ai coborât din stepele uscate ale Rusiei
picioarele-ți erau de praf
uscate
ți s-au uzat tălpile de la atâta dans frenetic cu
soldații ce fumează țigări ieftine din tutun
uscat ți-era și zâmbetul, aveai purulențe ca și aurolacii în jurul gurii

de atâta uscat ai uitat de apă
ți-ai dezvoltat un ciudat alambic în interiorul corpului tău
îți răsuna corpul a tablă când veneai de pe muntele pietruit
de atâta uscat ai uitat de toate ploile
de prognoze și de agriculturi, de cules castraveți și roșii și ceapă și pepene

când te-am văzut prima oară am crezut că văd un copac ce se mișcă de ici, de colo, cu o viteză fantasmagorică
mai aveai din ciudatele apucături  (neamul te-a trădat)
câinii ce te urmăreau se topeau la un moment dat cu piciorul tău
își scoteau frumos pielea
chiar dacă ne-am certat într-o seară pe tema asta
atunci când nu ai recunoscut că urăști apa
că urăști alcoolul urina sucul de portocale benzina acidul sulfuric serul fiziologic
te-au intoxicat cu veninul ăsta roșu
ți-ai înfipt scârbosul picior în pragul tuturor naivilor- muncitorii te-au crezut, te-au târât prin tufișuri
le-ai zâmbit,
rând pe rând
rând pe rând, băieți, așa nu se mai poate
tovarăși, komrad


m-a trezit pe la ora nouă un mieunat
ce părea să spargă pereții celor trei camere ce oricum erau mâncați
sfâșiați de igrasie
în curte mă aștepta un picior de pisică
(fără nimic în jurul lui)
carbonizat lângă uscatul asfalt de vară

înspre beciul din curte se înșirau viscerele săracului animal
ochii erau înșirați lângă mușcata pălită
lângă furtunul cu care udam seara grădina se așterneau mațele întinse

pisicile vecinilor s-au adunat au venit s-au înghesuit unele peste altele
unele își învârteau mustățile a silă, altele veniseră doar pentru circ
pentru a râde un pic
totuși, lăbuța de pisoi nu era un fapt tocmai de neglijat.
s-au adunat motanii bătrâni, s-au bătut între ei, s-au desfigurat,
au mai tăiat o pisică pentru a reconstitui scena (și, nu le-a reușit)

mi-au mai cerut o pisică, am zis că nu am de unde să-le-o dau
(între timp descopeream macabra soluție)
lăbuța de pisoi nu era un fapt tocmai de neglijat.

absența corpului a dat-o de gol
pe pisica-mamă ce stătea sătulă la soare și se lingea pe bot.
uite, am vrut să vin pe la tine de când eram mic. Dacă m-aș apuca să scriu despre toate filmele (și cărțile mai puțin, dar și ele) care se desfășoară la tine în curte, aș face o listă de cărți mai lungă decât bibliografia de doctorat a unui student la oxford. știi, toți visează la tine. la femeile ce umblă în costum de baie pe străzile care își desfășoară palmierii pe margine, la familia tare fericită din suburbii, la formațiile tare bune care vin din Los Angeles, la flower power, la hippie și tot ce înseamnă California.
recunosc, nu tare m-am îndrăgostit de Paris. cred că știu și răspunsul. nu am crescut cu cărțile lui hugo, nu am prea văzut filmele disney siropoase et.co. hai să-ți spun un mic secret: geografia este aceea pe care noi o citim; există un punct de referință în jurul căruia gravităm, privim și ne mirăm dacă așa este, într-adevăr. și eu parcă am crescut cu imaginea ta, cu muzica ta, cu limba ta și cu frontiera ta.
știi, prin secolul XVIII, coloniștii forțau tot mai mult frontiera către eternul vest, încercând să te descopere. te-au găsit los mexicanos înainte de asta, dar parcă doar unora ai vrut să le dai aur și bucurii izvorâte din mijlocul oceanului Pacific. te-ai cam supărat pe la începutul secolului XX, când un cutremur ți-a cam scuturat falia- San Andreas (uite, un alt joc în care îți apare și-ți este omagiat numele). mi-e și ciudă cum ai adus rând pe rând în toată america noțiunea de nou, cum ai împrăștiat filmul din inima-ți de Hollywood, cum în anii 1960 hippioții cântau ”if you re going to San Francisco”, cum prin anii 1980 veneau Metallica, Guns și alții din suburbiile middle-class ale orașelor tale cu iz de paradis, cum prin 1990 ai oferit seriale ce always se petrec în California.
Mereu și mereu alta, mereu vârful civilizației vestice. și un interesant amalgam de suburbii stricate, de alcatraz, de cholos și chicanos, de mexicani supărați, care știu un soi de Spanglish imposibil de nerecunoscut.
practic, americanii au căutat the West, au mers până când au dat de ocean, dacă ar mai fi fost pământ, s-ar mai fi dus bine mersi până în Japonia pe jos. știi, se simte asta în graiul tău: ai un iz de cheap English, de care un londonez ar râde tare bine, dar în același timp nu ai vocea de țărănoi de Alabama sau East Anglia. Știi, cred că doar imnurile comuniste dedicate lui Stalin te pot întrece la număr; serios, oricine are în playlist măcar o melodie în care să apari. tu și new york. dar în new york sunt puțini americani. prea puțini chiar și pt. america. E un soi de St.Denis mai curățel un pic.

4 drahme au costat sticlele ce stau trântite lângă culorile

ce se topesc în ochiul de sticlă-

pentru câteva minute tot cartierul a venit în mica cămăruță

au cerut toți câte un pahar de bere (și-au îngrădit mâinile jegoase)

din casa vânturilor au venit oameni mai ciudați

am crezut că am un coșmar

/nu poți vedea în lumea reală o fătucă negresă în costum roz/

prea târziu

se urcau pe pereți cocori

veniseră până și vecinele cu flori în mână să înghită până și ultima sorbitură de bere

ușa a ținut vreo 15 minute bune

/s-au strecurat prin gaura cheii, prin vizor, prin conștiință/

Nu am văzut până acum cum cineva poate roade sticla de beție-

verzi focuri arse-

galbene imagini macre pline de culori

pe o melodie ciudată, pentru snobii din Marele Oraș.

scuză-mi scrisul prea apucat, draga mea follia, sunt pe frontul simulat acum și nu am mult timp. aș mai dormi un pic; mâine iar iau ranița și merg în celălalt sat. nu e război, nu sunt decât aplicații; i-am scris și mamei, ca să stea liniștită. Facem doar manevre, ne mai dezmorțim puțin brațele moleșite de spălatul vaselor. Mai sărim, mai respectăm câte o ”aviație la joasă înălțime”, seara mai mergem la femei sau bem din spirtul care ne este destinat pentru a ne bărbieri.


totuși, nu am uitat de tine. ungurul de la mine de pe stradă spune că îl înnebunești: pe toți i-ai adus în delir, de la primele măsuri. deja ai un iz tare ciudățel de comercialism, dar până una-alta e bine că bombardezi combinații de klezmer cu muzică de tom&jerry. De data asta, reușești să lecuiești nebunia, tot pe același ritm sincopat, dar fără să mai aud aceeași melodie a lui Bach, de care îți ziceam într-o conversație zilele trecute.
e mai ciudat că nimeni nu te înțelege, nu pricep ce vrei să-mi spui niciodată. e ca și cum mi-ai reproduce pe note primele picturi abstracte. ciudată mai ești, mai vrei să-ți și scriu, să sar pe ritmul tău, să-mi exorcizez nebunia când de fapt, o uit acasă. Știi, cândva, am văzut un clovn care habar nu am cum, se juca cu niște mingi de foc pe melodia ta. era total random, îmi aminteam cum follia îmi povestea că în renaștere se întâmpla la fel, și că de fapt, clovnii erau văzuți ca exorciști pentru regi și mă cam speriau chestiile astea. era pe la nu știu cât dimineața și îmi aminteam că follia era cântată doar pe o singură coardă. Ție nu am ce să-ți spun, chambermaid swing, pentru că, în fond, combini butoane și clape și efecte. dar uneori știi să ai ritm de jale și ciudățenie.
e ciudat să asculți cum ești progresivă, cum te complici, cum sari în sus și în jos, cum rupi notele și le pui aiurea, cum vrei să dai un miros de anii 1920 pentru nostalgicii ce nu pot trăi în prezent. ar trebui să vezi filmul Midnight in Paris, e tocmai pe chestia asta. Se zice că nu poți să te adaptezi la lumea de acum dacă spui că mai demult a fost mai bine. Poate că e adevărat, poate că nu, dar toți o facem. Aștept să-mi scrii cât de curând, follia, să reușești să-ți rupi un pic de timp pentru lumile astea imaginare pe care încă nu le-am construit. Mi-ar trebui un pix roșu pe o realitate încă goală.

Acum că tot nu pot dormi (am băut cafeaua ness ce ne-a dat-o colonelul și deja-mi aplaudă urechile) și cum oricum nu vorbim prea des, vreau să-ți povestesc o imagine de doi lei. Erau niște țigani pe autobus, când am venit spre cazarmă. se certau pe tot soiul de teme; unul avea un acordeon. Deși era gras și avea unghii groase din care îi ieșeau viermii, era simpatic. doar el tăcea și repara cu bandă adezivă burduful. Ei și? La toți ni-i greu, vorba aia. M-am speriat puțin; sper să nu visez și asta. În ultimele nopți, de când e lună plină, am visat cele mai ciudate chestii, cu cei dragi. Dar mi-e frică să vorbesc despre ele. nu știu de ce.



dezbracă-ți pielea
cea ciuruită de gloanțe. coase-ți repede
ce a mai rămas din bolnavul tegument-
ia din peticele bunicilor-îmi pun ochelarii groși din cutia de metal
adună-ți repede carnea ce a mai rămas împrăștiată pe pereți
sper să nu răcești.
sunt zece grade afară și vântul uneori îngheață și gândul mut.

ți-a trebuit să te gândești la moarte în fiecare zi
ți-ai legat moartea de coaste, ai umblat cu ea de mână
în căști asta ascultai, în metrou, pe peron, te-ai spălat cu ea pe cap
noaptea, te înveleai în propriile stafii ale lumii

încet și mie mi-a mâncat dinții, credeam că erau carii
am crezut că e început de otită când n-am mai auzit
pe urmă, doctorul a spus că e o răceală mai serioasă
am stat la pat, mi-am pierdut vocea, râdeau cei cu care stăteam;
aveam voce de fetiță, pe urmă de copil.

era cancer, mi-a mâncat ficatul, inima-așteptam să-mi roadă genunchii
să-mi rupă fâșii oasele.
gata, ți-e frig
ia și tu o haină, să te încălzești, mergem la un ceai.
pe vremuri,vindecai nebunia celor ce visau la licorne sau alte creaturi fabuloase. astăzi, te ascultă clasicii încă în viață bine mersi pe youtube sau câțiva snobi ce mai merg pe la concerte,aruncându-și banii aiurea, ca într-un bolnav capitalism. De fapt, astăzi toți urlăm împotriva ta, împotriva nebuniei: suntem toți raționali și pentru ca să ne tratăm bolile, mergem la psiholog, preot, psihanalist, neuropsihoterapeut, vânzătorul de droguri sau la vecina de pe scara vecină. În cazul suprem, avem și spațiul material cald, cel unde mamele ne pun în halate și șlapi.


nu-s un mare amator de nostalgii ale trecutului (să-ți spun, zilele trecute am văzut Midnight in Paris, exact pe faza asta, cu Zeitgeist) și nu m-aș vedea trăind în alte timpuri. Adică, și în perioada interbelică era curvoșag, în timpul tragediilor grecești democrația pocnea din toate încheieturile (ne-o arată Xenofon tare bine). Și totuși, aș fi vrut să fiu tratat de tine, în ritmul tău sacadat, un pic peltic, cântat de vreun menestrel spaniol. Nu aș vrea să-ți aud melodia gângurită de oboi, fluiere sau flaute.nici vorbă de așa ceva. vioară, tamburină și o chitară. și eventual, un violoncel ce să țină basul bine.

desigur, nu aș fi vrut să-ți aud corzile mângâiate, ca și cum o face Rachmanihoff sau Liszt. aia nu e follia, e muzică de salon, de snobi, pentru snobi. versiunea lui Vivaldi, fără decorațiuni baroce sofisticate. cu acordurile simple, trase pe corzi ca și în melodiile maramureșene. eventual, un clavecin se poate auzi în partea de început.

te ascultau țăranii din flandra, urâți și murdari, pictați pe miniaturi și alte chestii de genul, în timp ce beau vin roșu sau rom adus din Indii. te ascultau și preoții, pentru că era înainte de post și totul era permis timp de o zi pe an. te venerau femeile, te ascundeai de cei serioși, topeai spaniolii, catalanii, parizienii și nemții, pentru o vreme catolici.te-au ascultat și marii împărați și regi, s-au cherchelit pe piesa ta au dansat au spart sticlele au construit pe ritmul tău castelul de la Versailles pe notele atât de monotone dar mereu exprimând altceva s-au scris comediile lui moliere iar curtea a râs bine iar Regele Soare a rupt lumea în două
nu te ascultau calviniștii pioși, te-au interzis,ți-au ars partiturile ciudate, au spus că e diavolesc, că desparți oamenii, că nu cureți nebunia, ci că semeni discordia. nu te ascultau cei ce studiau prin academiile europene:”nu e voie, nu-l respectă pe aristotel, n-o vrem”

m-a întrebat cineva dacă eu mai am nevoie de tine, dacă chiar cred că-mi va vindeca nebunia; dacă există o notă ce-ți poate induce nebunia prin urechile moleșite și dacă poate să-ți și șteargă gândurile. pentru nietzsche, acest lucru a fost evident. el căuta originile ditirambului, discuțiile despre greci fiind centrale. deci, da, am nevoie, cu toții avem nevoie de acorduri simple- de aprins teme adormite în sânul nefericirii.
în castel din tren se vede o cămăruță cu un mic trenuleț de jucărie
în castel din trenulețul de jucărie vezi cum trec nu trenuri, ci lumi întregi
încet încet le luăm de coadă
și se deșiră unul câte unul în jurul castelului de aramă ca niște note
de muzică
de coardă
ce se întinde grosolan ca vecina grasă de la etajul cinci

etajul cinci eternul etaj cinci
loc al antenelor unde nimeni nu are voie
de unde toți ne ferim și urcăm doar cu instalatorii de mână
în castel din tren se vede o cămăruță
pe masă- o vază de flori- ca la mame acasă-
pe jos-un băiat palid- o crustă scârboasă îi cuprinde pielea, îi cade tegumentul
ca și mătreața
se scarpină cu scârbă- își mănâncă uneori cojile de pe răni
-trenulețul se scurge ca timpul ce-și așteaptă noii clienți-
efectiv distrus de stare
efectiv de tren dezavantajat de moartea străzilor goale.

dacă te rog din suflet ia această poză
mă voi da jos la stația de aici, îi duc muribundului de copil o ciocolată
îi cumpăr și câteva baterii ca să mai meargă ultima dată trenul
trenul meu și desigur, trenul tău


Astăzi, dat fiind că am avut o zi nițel mai liberă, ocupată în cursul dimineții de spălatul hainelor și alte lucruri femeiești pe care tot eu trebuie să le fac, m-am dus la Theatre Gerard Philipe, situat la vreo 5 minute de locul unde stau. Ca să fiu mai exact, stau în St.Denis, loc unde probabil găsești mai mulți români decât într-o jumătate de județ din secuime. Bineînțeles, alături de alți mii de negri,arabi,maghrebieni sau tot soiul de alte nații. În mijlocul acestui mare amalgam de cartier de imigranți, stă impunător un teatru care la o primă impresie pare trăznit dintr-o altă lume, în contrast cu magazinele de kitsch din zona adiacentă. V-ați prins, clientela vine din Paris sau din zonele mai îndepărtate puțin ca să asiste la câte-un spectacol. Prea mulți rezidenți ai orașului nu am văzut prin sală. Majoritatea celor din public, după terminarea spectacolului fugeau zgribuliți spre RER, dovadă că altminteri nu au nimic de-a face cu acest district.

O clădire frumoasă pe exterior, ciudată în interior. Cu niște balustrade de lemn ce dubios îmi aminteau de Globe Theater, sala mare nu avea nimic din aerul burghezo-parizian. Scena de beton (intuiesc că este în reparație sau ceva de genul) îmi sărea vizibil în ochi, cu un miros de contrast cu cocheta aranjare a sălilor din Cluj sau Satu Mare. În fine, sper să fie o problemă temporară de vină.
Piesa în sine prezenta viața unui cuplu perfect încadrat în rutina industrială.Soția a fost dată afară de la firma Prodex;ca urmare, ea nu-și mai găsește sensul de a trăi. Soțul ei trece și el printr-o profundă restructurare, ajungând de la inginer programator la angajatul care scoate pubelele în fiecare dimineață. Bun, cam asta este povestea de bază, iar de aici apar numeroase înflorituri și digresiuni, personaje-tip care își aduc povestea lor pe scenă, de la părinții femeii, la vecinul sărit de pe fix (care printre altele, nu și-a declarat mama moartă pentru a primi în continuare pensia ei).

Punctul forte este că piesa a reușit foarte bine să se joace cu tema de actualitate a crizei fără să facă nicio referire directă însă la ea. Mi-a plăcut de asemenea că de Vos ia în derâdere pe rând toate curentele de gândire, de la marxism la economia capitalistă. În alte cuvinte, nimeni nu are dreptate, toți suntem spectatori într-un mare show repetitiv. Pe alocuri, s-au simțit și câteva nuanțe preluate din Sartre, din al său eseu ”Existențialismul este un nou umanism”. Totul acoperit de o pătură groasă de realism (sau de dorință de realism).

O chestiune mai enervantă a fost faptul că nu toți actorii păreau foarte buni sau jucau roluri puțin nepotrivite.Cu alte cuvinte, când ai nevoie de femeia fatală, nu pui sub nicio formă o pipiță cu voce înaltă și ciupită. Mai ales că limba franceză e mult mai sensibilă din punct de vedere tonal.Însă, per ansamblu ideea a reușit să salveze stângăcia regizorală a piesei. Caracterul de ambiguizare și captare a spectatorului în absurdul vieții a reușit să confirme faptul că un act teatral este bun dacă într-adevăr îl cuprinde și pe public în propriul său vârtej.




între trei imagini ce-ți pătrund inima, aștept
să citesc în flăcări de brichetă și în mucuri de țigară
în note deja scoase din violoncelul spart (te miri cum mai se aude ceva)
vreau să simt boala din sufletul revoluționarului

de când protestați în piață, cei de la curățenie au mai mult de lucru
își strâng visele cu mai multă fericire-
clădirile sunt înconjurate de caracatițe albastre
peștii plutesc zi de zi pe străzile capitalei
în subteran șerpi construiesc metrouri din ziduri de cărămidă
pescari așteaptă la malul lacului cișmigiu, dar e iarnă și trebuie să spargă gheața
(sau asfaltul)
corturile de pe malurile mării au putrezit
au putrezit și îndrăgostiții din sacii de dormit
au mucegăit tot așteptând răsăritul de soare
s-au înecat trași de monoxidul de carbon scos de plante și nisip

plecați, din țarcul nostru plecați
aici ne-am semănat somnul așteptăm să răsară clădiri și semne
ridică-te, femeie, ridică-te, copile
smulgeți-vă carnea, rupeți-vă musculatura, nu mai aveți ce face cu ea
protestați cu scheletul ce v-a mai rămas
florile culese de ieri mi-au rămas în vaza de pe masă
ridică-te femeie, ridică-te, copile
astăzi ne ridicăm și umblăm pe jos.
gata, gata, somn ușor, bună dimineața.
Un produs Blogger.