Am revenit de câteva zile în milenarul orăşel cu iz vienez, unde rareori se petrece ceva. Da, Sătmarul, loc de periferie şi pentru unguri, şi pentru români. Totuşi, e locul de unde mă trag.
De aici am pornit spre Constanţa, destinaţia finală în taman celălalt capăt al ţării. Aici s-a desfăşurat Olimpiada Internaţională de Limbă, Comunicare şi Literatură Română. Gară, pustietate, doar un grup care se pregăteşte de AC/DC. Aflăm că trenul va ajunge în podu' Gării de Nord cu întârziere. Victor mă aşteaptă o ţâră la gară, mai stăm la o poveste, un pic aşe.. Şi întârzierea a fost. Am pierdut, of course, legătura spre Constanţa, dar am dres-o cumva, cu biletele şi cu tutele de la bucureşti.

Faza mai faină începe pe trenul accelerat Bucureşti Constanţa, când am asistat la o adevărată familie desprinsă din schiţele lui Caragiale. O combinaţie de Bubico, mamă proastă, tată fătălău, prunci hiperactivi, narcotică ce stătea vizavi de mine şi alcoolicul care s-a culcat la Cluj, s-a trezit la Timişoara, merge la Bucureşti, dar e la Constanţa.

Ajungem la mare, un scurt tur, dorinţă de a termina proiectul, oameni însă nexam. Mă duc pe faleză, iau o ciorbă de peşte, se mai adună lumea, aflăm că urma să muncim la proiect a doua zi, în sfântă zi de sabat. Bineînţeles, în ziua aia cred că am fugit mai mult decât toţi pruncii de a cincea la un loc, am băut cafele cât se consumă în tot Art Cafe timp de o oră, dar am reuşit să terminăm, sub presiunea ceasului. Seara, plimbări cu Ioana (Focşani) şi Alexandra (Piteşti), pe faleză, lângă cazinou, pe stânci stângi.

Duminica a însemnat relaxare, plimbări ca astmaticii pe faleză, pregătiri mentale (sau nu?) pentru ce zilele de foc. Deschiderea a fost pompoasă, nu am reuşit să învăţ mare lucru din ea, decât cum se dansează pe la aromâni, cu un iz puternic de manea ce se pune la majorate când sunt toţi beţi. A, şi prunci de 5 ani care defilau în uniforme legionare. Toate acestea completate de o ploaie torenţială, ce ne-a udat şi inima.

Luni. Probă. Cafea. Subiecte interesante, am greşit ca prostul la gramatică-grilă, dar de eseu sunt mulţumit. Nu m-am răbdat să nu intru puţin în alde comparatei, universalei, făcând paralele hahaha! de la Platon la Dvorak şi Wagner. După masă, ne-au dus la fregata maria şi pe b(d)ricul Mircea, unde însuşi Băsescu a făcut şcoală. Seara, din nou faleză, poveşti despre nimic, etern şi tot.

Răzvan mă sună marţi dimineaţă pentru a mă întreba care este situaţia actuală a olimpiadei. Mă hotărăsc. La oral, voi vorbi fără retorisme, citate şi patetisme ieftine, despre Ardeal. Despre ceea ce mă caracterizează în această societate de tranzit nebună. The so called "Jurnalul peregrinului transilvan". Am avut un dubiu la finalul discursului, dubiu care mi-a crescut atunci când Ioana a ieşit şi ea.
Pe după masa, după ce am tras un somn bun în timp ce alţii vizitau Constanţa şi Mamaia, s-au afişat rezultatele. Oficial, locul 2. Nu îmi venea să cred. Din mai multe motive. Însumat, adunat, scăzut şi însutit, am avut 113,33 de puncte din 120: 107 scris, 115 oral (!!!) şi 120 proiect. O situaţie frumoasă, la o diferenţă de un punct de locul 1.
De ce nu îmi venea a crede? Anul trecut, după internaţională, am dormit la Andy Mureşan. Când m-am întâlnit în metrou la Crângaşi pentru a mă ajuta cu bagajele, mi-a spus că a visat că am luat locul 2. De fapt, anul trecut, la individual luasem locul 4. "Lasă, va fi la anul.!", previziune care iată, s-a adeverit.
În ultima seară ne-au încântat fetele de la Blaxy Girls, deşi atmosfera a cam fost una de nuntă rahitică. Pe la 3 dimineaţă fugeam la farmacii după medicamente (pe care le-am şi primit greşit), iar a doua zi la premiere eram ca un mort viu. Un gust amar la final, despărţiri, memorii, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima mea olimpiadă din viaţă (doar dacă nu se repetă anul, din cauza guvernanţilor).

Tot respectul grupului, care au constituit proiectul Itinerarii culturale: Fulga Adelina (Botoşani), Toia Claudia (Bacău), Marin Bianca (Oneşti), Alexandru Ioana (Focşani), Burtan Laură (Bucureşti), Denisa (Feteşti). Ni s-au alăturat Cârjă Mihai (Suceava), Crai Alexandra (Piteşti), Leon Alexej (Constanţa, Moldova, whatever, organizatorul concursului), Marilena (Chişinev, Rep. Moldova), Nicolina (Odessa, Ucraina). Să nu uităm de cuplul Berlovan-Ludmilla.

Motto:
"Leave me out with the waste
This is not what I do
It's the wrong kind of place
To be thinking of you
It's the wrong time
For somebody new
It's a small crime" (Damien Rice-9 Crimes)
And I've got no excuse

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo se trezeşte la fel de încercănat, încercând să îşi domolească puţin somnul cu o cafea tare. Nimic nou. Acelaşi oraş din care va pleca pentru câteva zile, de unde nu vor mai suna clopotele ce cu măiestrie de câţiva ani le mânuieşte ca nimeni altul din ţinut. Clopotele catedralelor ce încă se înalţă înspre cer. Clopote ce anunţă oamenii, că răsare soarele. Unii, mai inventivi, au ceasuri deşteptătoare şi nu au nevoie de clopot. Sau de Dumnezeu.

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo pleacă. Se ascunde în vagon din orăşelul în care e privit ca un specimen grobian, ce anunţă putrefacţia. Caută o lume mai bună. Sare din tren undeva în jurul unui port, poate va reuşi să lucreze ca un hamal. Bagajele îi vor roade mâinile care nu sunt deprinse cu greutăţi de ridicat. Merse la o geamie, unde...l-au acceptat, ca un înlocuitor. Avea ocazia să cunoască o cultură diferită, o lume nouă, feţe noi şi frumuseţi ce se vor dovedi a fi nebănuite.

Sorbi în după amiaza de vineri marea, de pe nişte stânci ce sfidau ţărmul cu stoicism. Pe o terasă, într-un restaurant care reflecta lumina mării, văzu doi ochi care în străinul lor păreau foarte cunoscuţi.
Atunci o recunoscuse pe Esmeralda, femeia frumoasă pe care a mai văzut-o de câteva ori în viaţă când mai mergea să bată clopotele în ţinuturi diferite. Esmeralda i-a recunoscut chipul obosit, om care nu a văzut în viaţa lui altă frumuseţe şi fericire în afară de statuile catedralelor catolice şi săseşti. Pentru prima dată, a constatat frumuseţea la un nivel ce depăşea chiar turlele bisericilor, undeva înspre cer. Desigur, aducea vraja unor lumi noi, mirosul unor tărâmuri diferite.

Mirarea cocoşatului a fost mică atunci când a constatat cu câtă fineţe reuşeşte să tragă clopotele, într-o armonie universală, fără prea mare efort. Popa ar fi zis că-i lucrătură diavolească, dar pentru el, era cea mai mare dovadă a sacrului. Clopote mari, mici, armonii majore, wagneriene, minore, marşuri şi chiar cuvinte reuşea să transmită din sforile ce se învârteau într-o frenezie extatică.

Şi, după cum ştim din povestea pariziană, cocoşatul are dreptul de a fi regele carnavalului din port pentru o zi. O zi în care va fi aclamat de anteriorii săi duşmani, care îl băteau pentru că avea mâini diforme şi va fi felicitat de cei care îl înjurau zilnic. Chiar şi drogaţii ridică şepcile în semn de onor. Da, faima, cocoşatul...primeşte tablou cu picturi cu păduri de pini ce se îmbibă cu lumină, bani, mâncare...şi el, spre seară priveşte marea. Neantul ce se aşterne când nu distingi apa de cer. Se urcă pe stâncile unde obişnuia să se ascundă, la umbra unui decăzut palat de pe malul apei. Pentru o zi, a putut să îi simtă mâinile Esmeraldei, respiraţia în ceafă şi să îi asculte poveştile pe care le-a trăit în lumea sa. Ce vor face în 10 ani. Ce au făcut în anii lor de trăit. Ce clopote au ascultat. Când au privit cerul şi lumea.

Şi într-un moment, Esmeralda şi-a făcut magia şi a dispărut. În neant, în noapte, plecând pe alte meleaguri. Quasimodo cu mâinile sale nătângi a rupt un trandafir ce i l-a dat în ultima clipă. Poate a fost aruncat, poate s-a păstrat uitat printr-un colţ de caiet. Ţiganca frumoasă s-a reîntors în al său oraş, fermecându-l pe Phoebus.

Quasimodo stă acum în acelaşi orăşel, în timp ce bate clopotele în fiecare dimineaţă. Printre prietenii săi de piatră, a apărut o sculptură cu trăsături ce îi aduc aminte de o lume apusă. Oamenii totuşi încă se mai miră de bătaia fantastică a clopotelor sale, neştiind că undeva, există o ţigancă ce ştie să facă acest lucru mai bine. Quasimodo trăieşte alături de statuile sale. În aceeaşi lume.

Is that all right?