secund, impur.
drăcesc.

când pe stânci stângi priveau marea, când
priveau negrul din ochi ce ieşea spre infinit,
când vorbeau de pescăruşi despre care ambii au citit în copilărie,
când admirau cazinouri şi lumi unde domnii aveau barbişoane,
iar domnişoarele
umbreluţe
când se plimbau aiurea,
când totul era un joc secund, impur.

deocamdată priviţi cu ei
şi noi, şi voi
şi căutăm trandafirii uitaţi în palme ce
au fost folosiţi de copiii cu bube de acum sute de ani
ce parcă se reîntorc
îşi îmbracă oasele,
îşi pun ochii,
îşi aşează pielea şi vin
da vin,
să ne sărute, cu
sinamorata- sărut al morţii.

şi bătrâna paralizată de la colţul străzii
ne avertizează că lumina de la paşti
nu mai arde, deşi ard
castele,
palate,
ard şi sentimente
ard şi zgârie nori, şi case şi bombe
dar lumânarea s-a stins.
copiii vin atunci, să ceară lumină,
îşi aşează ochii,
pielea şi suflă peste lumânări
ha!, crezând că e tort.
cred că e tort, şi ne dau
sinamorata, sărut al vieţii lor.

şi dorim să venim să luăm lumină,
dar deocamdată e doar lumina lunii pline
ce bate în camera celui care termină ultima
piesă de jazz.