La cererea expresă, între un comentariu la română şi chinuirea de a învăţa tainele Acces-ului, m-am hotărât să scriu câte ceva despre 24 Ianuarie 1859.
În primul rând, cu toţii ştim ce a fost. La această dată, domnitorul Cuza a fost ales în Ţara Românească drept conducător şi implicit Unirea s-a realizat. Până aici toate bune. Problema cea mai dureroasă a naţiunii româneşti începe chiar din acest punct. Înţelegerea era stipulată pe sub mâna masoneriei în felul următor: vă dăm domnitor moldovean, dar capitala trebuie să fie la Bucureşti. Sună rezonabil într-un fel: eu îţi dau mărul din grădina, tu îmi dai un butoi de pălincă. Problema e că alcoolul se cam duce repede, în schimb mărul va face mult timp roade. Ca să fiu mai clar, alcoolul este Cuza, îmbătarea unei uniri virtuale, iar pomul este Bucureştiul. După ce Cuza a fost dat jos de la domnie în 1866, capitala tot Bucureşti a rămas. În timp ce Iaşii aveau cupole, Trei Ierarhi, căsuţe şi bojdeuci cochete, îngrijite, în Bucureşti caii morţi erau abandonaţi pe stradă, iar contrastul era penibil.
Nu spun că i-aş lua apărarea lui Alexandru Ioan Cuza, dar cel puţin a fost elegant, zicând la abdicare,"fac ceea ce e mai bine pentru ţara mea".
Acum, ca ardelean mare lucru unirea aceasta nu îmi spune. Adică, dacă stăm să privim efect 0. Mare român patriot nu mă declar şi ştiu că foarte puţini "de la Râm se trag". Şi dacă ne tragem de la Imperiul Roman, e şi mai trist, pentru că majoritatea coloniştilor nu au fost nici Caesari, ci hoţi şi paria.
Am deviat, aşa că v-am lăsat! Merg să sărbătoresc totuşi unirea cum se cuvinte, cu puţină Unirea!