şi dacă putem deschide un impertinent,
fericit şi disonantic sens acestui
visător ce ne roagă urlător să
ne întoarcem spre maestrul ce ni l-a trimis.
spirit de începător heruvimic,
cu aripi de aur, grele de atâta ceaţă şi
gudron condensat,
lovit cu capul de asfalt
bătut în faţa eşafodului comunal.

şi dacă un impertinent ar putea fericit
găsi filosoful trântit într-o garsonieră a
nevanităţii, rupt
şi cu haina grea, cu
fire smulse şi fără dinţi în gură.
ştie, sunt grele aripile de aur,
trebuie săă ne curăţăm praful de maşină
şi să mergem desculţ
prin câmpia plină de corbi
unde sunt aruncaţi executaţii eşafodului
comunal.

Stau ascuns după un perete. Oraşul forfoteşte, clopotele de duminică bat asurzitor, iar lumea bârfeşte. Unii se ascund în spatele vorbelor, râd, se sperie şi se ceartă. E ora unu, într-o zi obişnuită de duminică. Încă vara îşi topeşte căldura pe pietrele din asfalt, iar copiii îşi cumpără îngheţată. Se distrează, e început de duminică de august. Doar eu înghit în sec. De ce trebuie tocmai eu să merg să fotografiez festivalul de muzică populară? Nu m-am gândit niciodată atunci când m-am apucat de meserie....
Iau aparatul, fixez setările, iau obiectivul şi merg în staţie. Măcar că vremea e plăcută, nu trebuie să mă ascund după umbrelă. Iată că apare şi maşina, cu geamurile sparte de săteni furioşi, cu seminţe pe jos şi plin de bătrâne care pleacă de la oraş pentru a-şi vedea rudele. Îmi compostez biletul, iau loc şi privesc. Am de aşteptat vreo două ore bune până ce ajung. Nu risc să adorm pentru că m-aş trezi fără aparat...
Deocamdată nu sunt decât trei copii, care probabil merg hai-hui; următoarea staţie va umple cu siguranţă toate locurile. Oraşul este destul de molcom, lumea îşi ia masa de duminică şi mai târziu se vor tolăni în jurul televizorului. Bătrânii vor ofta şi se vor retrage în dormitor unde vor încerca să citească vreun roman francez vechi. În timpul acesta, aştept.
Ajung cu greu în localitatea de munte; mai am de mers pe jos vreo 4 kilometri. Mă alătur grupului îmbrăcat în costume populare, care urcă pe dealul curat. Respir şi vreme de câteva secunde îmi curăţ plămânii gudronaţi de gazele de eşapament ale oraşului. De-aş putea atât de simplu să îmi purific şi mintea... e verde pur, verde de culoarea absintului, a smaraldului chiar. Nu am însă deocamdată nicio speranţă de a-mi găsi luciditatea. Imaginile lumii se contorsionează în timp ce urc dealul. Mă întreb de ce naiba nu se aude nimic.
-Adu vioara, fluierul, aud din spatele meu.
Mă lovesc de o masă de oameni care este aşezată pe deal; lipsesc păturile, tarabele şi micii, campaniile electorale. Nu găsesc nici scena cu reflectoare, megadifuzoare şi podium. În schimb, din mijlocul gloatei aud un chiuit înecat: nişte femei stau şi privesc cum vioara evreului şi basul ţiganului se împletesc în mod ciudat cu fluierul ciobănaşului român. Mă simt neobişnuit, chiar începe să îmi placă. Îmi dau seama că totuşi, folclorul nu este cel cu care eram obişnuit şi care se auzea în scara blocului atunci când vecinul de la 2 se îmbăta.
Încerc să străbat prin mulţimea care îşi etalează costumele populare şi se bucură sincer de muzică. Încerc să surprind ceea ce e cel mai interesant, bogăţie de culori, colaj, frenezie, ţuică şi cozonaci făcuţi chiar „ca acasă” şi artiştii care sunt rând pe rând aleşi din rândul poporului. Din păcate, cerul se întunecă şi devine negru ca şi cafeaua.
-Nu e a bună, spun cu voce tare.
-Bine zici, hai la stână, să nu îţi strici aparatul...mă cheamă un cioban.
Stau puţin pe gânduri, poate o păţesc, sunt în fond în mijlocul pustiului. Mă repede însă gândul aparatului care poate fi distrus. În fond, ochii albaştri ai bătrânului nu ascund adevărul şi nici nu ticluiesc minciuna.
-Hai, se va urni ploaia. Îţi cânt din fluier la stână de vrei...
-Bine, ne grăbim.
Ajunşi, el îmi întinde un pahar de ţuică, un boţ de urdă. Îmi urează sănătate, voie bună şi primesc cu bucurie pomana lui. Se întinde o ropotă lungă, cu tunete şi fulgere de zici că vroia să vină un apocalips precoce. Cu calm, îşi ridică fluierul la gură, priveşte afară, îşi potriveşte degetele şi începe. O doină lungă, tristă se prelinge peste toată valea.
-Aceasta-i de la moşul meu, care a luptat în război, a murit cu tristeţea în inimă pe frontul Rusiei. Era un om ce se ascundea în munţi, lupta cu armate şi urşi. A lui a fost stâna.
Gust povestirea bătrânului, fotografiez lumea de afară plouată, stâna şi fluierul. Parcă plămânii îmi strigă a sănătate, iar emisferele creierului încet-încet îşi revin. Simt cum îmi creşte fericirea atât de căutată în spatele obiectivului, în această simplitate uitată de lume. Trec ascuns, umil, cu aparatura mea dincolo de deal, unde ploaia s-a oprit, iar asfaltul aşteaptă din nou razele soarelui.
Autobusul e plin cu femei care vând laptele cumpărat de la rude, mai scump, în piaţă. Mă ascund, mă gândesc la lume, la bătrân şi la acest druidic sacrificiu fără oameni care s-a desfăşurat sub ochii mei şi pe peliculă. Nu credeam că voi fi prezent vreodată la un astfel de ritual sacru, unde ploaia îşi îmbină picurii cu viori şi cântece ascunse din cauza vanitatăţii lumii.
Şi ajung acasă în faţa acestui ecran care îmi înrobeşte gândurile. Stins, ştiu că nu fac altceva decât să privesc pozele făcute. Deocamdată, stau ascuns după un perete.

litera scrisă,
în orice cuvânt
apare ca un etern fals doar dacă nu reuşim să stingem realul.
să aprindem imaginaţia cu o brichetă. Flacăra
să ardă! ştim, frumuseţea stingerii pe care noi
o apăsăm în dorinţa de a ne
desena sterilizat.

Şi dacă am ataca lemnul din
stingerea apei care pătrunde sinuos
prin frumuseţea efervescentului;
durerea noastră, a atacului şahiştilor stinge
cu un rând nou, o proiecţie ce ţipă :
-Vreau azi să mă simt realitate...

Grija arşilor de pe rug prăvăliţi în
mod spasmodic în luturi neîntinate de soare,
nearse de foc şi
jurăminte cavalereşti este doar spre un fals
Sfânt Graal.
E echilibrul care hrăneşte
retina cu culori netopite de hulă,
cel ce dă deşertului un vânt mult prea sec
pentru a-l topi de gheţarii neiviţi;
e şi balanţa Judecăţii care ştie dacă
muribundul a preacurvit sau a luat mită de la
instituţiile etatizate...

Ape ce topesc în ele sentimente, nu cad
de-a valma într-o neuniformă moarte.
La fel ca sodomiţii, merităm din plin poate
pedeapsa raţională a înţelepciunii
lui Solomon
care împarte
fiul între două mame.
iar universul care are o logică ce fisurează atomul centralelor
în alte mii de universuri unde visul e mai real decât
tot ce simţim în faţa hârtiei albe sau pe peretele
inimii camerei ascunse.

Abia apoi stăm şi privim o inteligenţă care
poate funcţiona (ilogic pentru unii)- este doar
legea pe care
o căutăm de la Galilei.
Şi jocul propus de El, are reguli nestinse de
un timp sau loc, se poate scrie clar, pe tablă neagră, cu cretă
prăfuită:
e=mc pătrat. Şi da, aşa ştie
căprioara rosul ierbii şi pasărea adunarea
stolului în vreme de toamnă precoce.

Şi degeaba gândim, fără a milostivi, am fi doar
salivă şi pământ, fără de suflu divin,
şi fiecare ar fi fost un avorton în
alt avorton al lumilor nenăscute...
Şi doar dacă banul sau mizeria înlocuită de rugăciune,
sfat şi pace, vor fi fost un târg
concret al vieţii indiferente nouă...ar fi
un schismatic schimb

ay!
ay ay!
ay ay ay!
şi neîmpărţeala împărţirii duce la o gâlceavă
a lucrurilor neînţelese. Mai presus de veac, stă balanţa
care decide greutate infimă sau infinită
a stropilor de apă..care pot distruge o sodomă sau
hrăni cerealele agricultorilor chinezi
care se tem încă de
fluviul Galben.

Şi privim adânc înspre cer, oftăm şi
încercăm să readucem albul pur într-un sur
cearceaf. Strigăm:
ay, ay
ay!
ce frumos! iar îngerul plânge, deoarece
nu are hainele cele mai noi de la Prada,
nici geacă de piele, ci doar
cele mai strălucitoare aripi.
şi e doar mesager al Cuvântului, nu
model blond, prost şi anorexic.

şi totuşi, ştim că vom muri:
insistent ne convingem că maşina vecinului nu ne va călca
sau nu ne vom ciocni de vreun glonţ al
visului neaccidentat. dar creştem înspre
mormânt, iar seara, vom dormi în patul de lemn,
cu dormitor subpământean,
dacă nu ştim să visăm...vom muri cu trupul de ruah
insistentă voluptate a ne-sufletului nostru.

Daa...abia acum ştim că suntem una
cu albastrul cerului şi una cu Dumnezeu, fără a-l sfida
dacă dorim să credem într-un cer, şi vom
dori să mutăm munţi, vom putea doar cu o
lingură de muştar, fără a distruge însă
oraşe, ci
pentru a le crea frumos.

Stelele din cer şi lună din noapte
sting grindurile şi oftaturile romanticilor:
ay,ay ay
lumea e un vis, iar
visul e o lume, dar
pentru noi,
e mai mult text, subconştient
şi religie ascunsă în echilibrul
jocurilor de culise din nopţile în care lupii şi urşii
strigă la luna din noapte şi
stelele din care care sting grindurile şi oftaturile
romanticilor.

Şi sub lună, adânc în ascunsa formă de stea:
stă oraşul citadin, cu zgârie-nori ce sfidează
impertinent soarele. zboară în loc de poezii, înşiruiri
stilistice de tabele, date,
devize care
speră, ha, ce glumă bună,
să facă o lumă mai bună..
.e doar malkuth
sfârşit de sephirot kabbalic.