răvaș online

O tematică recurentă a literaturii române a ultimelor două decenii o constituie relatarea unor impresii trăite în spațiul occidental atât de mult visat înainte de Revoluție. Romanul „Planuri de viață” al lui Vasile Baghiu dorește să prezinte o astfel de experiență a intelectualului român, plecat cu diverse proiecte de cercetare fie în Germania, fie în Scoția. Apărută la editura Polirom în acest an, în colecția Fiction Ltd., cartea prezintă viața lui Vili Barna, un alter-ego al autorului. Punctul atractiv al acestui roman cu o pronunțată tentă biografică este faptul că reușește, să îmbine diverse istorii ale altor personaje ce își întretaie drumul cu acest Vili Barna, din ficționalul oraș Piatra Veche.

Acțiunea nu îl va proiecta pe cititor neapărat în sfera fabulosului. Mai degrabă, el asistă la un deja clasic exercițiu de postmodernism în care autorul își rescrie și regândește viața. Vili Barna, din Piatra Veche apare în primele pagini drept timidul psiholog ce pleacă pentru prima dată într-o țară străină. Desigur, pleacă cu așteptări. Incipitul anunță într-o manieră bruscă această schimbare de stare:„Astăzi a venit ziua pe care Vili Barna și-a dorit-o.Va călători în Occident”(p.5).

Un personaj care lasă pentru câteva luni în țară o soție și doi copii. Lasă în urmă și amintirile din copilărie, satul pe alocuri idilizat sau diverse retrăiri proustiene. Pe de altă parte, călătoria îi oferă prilejul de a-și reorganiza amintirile și de a regândi însuși elementul temporal.

Printr-o metaforă foarte plastică, naratorul încearcă să ofere o explicație a acestor salturi temporale dese ce apar în roman. Trecerea timpului și a poveștilor individuale este văzută ca o urcare și coborâre a unui lift. Pe alocuri, cursele acestora se întretaie, iar atunci apare momentul interesant. Temporalitatea este văzută ca o mișcare verticală, ce antrenează viețile tuturor: „Vili are sentimentul că timpul nu curge pe orizontală, ci pe verticală, că ei toți sunt prinși în acest fluid care circulă cu mai multe lifturi în sus și în jos”(p.100). În alte cuvinte, istoria acestui personaj banal este și suma istoriilor celorlalte personaje cu care a interacționat de-a lungul vieții lui.

O astfel de relație pe care cititorul o poate descoperi de-a lungul textului este cea dintre Vili Barna și tatăl lui, Grigore Barna. Istoriile celor doi sunt marcate de destinul înstrăinării. „Planuri de viață” poate fi citit și într-o astfel de gamă, de reluare a unor relatări ce apar în volumul „Prizonier în URSS” al tatălui autorului, Vasile Baghiu. În text, personajul Grigore Barna supraviețuiește unui crunt lagăr siberian, dar moare în urma unui stupid accident pe șantier. Desprre Grigore Barna mai aflăm că nu a fost un opozant eroic al regimului comunist, știind din experiența lagărului sovietic că o astfel de acțiune ar fi inutilă. Modul de protestare împotriva autorităților este prin însuși actul de a scrie în caietul simplu, cumpărat „de la magazinul mixt de stat din deal”(p.107).

Această opțiune are efect doar în planul prezentului, din prisma indirectă a lecturii lui Vili Barna din caietul tatălui său. Lectorul poate asista pe alocuri la un interesant exercițiu de dublă citire: prin parcurgerea textului, el se întâlnește cu personajul Vili într-o intimă complicitate și reluare a gândurilor tatălui său: „Privirea tatălui său trece prin fereastră dinspre pârâu” (p.121).Cititorul poate constata un paralelism între istoria tatălui și cea a lui Vili Barna. Înstrăinarea față de locul de obârșie se manifestă tot mai intens de-a lungul romanului, ajungând ca la final locul preferat al lui Vili Barna să fie spațiul de tranziție al avionului: „Nu este nici în străinătate, nici acasă. Este în zbor” (p.308).

Narațiunea este presărată de câteva răbufniri referitoare la teme politice sau sociale ale României postdecembriste sau picanterii din lumea scriitoricească. Lectura oferă astfel mai mult decât o perspectivă autobiografică, reușind să redea o paletă temporală mult mai extinsă decât cea care vizează direct acțiunile autorului. Astfel, cititorul este plimbat prin discursuri ce urmăresc teme de la burse în străinătate la experiența detenției, de la condițiile intelectualului în comunism, de la copilul sărac ce dorește să reușească în viață la lumea românească postdecembristă. În mare parte, aceste opinii adiacente nu urmăresc neapărat o logică profesionistă. Poate că în acest caz, farmecul este tocmai această reproducere de discursuri ce apar în limbajul curent actual (mediatic sau conversațional). Romanul „Planuri de viață” este ofertant și problematizează bine angoasa intelectualului care nu își mai găsește propriul loc între un Vest idilizat și o țară decăzută, printr-o narațiune spontană, însă consistentă.

Vasile Baghiu, Planuri de viață, Editura Polirom, 2012.

După romanul Măsurarea lumii, Kehlmann s-a impus pe piața literară într-un mod foarte puternic: nemții cumpărau în draci romanul, traducătorii răsfoiau în frenezie dicționarele în căutarea unor traduceri cât mai bune din limba germană, iar cei de la Polirom nu s-au lăsat mai prejos. Într-adevăr, cartea de care spuneam mai sus merită a fi citită pentru simplul fapt că aparține unui postmodernism bine așezat, cu multe probleme culturale ce autorul le punctează mai incisiv decât un procuror supărat. Volumul acesta mi-a picat în mână la seminarul de Roman postmodern și, din câte țin minte, colegii au fost destul de receptivi la un roman ce aducea un miros de Barnes.

Nu același lucru pot să spun despre romanul Eu și Kaminski, apărut în 2003 și tradus în 2009. Pe scurt, acțiunea se petrece într-un oraș nemțesc, unde Sebastian Zollner dorește să redacteze biografia pictorului Manuel Kaminski, ultimul discipol al lui Matisse ce a mai rămas în viață. La începutul romanului, textul oferă chiar și niște insight-uri metodologice pe care jurnalistul le parcurge pentru a afla cât mai multe detalii inedite despre viața lui. Până la urmă, cea mai bună variantă de a redacta textul și de a oferi lumii senzaționalul este prin răpirea bâtrânului, care pe deasupra e și orb și senil (vom afla la final că nu este așa!). Poveștile se desfășoară pe drum, se mai fură și o mașină, Zollner ajunge să fie în final sictirit de bătrânul mult prea pretențios.

Desigur, totul este condimentat cu dragoste din vremurile tinereților (un plus de suspans). Uneori biografistul pare a fi foarte meticulos în muncă și ajunge să evite chiar conversația cu sărmanul om doar de dragul de a da lovitura cu noua sa lucrare: „Am ajuns la rafturi. Am răsfoit dosare voluminoase cu acte, fișe de asigurare, copii după registre funciare.(...). Am ajuns apoi la ultimul raft: facturi vechi, copii de declarații de venit din ultimii opt ani; aș fi stat să le citesc pe toate, dar nu aveam timp. Am ciocănit în zidurile din spatele bibliotecii, sperând să dau peste un raft secret sau peste pereți dubli.”

Desigur, Kehlmann bate șaua să priceapă iapa: excesul de interes în sfera academică (sau științifică) pentru preluarea unor detalii nesemnificative din viața unui individ duce la un dialog surd. Aici putem spune că autorul se joacă foarte frumos cu tema patrimoniului cultural încă în viață. La un moment dat, jurnalistul se întâlnește cu un alt student la istoria artei, interesat și el de arta un pictor mărunt. Lucru de așteptat, la fel cum studentul nu știa de Kandinski așa și jurnalistul nu cunoștea numele pictorului elvețian. Riscul hiperspecializării.

Morala (folosim cu precauție un astfel de termen, dar aplicabil aici) este adresată unui segment al societății pasionat atât de nevoia de senzațional, cât și de ignorarea unor necesități fizice ale unui individ doar în speranța de a se îmbogăți de pe urma acestuia- adică un universitar ce caută subiecte-tabloid. În plus, sloganul get a life este răspicat strigat celor care își dedică viața în reconstituirea evenimentelor altora: „faptul că nu avusese niciodată altă poveste decât a tatălui ei, faptul că nici ea nu avea o poveste. Ca mine.”.

În final, pictorul îi oferă lecția pe care cititorul deja o intuiește de la mijlocul romanului: amândoi ajung pe malul mării, unde (într-un mod prea poetic și romanțat), biograful își aruncă toate notițele și înregistrările în apă. În ultimul capitol, asistăm la o metamorfoză a romanului: descrierile seamănă izbitor de mult cu o mentalitate orientală în care se relativizează orice act cultural. Pictorul abil, îl manipulează pe jurnalist, pentru ca la final să îi ofere mai mult decât o lecție. În plus, abia acum aflăm că el nici nu era orb și că renunță benevol la pictură.

Totuși, în ciuda unui discurs foarte frumos structurat împotriva cercetătorului-cercetaș-fără-viață, am anumite reproșuri acestui volum. Într-adevăr, textul este foarte compact din punct de vedere narativ. Dacă în Măsurarea lumii autorul se joacă atât de simplu și natural cu planurile narative ale vieții celor două genii (Humboldt și Gauss), faptul că aici există un singur fir epic m-a dezamăgit profund. Povestea în sine a jurnalistului-biograf care este impresionat de personalitatea lui Kaminski poate că nu permite o alternanță între mai multe fire epice. Bineînțeles, pot să sară armata de biografi și să spună că însăși viața lui Kaminski poate fi văzută drept un al doilea/ primul plan epic, în jurul căruia se învârte cel al jurnalistului pasionat. Finalul este oarecum previzibil, deși răsturnările de situații nu lipsesc.

Se pare că Arnon Grunberg s-a cam grăbit când a spus că Eu și Kaminski este mai bun decât Măsurarea lumii. Pe de altă parte, cartea este ofertantă, nu lipsesc subtilitățile tematice și problemele pe care, atât de firesc, le deschide autorul german. Îl admir sincer pentru că a ales modelul unui pictor și a evitat cu elegență să folosească drept personaj principal un scriitor; romanul ar fi învârtit aceeași interminabilă dezbatere referitoare la intertextualitate. Sau probabil, o fi avut rațiuni mai practice: astăzi nu se mai scriu biografii despre autori, ci texte despre pictori. Ceea ce contează este, în fond, că încă există scribi.

Daniel Kehlmann, Eu și Kaminski, Humanitas Fiction, 2009, Traducere și note de Corina Bernic.

îți vine să sari după ce ai trecut granița: de fiecare dată te bucuri că nu te-au prins cei de la oficiul de imigrație. cu toții ne-am abandonat femeile pentru a veni aici, pentru a fura cupru, a mânca produse expirate, pentru a mai trimite și bani acasă. ne-am lăsat kolhozurile, satele de pe Nistru, orășelele industriale din

Polonia, turmele de capre din Bystrica, dansurile combinate cu muzică disco, vinul bun din Moldova, rakia, jocul de table. ne-am procopsit fiecare dintre noi cu o durere de cap ce se topește doar atunci când ne întindem toate gândurile pe mușamaua din bucătărie sau le lăsăm la uscat pe acoperișul din tablă zincată. chestia faină este că dacă te strici de cap, poți să vorbești liniștit cu voce tare, pentru că oricum în acest babilon, nimeni n-o să te înțeleagă. hai că academicienii lingviști ar sări ca țigăncile la scandal și ți-ar spune că nu, că sunt tot soiul de chichițe dincolo de limba națională propriu-zisă. Bulșit. singura chestie ce te poate trăda este atunci când vorbești în poloneză: trebuie să fii precaut să nu fie vreun ceh care să-ți audă tot delirul minții ce-l cânți cu voce tare.

în rest, poți enunța principii de teorie literară pe care le-ai învățat și poate le-ai și predat la vreo școală din Ieud înainte de a veni în Paris. uite, printre noi era un nene de vreo cincizeci de ani căruia i se spune profesorul. profesorul enunța teorema lui lagrange înainte de cafeaua cu vodcă de dimineață, pe la amiază cânta din teorema lui pitagora, iar spre seară mereu strica tot soiul de calcule cu cosinus și sinus și alte minuni de genul ăsta. inginerii nu-i pricepeau măgăriile de betiv ce le debita; oricum, după câteva pahare de vin, era bun doar de gură și de tencuit. cu toții ne-am făcut o religie în jurul vinurilor ieftine din suburbii; fiecare dintre noi se jura că poșirca nu are strop de strugure în ea, dar ne stabileam un etalon al sărăciei, cu sticle înșirate ca la expoziția de la versailles. ne țigăneam cu vârf și îndesat zicând că vinul portughez la un euro e mai bun decât cel spaniol la 1,30 de la leaderprice, începeam să și credem anii în care au fost făcuți, luna în care alcoolul etilic ar fi fost, chipurile, mai bun, în combinație cu soarele care ar fi bătut frumos pe coasta oceanului, unde-s cei mai buni strugurii, zicea profesorul, că acolo reflectă soarele marea și roadele se coc uniform- sau o fi Balaton?- oricum nu mai contează, debitam măgării, în inimile noastre eram profesori cu toții de oenologie, le-am fi explicat tututor toate. aveam o teorie despre tot, ca și psihanaliștii, marxiștii și discriminații. pentru care, la pileală, am fi fost în stare să ne dăm cu scaunele în cap. dar spre deosebire de academiști, în clipele de luciditate, ne dădeam seama că vorbim măgării pentru care dragele noastre mame ne-ar fi pocnit peste dinți la prima ocazie.

toți erau de acord cu o chestie, mai ales rușii, ucrainienii și moldovenii. dostoievski era bun, cel mai bun. toți, în afară de mine. suka, te-a stricat prea multă școală, vezi-ți de visoză, vezi-ți de Ivan Karamazov și de întâlnirile lui cu dracu. uite, o chestie ce nu am făcut-o în veci cu academicii revoltați, însă în ghetou a mers de minune. șeptică și tot soiul de jocuri sovietice pe cărți. cărți pe cărți, cărți pentru cărți. când stai cu maniaci ai jocurilor de noroc, te prinde un gust dublu. pe de-o parte, îți ascunzi ca babele banul, de teamă să nu ți-l fure. însă, nicio cameră de luat vederi nu-ți poate da senzația pe care o ai atunci când colegii de garsonieră plâng, se jură că nu mai joacă, bat cu pumnii în geam, își sparg sticlele de cap (că-s goale, desigur) pentru că au bătut mașina și au băgat banul. dincolo de a fi o manie, ăștia simțeau nevoia să joace ca și apucații.

așa că s-a dezvoltat un mecanism ca să nu mai spargă banii primiți de patron. ne încuiam în cameră în serile de după ce primeam banii și jucam. nu pe bani. polonezii veneau cu vodca făcută acasă în care băgau ceva anason de se făcea mai verde ca absintul, cehii cu tot soiul de electronice, țiganii cu iphoane furate din metrou, moldoveanul aducea țigări. jucau în draci până dimineață, dar nu pierdeau bani. profesorul mi-a ochit ceva volume de-a lui soljenițân, erau în franceză, oricum nu tare le avea cu limba, dar se mai mândrea, se fălea sau trimitea în sat, ca fata să le învețe limba și poate să vină și ea aici. ca menajeră sau ca studentă. prostituată ziceau că deja era, oricum.

jocurile astea se desfășurau într-o atmosferă tare ciudată. la televizor sunau melodii populare românești sau goran bregoviciul sârbesc, de fumat înăuntru, desigur, de respiram gudron în loc de oxigen. în prima seară, am pariat pe soljenițân. de data asta nu în canon. n-a fost o afacere prea rea, dădusem vreo 50 de eurocenți la un anticariat pe el- câștigasem ceva adidași, mai pierdusem un dicționar destul de prost, câștigasem un vin moldovenesc destul de bun. mergea treaba, nu ieșea cu bătaie, cu suduieli. a doua zi mergeam la muncă, banii erau neatinși, nevestele puteau să zugrăvească palatele, copiii puteau să se fălească în țările de unde veneam, bucurându-se de diferențele de prețuri.

cu negrii râdeam fain, cu negresele câțiva aveau o treabă mai dubioasă, cu arabii nu ne înțelegeam deloc, de la pakistanezi cumpăram cd-uri, de la francezi luam banii, de la prostituate duceau beteșugurile acasă.

mi-am împletit coloanele de nervi în așternutul lumii. mi le-am topit în aceeași măsură în care, pe coloanele din Rhodos, stă scrijelit o formă ambiguă, de câine cu cap de om. te-am așteptat în gara de la colțul străzii, de unde negrii își vindeau ochii în fiecare seară întunericului parizian. de fapt, întunericul era dionisiac. parizian era vinul ieftin. pariziană era înghesuiala din metrouri sau angoasa din zilele ploioase. te-am desenat pe retină cu un creion chimic pe care l-am cumpărat de la mâna a doua: o fi fost infectat și m-am ales cu o boală oculară atât de teribilă, că mi-e și teamă să ți-o povestesc. cristalinul ar fi devenit ca o piatră dacă nu aș fi recurs la un mic vicleșug: să-mi topesc puținele nervuri ce mi-au mai rămas intacte pentru ca să pot să te văd dacă ai fi venit coborât de pe piatra cerbului. am ajuns să văd cu ajutorul unor ochelari furați de la un cerșetor care oricum era orb (blestemul lui m-a luat mai târziu, recunosc), am ajuns să îmi vând rând pe rând, sinapse pentru un bol de mâncare, pentru un pahar de vin, pentru un text academic. da, mai ales pentru texte academice. până când, din mlaștina de linii, a trebuit să tai, să provoc o incizie. am descoperit un băiat flămând, ce s-a rătăcit prin tot soiul de texte derutante și a uitat să mai trăiască. spasmele de câine turbat cu spume la gură aduceau a lovituri sub ceafă dată iepurilor de disecție. grotesc, ce-i drept.

ce-i drept, am învățat rețeta și drumul către acea albastră persoană. deși perdeaua se brodează întotdeauna cu sinapse gri, cu vedenii care de care mai ciudate, în care gândurile sunt extirpate cu forcepsul. de evitat dezechilibrul. o glumă bună, ce încă prinde.

mi-am așezat dezamăgirile în tot soiul de cămăruțe ascunse dintre neuroni, poate că la un moment dat un neurochirurg va putea să mi le taie fără nicio problemă, poate că va curge doar puțintel sânge pe tampon. deocamdată, stau ca niște borcane în frigider, la un moment dat se ciocnesc între ele, mai crapă la frig, se mai rup, cioburile mai sfâșie cuarțul altor sticle și fac acel zgomot diabolic. în minte, desigur, zgârie toată emisfera, o sfârtecă. te întrebi în cazuri din astea dacă boala vine din interior sau din afară. dacă ochiul, săracul ochi care abia mai vede literele de pe pereți, apasă acel mic nerv, acea pată oarbă din cauza presiunii din afară sau din interior? dacă e prima variantă, atunci îl poftesc să îmi roadă și creierul, să iasă încet, ca un vierme, să-mi scormonească prin acele dulăpioare și să facă rolul unui chirurg de soi. dacă e cea de-a doua, să iasă în lume (în virtutea în care azi un ciclop nu are mai multe avantaje). pentru că nu mai am nici mână, mi-a furat-o uite așa laptopul, nu mai am nici ochi, mi i-a furat ecranul, nu mai avem nici imaginație.

când se deschid crenelurile din ochi și suvițele albastre ale părului
exploziv de dilematic își aștern ca într-o gravură zâmbetul
pe doi canini diformi de vampir slut
tramvaiul verde ce îmi articula în fiecare dimineață viscerele amorțite
tramvaiul verde pe care tu nu l-ai văzut decât în videoclipuri cu pixeli mânjiți de distanță

soarele ar tinde să răsară în acel saint denis în care negrii își aștern culoarea pielii pe cer
atunci când spre seară se adună (și-și anunță religia tegumentului) în delirante pâlcuri-
tramvaiul ne anunță dimineața
-cinq heures, le journal, apa fiartă turnată peste cafeaua proastă îndulcită cu puțină scorțișoară
maurada astăzi împlinește doi ani, turnăm băieți un pic de vin în pahar înainte să luăm metroul-

tramvaiul ne anunță trista dimineață în care exploziile de motoare își înșiră metodic fumul ostentativ spre soare
spre uitatul soare sub care ne bronzam când eram copii
dincolo de bordel un copil stă și cântă la acordeon triste acorduri
mi-aș întinde pielea dincolo de tot ce poți să-mi mai spui în fața unui vin
(peste câteva luni voi afla adevărul gol-goluț ce mai poate aștepta dospind pe fundul paharului)

tramvaiul însă îmi despică tegumentul în repetate sistematizări
ca-n harta austriacă ce-o avem cu toții pitită în pod în caz de deznădejde
aș prefera tatuajul vechilor pirați pe scalpul decorat de șuvițe albastre
aș prefera ca tramvaiul să-ți despice falsele culori ca și în cazul acelui personaj politic din america de sud.

larachi larachi larachiiiiii
venez d'acheter l'arachides.
larachi larachi larachi
rue auguste delaune, rue care mi-ai topit cântecul de inocență ce îl săltam în trei timpi
rue auguste delaune tu, cea care mi-ai arătat scara scorojită în care își ascundeau berzele puii nenăscuți
rue auguste delaune sanctuar al urinei bețivilor creoli
ce își stingeau aroma de rom din gură cu o bere guiness cumpărată de la arabul jegos de pe colț
rue auguste delaune, într-o după amiază ai asistat la decapitarea tuturor vitrinelor,
sincopat săreau textele literaturii subversive între borduri- așteptam să tremur de la etajul patru-
ne simțeam protejați în propria sferă a copilăriei bătrânului nostru vecin bolnav-
nu era creol
dar trăia acolo, trăia era înghițit mestecat obosit agitat comasat de către rue delaune

rue delaune, doamnă gravă ce-și agită dinții de cocotă pe străzile bulevardului parizian
rue delaune, cimitir al sufletelor fragmentate, ce mai doreau glasul fetiței mici de acasă într-un difuzor mărunt cât sfert din inimă
rue delaune, dimineața ești cea mai frumoasă ființă posibilă, când îți înghiți lumina de parcă ar fi ultima negresă ce mai vinde porumb cald furat-
rue delaune, te-am văzut dimineață cochetând cu un țigănuș ce încerca să cânte la arcordeon
rue delaune, în toate barurile se striga prețul heroinei- în toate viscerele tale explodau denumirile de medicamente, în toată cantitatea ta explodai cu serotonină-
-și totuși nu puteam cumpăra un antibiotic-
rue delaune, mi-am întins într-o seară textura pielii dincolo de șinele de tramvai, așteptam să îmi fie secționată încet impertinența
rue delaune, cu tine seara ieșeam într-un magnific decadent metisaj între toate popoarele globului toate popoarele toate imaginile lumii toate chipurile se adunau sub scârbosul tău acoperiș de pe care curgea benzina dincolo de peripherique
rue delaune, organ extern al meu lăsat la mii de kilometri distanță
rue delaune, orășel ce nu își închega forma albaștrilor ochi într-un corp ciocolatiu și dinți de fildeș înfipți într-un cheeseburger de la macdo

rue delaune, îți spun sincer
m-ai șocat când mi-ai pus în fața ochilor un negru albinos
mi-ai spus că acesta sunt eu că până atunci el mă căuta ca să își pună încet oasele între încheieturile mele
rue delaune, ai fi vrut să îmi topești scrisul printat pe tencuiala scorojită
romeo kiffe juliete et juliete kiffe romeo
rue delaune, explodează acel calm al nopții în care auzi jaful identităților naționale
în care toți, toți am fost implicați cu bagajele pline de sticle și saci de rafie
pe care cei din paris nu le-ar fi înțeles.
banlieue?
oui, banlieue, 93.

printre cioburile de sticlă ce se înșirau pe lângă mesele de cusut
picioarele mele desculțe încercau un nou moment de fachirism:

mișcările ample ale fiecărei muchii ce-mi deschidea pielea instalau
în mințile celorlalți o doză de macabră ironie
așteptau să vadă cum se întinde o masă uriașă de sânge
un ocean vâscos cu pești rotunzi, cu nuanțe de alb sidefiu

ar fi fost câteva aplauze mărunte (de complezență, cum se cuvin) ce ar fi vrut să completeze rana
să vorbească (deschis) cu ea
însă am tot așteptat, cu picioarele uscate, acea sinceră voce care ar fi oprit logica întregii încăperi
pentru care se scriu poeme cu mâna stângă și le așez în sticle ermetice (puse la borcan, printre murături)

sticle pe care dacă le desfaci vei plânge mai rău ca după orice vodcă rusească
sticle pe care nu e bine să le așezi pe loc uscat, ferit de zodii de apă
sticlele marinarilor, ce întotdeauna au ascuns un mesaj de ajutor într-o limbă portugheză stricată, dar pe care toți o înțelegem când este vorba de o corabie cu comori aurii ce niciodată nu vor ajunge pe gâturile țigăncilor din piețe
sticle cu care e bine să fii prudent, să te bucuri dacă îți taie vreun ciob vârful retinei din care să curgă mizerabili pigmenți în creier
sticle cu dop de plută, ce se bizuie pe putredul aer luat de pe corabie pentru a le duce până pe uscata plajă
sticle cu răvașe ce vor fi citite poate doar de către nebunul cu pălărie ca pe-o mică istorioară hazlie
sticle cu aripi ce-și dau rost de viață singure într-un ocean albastru invers evaporat

sticle cu corăbii mici, puse cu migală de căpitan în timp ce nava lui se scufunda,
(cu gesturi minime, el rupea așchii din catargul principal, le cioplea cu amețitoare viteză
compensa eșecul lui în lumea reală cu cea mai frumoasă bărcuță în acel mic recipient )
singura sticlă din cămara cu vinuri ce putea să se spargă de pietrele fiordului tău și să plutească mai departe către eventualii copii ce s-ar juca pe-o plajă cu simpatica jucărie,
de multe ori, prin porturi se spune că acei căpitani ar sufla ultima oară în noua corabie
-e doar un zvon, nu trebuie să ne încredem în marinari și povești pescărești-.
știm bine că sufletul se condensează după câteva luni și ajunge să se usuce livid pe dopul de plută al sticlei.

Motto:Nu te spăria,

Că vrem să glumim

Și să te zidim!

s-au topit toate becurile din sala de așteptare : tot filamentul s-a erodat printre cioburile

sparte au fost toate geamurile din cealaltă încăpere

literele de pe panouri și-au încurcat sintaxa, deja se scriau ca ample poeme

orașele mari ale lumii deveneau mici parodii cu groase culori de negru verde și albastru

ceasurile nu s-au topit după cum deja ne-am fi obișnuit ci se roteau mai aprig

ca și cum ar fi făcut un duș prea rece și dârdâiau

-acum bei cafeaua în pat, acum ești în taxi, acum ești pe drum, acum ești în lume-

linia electrică fină și-ar fi descoperit un sânge matern nou din proasta canalizare

cuvintele nespuse se ciocneau atât de izbitor pe pereți încât lăsau dâre

adânci erau și miile de îndoite semne de circulație

se demola ca o inversă ninsoare întreaga autogară- cărămizile săreau din tencuiala deja șubredă

țiglele erau aranjate mai bine decât orice zilier ce pentru o pălincă le-ar da jos de pe casă

curgeau streșinile în ele însele , vărsându-și plumbul pe jos în ordonate lingouri

bagajele au fost așezate ca în niște silozuri pentru incerta călătorie de atunci

deja din sărăcuța clădire nu a mai rămas decât abominabila rece fundație

(mai târziu vom afla, acolo se ascundeau cadavrele tuturor călătorilor eșuați)

mi-am întins acolo în contorsionatul beton amuțitul corp

am început cu recile picioare

motorul se încălzea și își pregătea explozia în patru timpi

spatele își înșira cuminte toate vertebrele pe spațiul gol

când carburantul deja înnegrea țeava de eșapament

plămânii încă roz făceau loc pentru inima pompată de prea multă cofeină

creierul ajutat de mâini s-a îngropat ca un mic făt

pe când recele cauciuc scotea sunetul zgrunțuros pe pietrișul lunecos

albastrul cerului s-a sedimentat ca și un interesant nou pigment în lut

cifaroanele au venit betonul a curs ciudat cărămizile s-au așezat singure

a venit primarul s-a reinaugurat gara după un ciudat accident (totul continuă, totul e logic, totul e ordonat)

au venit alte curse peste cimitirul călătorilor, iar timpul va roade concomitent ce ar fi fost

arheologii vor consemna în caietul de observație:

un schelet cocârjat și

un pigment scurs și șters

ș-un mic ciob de pahar ciobit.

mi-am decorticat organicul tuturor automobilelor din parcare

îl pierdusem seara, printre oamenii care se ascundeau de norii- cadențați și jucăuși artiști

se pare că puțină rugină a mai rămas – printre intestine ai senzația unui ușor iz scorțos-

am încercat să înșir din impuls toate melodiile ce s-au înfipt între lobi

în mici secțiuni neștiute decât de neuropsihologi & co.

la fel- un eșec impersonal, nu ai cum să îți operezi creierul (deși nu simți nimic

nu simți culorile cloroformului ce se întind peste el)

trebuie să așteptăm să se oprească ninsoarea poate că așa vom putea și noi să mergem cu sania prin mocirlă prin mâzgă prin feerie prin dezgust vom putea să vedem beculețele de crăciun hai père hai nu mai sta în casă trebuie să vedem beculețele ce se întind peste noi toți peste crenguțele de brad; suntem toți niște crenguțe de brad, nu-i așa? mara, copila mea, mai stai puțin

mai stai puțin îi zise tatăl ei

încă nu te-ai născut și dorești să îți așterni culori de tot soiul pe retina ta inexistentă

(nerăbdarea asta îl supără pe tatăl posibilului copil)

poate că nu

poate că nu trebuie să așteptăm să se oprească ninsoarea

pentru ca să savurăm prăjiturile bunicilor din nord

dar ninge dar ninge și vreau să simt în bujorii cei albi cum sângele curge mai repede și mai vioi să îmi amorțească picioarele de la umezeala zăpezii și mărul copt din centru s-ar asorta atât de bine cu pomeții mei și culoarea albastră a ochilor cu stricatele beculețe de pe drum

nu avem mănuși calde

mama ta nu ți-a cusut ciorapii nu ai cu ce să îți încalți posibilul picior

bocanci, iar, nu ți-am cumpărat pentru că ai venit ca un musafir nepoftit

care se așează la masă și obraznic cere băutura cea mai bună și șnițelele din tigaie

-nimeni nu ar contesta, nu s-ar supăra-

pentru moment ascunde-ți mâinile printre frunzele căzute de sub zăpada condensată de sub mașinile ruginite

diluează-ți albastrul ochiului în cerul lunii de iunie

totuși, să nu îți lași pielea vreunui vânzător de carne, va face șorici de ea, poate vei avea nevoie mai târziu să o îmbraci.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me