De o vreme încoace pe Internet și pe mai toate formele de media a apărut un nou videoclip ce stă să șocheze multă lume.Intelectualii tihniți încep să scuipe, să huiduie și să se lepede de gusturile lor muzicale de ieri, iar alții și alții postează de zor comentarii pe youtube și pe alte mediateci online. Este vorba despre o interpretare a melodiei ”opa cupa” a lui Goran Bregovic în parteneriat cu Florin Salam.
De pe margine, românii stau și se miră, se crucesc, bătrânele mai scriu un nume pe pomelnic, iar alții mai aprind o lumânare la racla ”Vii” de la bisericile din cartier. Pe de altă parte, publicul occidental stă exaltat, bate ritmul cu stângăcie la dans. Amintim aici mai ales francezii, obișnuiți de mai bine de 20 de ani cu tot soiul de melodii de la Fanfara Ciocârlia și Taraf de Haidouks și trecuți prin proiectul muzical-cinematografic Latcho Drom, destul de reușit de felul lui.

Chiar dacă nu ai o ureche muzicală de profesor de pian, este foarte simplu să îți dai seama că este o ruptură ireconciliabilă între ce cântă Goran și ce cântă Salam. Dai un play, auzi 2 secunde de vioară (electrică, dar ce contează), cu un motiv de baladă țigănească. Sună promițător, după care brusc, ești bombardat cu acel lamento atât de caracteristic manelelor românești. Intră fanfara: recunoști ușor structura ce apare atât de des în melodii de la Bubamara la Kalashnikov, mai auzi un trombon, o trompetă și o bătaie alertă, de dans. Vocea lui Salam, cu obiectivitate spus, nu se potrivește deloc, mai ales prin mesajul scurt: „trăiți-vă viața, mă, că doar o viață avem”.
Cadențat, cu un ritm al versurilor ce vrea să se plieze pe ritmul tobei, solistul se pare că face anunțuri de tipul ”pentru nănașul mare, fără număr,fără număr”. Mai dureros este un fapt ce însuși Salam îl constată: „am ajuns în Anglia/ Franța și Germania”. E un fenomen care pentru publicul din Vest este destul de exotic, iar un francez cu siguranță nu va face acea deosebire între Goran și manelele autohtone. Vorbim și de simpatia pentru țigani în Vest, în mediile culturale înalte, spoite cu conceptul de multiculturalism până în sânge (vezi filmele Gadjo Dilo,Transylvania și altele) în contrast cu lumea din metrourile capitalelor europene. Exotismul, ca rang estetic suprem.
Ca și fapt divers, avem de a face cu o prelucrare a unei melodii mai vechi a unui cântăreț sârb, pe nume Šaban Bajramović. De fapt, originea lui țigănească este incontestabilă, dar este considerat o legendă. Goran a mai colaborat cu el, dar în prezent interpretul a trecut la cele veșnice. Parcă melodia are o autenticitate mai mare, amintește fie de nunțile anilor 80-90 de pe la căminele culturale de prin satele românești. Chefuri spoite cu bătăi, cu certuri între nuntași și cu beții de care tot satul râdea a doua zi. În orice caz, se distinge clar o rezonanță diferită,fără lamentouri bombastico-nule. Fără să anunțe de 10 ori în melodie că este balcanic, versiunea originală reușește să își asume identitatea, fără să forțeze deloc nota. Coveruri s-au mai făcut și de către niște formații klezmer și au reușit să dea o variantă pertinentă, cu un ritm mai alert dat de schimbarea tobei cu acordeonul evreiesc.
Ce putem să-i spunem maestrului Goran Bregovic în situația de față? În fond, trebuie să luăm în seamă și faptul că el a colaborat cu mulți artiști sau muzicanți din întreaga zonă a Balcanilor. Și totuși,parcă maneaua nu e ceva tipic pentru această zonă.Populația rromă din Ungaria, deși are un repertoriu uluitor în ceea ce privește patrimoniu muzical, nu prezintă această formă muzicală. Nici bulgarii; nici sârbii. Anumite valențe ritmice le putem vedea în anumite melodii populare grecești din Peloponez. Totul este explicabil din punct de vedere istoric, iar maestrul Cantemir a observat-o pentru prima dată acum sute de ani. Maneaua la origine este un stil turcesc, preluat de anumiți țigani ce cântau la curtea Istanbulului și adus în Țările Române în perioada fanariotă. Chiar și Anton Pann, celebrul folclorist, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea adună și scrie anumite manele. La începutul secolului XX, acest stil muzical a fost „rafinat” de către lăutarii olteni și de cântăreții mahalalelor, iar prin anii 1950-1960 s-a impus treptat ca un stil aparte, în cadrul populației rrome din sudul României.
Încet-încet, după anii 1990 acest stil muzical a căpătat amploare odată cu promovarea lui în diverse mijloace mass-media. Trebuie să fim foarte atenți pentru că ce vedem astăzi prin Salam,Guță și alte variațiuni pe tema asta sunt lucruri total diferite față de scrie Dimitrie Cantemir sau Anton Pann. Dacă doriți să vedeți monstre de manea tradițională, recomand cu căldură formația Trei Parale, constituită din etnomuzicologi care cunosc foarte bine problema și reușesc foarte frumos să o promoveze.
Până una-alta, strigăm hora lui Goran Bregovic și se pare că acest interpret a fost considerat a fi cel mai bun pentru a arăta adevărul din țara noastră. Concept balcanic dezbătut până în pânzele albe de către mai marii academicieni, iată că la o nuanță artistică acesta stă să cadă.

Fără a aduce formulări clișeice și imagini bombastice, volumul autobiografic al lui Bela Kamocsa, intitulat „Blues de timișoara”, reușește să redea viața muzicianului care a cântat atât cu Phoenix, ca membru fondator, cât și cu Gramofon și mai târziu Bega Blues Band, reușind să acopere astfel o paletă vastă a scenei moderne, de la jazz până la beat și rock. Cartea apărută în 2010 la editura Brumar surprinde atât prin naturalețea și finețea exprimării, cât și prin modul de abordare și retrospectivă a propriei vieți a autorului.
Locul central în care se petrece întregul discurs este Timișoara. Acel oraș care încă din memoriile din perioada copilăriei apare ca un spațiu al burgheziei, un loc în care culturile se întâlnesc, dar nu se ciocnesc. Dovada este reprezentată de însuși autorul,de etnie maghiară, care încă din tinerețe leagă prietenii strânse cu sârbi, germani sau români. Volumul reușește să surprindă drumul de la „mândria de a fi golan” la studentul care fondează și cântă cu Phoenix, continuându-se cu ruptura de rock, în favoarea jazzului. Este interesant faptul că momentul Phoenix nu este văzut ca unul de maxim apogeu, ci este tratat într-un mod pertinent. „Kamo” reușește să puncteze atât momentele bune, cât și să observe slăbiciunile ce au existat între membri.
Autobiografia oferă o imagine a culiselor din spatele scenei muzicale de dinainte de Revoluție, când promovarea unui nou gen muzical (atât jazz, cât și beat) era echivalentă cu o sfidare (uneori neintenționată) a sistemului. În această categorie nu este inclusă doar nomenclatura sau Securitatea, ci și instituțiile muzicale (Uniunea Compozitorilor) ce nu acceptă să propage decât muzică în limba română și populară. Bela Kamocsa își amintește că cenzorii treceau cu vederea peste anumite texte scrise în limba engleză sau care aveau un mesaj politic clar (ex.Nebunul cu ochii închiși).
Prin parcurgerea cărții, cititorul va observa faptul că muzicianul a evoluat spectaculos, de la etapa mimetică a interpretatului de coveruri cu formația Shadows, la cea a compoziției (Phoenix) și autoperfecționarea ce o instituie acest dificil gen muzical care este jazzul. Condimentat cu o participare activă la Revoluția din 1989, textul îl înfățișează și pe basistul patriot, care chiar dacă soția lui pleacă în Germania, el nu își părăsește Timișoara pentru nimic în lume. Astfel, „Blues de Timișoara” este un volum recomandat tuturor celor care într-un mod sau altul au avut contact cu muzica lui Kamo sau măcar au abordat aceeași modalitate de a ieși din sistemul comunist prin intermediul notelor, a audițiilor și a instrumentelor muzicale. Nu lipsesc părțile emoționante, momentele tensionate din viața acestui faimos jazzman care printre altele a consolidat această trăire muzicală în România.
(Revista Steaua,nr.6/2011)

copacii își sting timpul bătut de sunetele de mașini
tot mai mult se aude cum sub picioarele noastre
fug dragoni de fier, pe sub trotuare, prinși între tuneluri de beton
uneori respiră prin canale și își aruncă aburii din nări sacadat
vagabonzii iarna se adună în jurul lor pentru a-și mai încălzi pielea
ce a devenit tare ca o scoarță de stejar din pădurile de la munte
mintea cuprinde tot mai dese dileme
fiecare își vede de propriile gânduri sau mai fredonează
(frenetic, evident) vreun refren ce-l aud în căști crezând că vor
fi rockstars
my dears, suntem doar niște pietoni, călcăm pe peluza inimilor
traversăm de două ori pe an un frenetic dans al nemuririi,
am vrea să-l învățăm să știm ce se întâmplă
când coborâm și noi ”six feet under ground”
să vedem care e treaba cu acel dragon,cum ne mănâncă viscerele,
cum ia fiecare venă și o întinde ca pe o rădăcină prin pământ,
cum radiar construiește cu oasele un punct de sprijin
și cum pune frumos, inima în centru pentru ca să creadă că va răsări
o plăntuță, un copac sau o pădure de destine arse.
mai degrabă deocamdată să privim șantierele, care înghit dimineața orice vise
în fundațiile lor de beton armat și în viețile de muncitori obosiți
care se trezesc, în suburbii, fumează și își trăiesc frenetic viața
își spun dionisieni, nu pentru că ar sta la coada zeului vinului
unii cred că așa li se spune de când sunt pe lume
vin dintr-un oraș cu același nume, unde noaptea, valuri de năluci vânează orice rătăcit din gări
loc unde cerșetorii devin bogați ai sorții, nebunia este alternată cu civilizatul
te aștepți să vezi că îi spun Sin City
de fapt nu e, e simplu de tot:
cineva îmi spune că doar aici nu găsești un loc de parcare.

de data asta toate ferestrele își adună cioburile
materia se întinde pâdurea de semne până aici,
fundațiile de cuvinte ce vor să fie sfinte se aștern
cărămidă după cărămidă, vezi cum tot mai mult cum ia forma unui perete
alb de formă,
fără ca să cadă peste noi, privitorii de la margine, ce nu pricepem mai nimic
dar din snobism
facem trei poze, pe care să le punem pe pagini de socializare,

nu uit cum oamenii sfinți rând pe rând
au venit cu măgărușii lor, cu ce aveau mai scump prin casă,
s-au așezat frumos în perete, au privit piața de dinainte
și au făcut cu ochiul la fiecare trecător

până și dracii s-au pus mai sus cu o treaptă
chiar acolo de unde se trag clopotele mari și groase (pe sunete surde,
în ritmuri rare, de tobă de marș)-
așteaptă să se urce oamenii, să se minuneze, să cadă
în bolgii mai adânci, tot mai adânci
să treacă de lacuri înghețate:
știm, ne învățăm de la bătrânul Dante că acolo stă ferecat
al lor soare renegat.

și încăperi mici, cât un ochi de furnică, cât o lăbuță de câine,
cât trei solzi de pește
în care vrei să te înghesui; ai putea și chiar te rog
urcă-te pe ele,
du-te-n voia ta.

Oau! Am ajuns și la acest moment. Cu câteva ore înainte de plecare, cu emoții, certuri cu părinții pe orice nimic, puțină răceală, un telefon pierdut acum 2 zile, cam la asta se rezumă în mare ce am trăit. Sunt foarte curios să văd cum e Parisul, cum este unde voi sta, mai ales că este puțin în afara metropolei. Am auzit povești și povești, de la orașul luminilor, la români și arabi care nu se sfiesc să îți dea în cap în mijlocul zilei. Vom vedea ce va fi. Deocamdată, singura mea informație mie în mie corectă este Google! Earth, prin care am reușit să mă mai dumiresc puțin cu orașul.

Până în decembrie, schimb domiciliul în Franța, merg cu povestea numită ERASMUS. Deocamdată, lista de acasă sună cam așa: să îmi iau cu bine toate examenele, să vizitez Luvrul de-a fir a păr (câte o galerie, nu mai mult), să ajung la Dani în Londra, să îmi finalizez mini-proiectul de cercetare și să savurez cât mai mult din atmosfera pariziană. Dacă voi avea internet, în câteva zile voi reveni cu postări calde, de la fața locului. Merg să mai învârt șnițelele în tigaie, să mai pun un pantof în bagaj și încet-încet să îmi iau „la revedere” de la România (chit că unde merg probabil sunt mai mulți români decât în tot județul Satu Mare).

Am citit zilele trecute un articol în Dilema Veche despre Vama Veche și despre tot ce înseamnă/ce a vrut să însemne și ce a însemnat cândva. Deja când pomenești despre această localitate aflată la granița cu Bulgaria, auzi o replică fie a lehamite (de tip mai bine du-te în Costinești), fie a nostalgie („vama nu mai e ce a fost odată”). Pe de o parte a baricadei se află cei care te ceartă și îți reproșează că este mult prea neigienic sau prea golănesc să te duci cu cortul într-o stațiune, în concediu, iar pe de altă parte, ești bombardat cu mesajele de tipul „vama a murit, nu mai are rost”. Uităm totuși că în vest e o situație cât se poate de normală să mergi într-un camping (nici în vârf de munte nu există dușuri, iar mâncarea tot din conservă se servește). Mai uităm că nu avem altceva mai bun. În Costinești, Eforie Nord sau Mamaia e plin de persoane colorate, de manele ce zguduie sfidător și se întrec în wați pentru a atrage o brumă de clienți.

Lucrul ce m-a surprins foarte plăcut în Vama Veche este faptul că sunt două librării, de la edituri pesemne mari (Nemira și Humanitas), iar lumea mai citește pe plajă. Mi-am amintit imaginea din drăguța insulă Skiathos din Grecia, unde tot așa, oamenii stăteau leneși pe șezlonguri, se bronzau și mai aruncau ochii într-un volum. Deci, se pare că lumea citește și nu trebuie să plângem apocaliptic. Bineînțeles, nu discutăm despre calitate. Uneori, chiar și simplul act contează mult.

Cum calci pe străduța ce îți amintește subit de strada Piezișă, te lovești de oameni care de care mai bizari și mai interesanți prin aspect. De la rastafari ce-și plimbă câinii la punkeri ce te abordează agasant pentru faimoasa „chetă de la vamă”. Deja denumirea „n-ai un leu sau o țigară” te lovește de la fiecare al doilea trecător, cu ochii de multe ori pierduți prin zare, cu un iz de boschetăreală ce se dorește a fi cool. La muncă! La canal cu voi! Mai amuzant este că de multe ori, aceștia sunt odrasle de funcționari, mă rog oameni bănoși.

Și totuși, găsești oameni faini, cu care să încropești discuții, să omori timpul. Locurile mișto se înșiră de-a lungul plajei, lumea dansează, se simte bine. Când nu-ți place, mergi mai încolo, asculți o altă muzică. Vrei o bere? Cumperi la o terasă mai ieftină. Vrei o baie? Acolo e marea. Cred că și răsăritul este altfel față de Costinești sau Eforie, deoarece se pune o muzică simfonică în fundal. (la costinești răsunau beaturile într-un mod destul de enervant).

Bun, vama aia veche a murit. Nu mai există oameni care să umble goi printre tarabe,nu se mai aud melodii folk decât într-un mediu puțin forțat, au apărut și pistele, au apărut și șaormarii, au apărut și hotelurile de zece stele. Și totuși, față de alții, vama rămâne deocamdată o opțiune viabilă. Cu tot cu țigani ce vând telefoane furate de prin corturi, cu tot cu „n-ai un leu”, cu tot cu librăriile de pe malul mării. Soarele întotdeauna va răsări mai frumos, pentru mine, în cel mai sudic punct de pe litoralul românesc.

”De-o păpădie priponește-ți calul
Nimic nu știi de n-ai văzut Ardealul.”
(Emilian Onciu, Păpădia)

se numește scurt, Transilvania. Poți să-i mai spui Ardeal, Erdelyi sau Siebenburger dacă vorbești neamța sau maghiara. Că ești de la Cluj și nu ai treabă cu iredentismele, că ești secui și dorești autonomie sau că ești român get-beget din Țara Lăpușului sau a Codrului și te înfurii rău de tot după ce ești băut dacă auzi de unguri, te integrezi perfect în acest cerc.Ăștia, mai snobi din vest, au inventat un termen care mi se pare un pic prea pretențios: multiculturalitate. Eu zic că e mai degrabă conviețuire. E mult prea forțat să aplicăm șablonul canadian sau elvețian aici.
Deci, Transilvania?Da, doar Transilvania. De ce?

Pentru că are Brașovul cu Biserica Neagră, pentru că la Sibiu se organizează concerte bune de metal, pentru că secuii au avut până în secolul XIX un propriu sistem de scriere, pentru că există banca Transilvania, dar nu există banca Moldova sau Muntenia, pentru că unguroaicele veneau în regat pentru a crește copiii boierilor, pentru că e mult mai șmecher să spui serus, și totodată mult mai simplu, pentru că râzi în nas atunci când vreun mitic îți aduce rachiu și zice că-i de 37 de grade, iar tu îi spui că atâtea grade are mama atunci când are febră,nicidecum o pălincă bună, pentru că Mureșul și Oltul își au izvoarele tot în Transilvania, pentru că profi excelenți de la Cluj au scris o carte, pe nume Istoria Transilvaniei, din perspectivă multinațională, pentru că deja îți pare o banalitate ca numele localităților să fie scris în două limbi (sau trei), pentru că toți știm să cântăm primele două versuri din ”az a szep”, și îngânăm continuarea melodiei.

pentru că elita românească a fost școlită la Blaj, pentru că știi care-i problema cu Biserica greco-catolică și cea ortodoxă, pentru că după două beri te cerți cu Feri sau Lajos spunându-i lecția de la istorie din a doișpea cu disputa continuității și cu Robert Roesler, pentru că în secuime se joacă mult csocso, pentru că în Cluj stă scris Matthias Rex pe statuie ca să nu supere nici pe români, nici pe unguri (din 1948), pentru că basarabeni mulți vin la Cluj, dar basarabenii ăia cetiți,
pentru că pe infrastructura feroviară construită de austrieci încă se mai circulă și astăzi, pentru că avem clădiri de școli impunătoare (ex. Moise Nicoară, Arad sau Papiu-Ilarian,Târgu Mureș), pentru că țiganii de la noi poartă pălărie și costum și se numesc gabori, față de alții și alții, pentru că oamenii-s mai gospodari, pentru că și casele sunt mai trainice, pentru că doar în Ardeal găsești musai într-o localitate minim trei turle de biserici, pentru că am avut mulți evrei intelectuali, pentru că folclorul a fost cel mai dezvoltat (totuși, aici banatu-i fruncea),pentru că toți știm ce-i kurtoș kalacs și nimeni nu-i spune colac secuiesc, pentru că oricând te ung la suflet melodiile lui Grigore Leșe, pentru că avem o grămadă de cuvinte regionale, de-i atâta de greu și să le aduni.
pentru că fiecare din noi știm cel puțin o familie cu numele de Ardelean, Silaghi sau Pop, pentru că moldovenii veneau în perioada interbelică sau după, urcându-se pe trenul Iași-Timișoara, tren care până astăzi poartă denumirea de ”Foamea”, pentru toate acestea și pentru multe alte gânduri aduse chiar aiurea, pe nepusă masă și trântite, iubesc Ardealul. Mă simt mândru că-s ardelean, dar un pic mă mai gândesc atunci când vorbim de România.
Ah, și niște melodii, cum altfel decât despre Ardeal:

spală-mi mâinile de păcatele
pe care noi le-am făcut la începutul omenirii,
acoperă repede mâna care a tăiat
ca în câinele andaluz, ochiul celui care a văzut prea multe
teme-te de creolii care se ascund în întuneric
-aveai dreptate, nu trebuie să se ascundă, deoarece noaptea îi înghite ușor, dacă
ei se lasă-
stinge-mi casa aprinsă cu puțină apă din șanțul privirii tale
deocamdată acestea sunt indicațiile pentru
a ne ascunde privirile în tempouri rapide,
bătute de arșiță, de vânturi uscate.

acum poți merge la culcare, ca în fiecare seară
îți închizi visele în pleoape mari, le zăbrelești și le ții strâns doar pentru tine
nu le lași, nu vrei să îți împărtășești somnul cu nimeni
în fiecare seară gângurești o rugăciune
ai un aer de vinovăție ce încet încet pălește odată cu somnul
ți se mai imprimă pe retină o ultimă imagine a televizorului
-doamna din el vorbește neîncetat-

ar merge un aer mistic, dar nu-l avem: l-am pierdut când prin 1914
ne-am jucat prea mult cu diavolul.
așa că mai bine mi-aș spăla eu murdara-mi față
mi-aș măsura cuvintele de față cu toți,
și mai resemnat
aș aștepta următoarea dimineață, să fiu pleznit de aceleași cutume.

mă învârt ai zice printre trei sute de lumi
nu mai ai răbdare, nici tu, nici timpul, ce
se grăbește să anunțe ceasul următor, ce s-a întâmplat în lume
cum s-au spart țevile, cum te-ai plimbat în jurul întregului oraș
cu o sfoară în mână
ai făcut un nod cum te-au învățat la grădiniță, ai tras încet-încet
ca și lațul ce îl învârți în jurul spânzuratului.
la început, oamenii nu au știut nimic. încet, încet au văzut că
distanța dintre case e mai mică cu un milimetru, că drumul la servici e mai scurt și că stâlpii de înaltă tensiune se înclină

-nu s-a zis nimic-
-totul e în regulă, e de vină vremea, scriau gazetele
încet încet vedeam că nu mai este așa:
mi-au apărut crăpături în beci, ca niște pânze de păianjen minuscule, ce uitam să le rup cu secolele,
vecinii se plângeau că le ascult noaptea conversațiile din bucătărie,
drumurile erau mai pline de gropi, iar tu, tu fin trăgeai de laț.

-este de vină mișcarea pământului- au spus cercetătorii, apoi iute
au dat pe gât ultima sticlă de vin, au plecat spre case și au adormit.
verdict neașteptat, îmi venea să mă minunez cum asfaltul descria cele mai frumoase unde pe care le-am văzut vreodată

era seară cu lună nouă. strada mea se unea încet, încet
ca o femeie timidă, cu bulevardul,nucul din spatele grădinii a ajuns undeva la vreo
trei metri de subsol
printre blocuri se vedeau oameni ce se chinuiau
să iasă, s-au prins între ele ca și coada pisicilor la ușă.

primăria și muzeul, parcurile și podurile erau o clădire enormă
ne temeam de ce va să vină pentru că tu trăgeai, trăgeai râzând de laț,
iar noi smucindu-ne, ne sufocam mai tare

printre țevile contorsionate, vedeam bucăți de pământ, carne și vis topit
totul circumscris de un perfect cerc cu o rază
ce spre miezul nopții avea să fie de un centimetru

ca să vezi, mă văd mărunt, cât o moleculă
cât un atom, ce continuă să își aglomereze mărunțelele grăunțe în ochii mei
în gura mea, până când totul, sufocat, s-a rupt în două.

râzi, pe câmp,râzi,
ai așteptat să treacă timpul, să ne zbatem,
să ne jucăm ca și copiii din nepal, cu sicriul, în josul râului.
ai vrea și să râdem.