istovit stors de gânduri
ce se scurgeau altă dată din fețe
iese din tablou
personajul care mai ieri îl desenai
cu condeiul, i-ai retușat fiecare formă
ai discutat cu el
i-ai ascuns viscerele în spatele unor mușchi
iar aceștia dosiți bine de o anonimă piele
nu ai uitat să-l îmbraci pentru că în
lumea ta
e frig (au anunțat la meteo -20 de grade)

își are chipul șters
tiptil pășește în lume. se ține de ramă
încet-încet, își toarnă o cafea
din sala de expoziție, ascultă balivernele
ce zboară prin toată sala
îmbată întregul auditoriu.
râde sceptic și de consultantul artistic
pictorul îi pare ...o glumă,
noi, mutanți ce fugim dimineața
după nebunia de a ne imprima mișcare
să dorim să ne visăm măcar visele
să nu mai fugim după trei firme

bătrânul istovit se clatină
clipa-i va veni
se va duce în tabloul ce cuprinde toate personajele
din toate tablourile
ce cuprind și sting
culori
forme și șevalete, tablou nepictat
ce acum se pictează și niciodată
nu va fi terminat.
se va duce speriat
de mutanți ce fug
speriați după trei firme.

Sper să iasă bine. Am puțin nostalgia experienței de la Strasbourg și parcă atunci când m-am cazat am simțit aroma de miros de olimpiadă. Nu am cunoscut foarte multă lume. Oficial, în aceste zile am două domicilii în municipiul Cluj-Napoca. Deocamdată fug cu niște chestiuni organizatorice, trebuie să fac rost de pantofi (râd, ca și în clipul cu Nunta-tipul ce nu are pantofi)-recunosc nu am o pereche de pantofi. La gală am mers cu pantofii tatei, iar acum... poate va fi.
Spre sfârșit de săptămână, Timișoara, cu un simpozion despre Shakespeare and Intertextuality. Textul este puțin mai șlefuit decât în varianta de pe blog. Sper că voi putea ajunge fără să fiu în stare de ultrasevraj.
Urmează Săptămâna Mare, când voi fi în ton cu timpurile și voi citi Divina Comedie și Maestrul și Margareta. Apoi, calea către Sătmar!
Cam asta...pe scurt. Voi reveni cu detalii despre acest eveniment.

sute de milioane de furnici au venit
au topit cadavrul acela
s-au bătut cu viermii-
eterni rumegători de carne macră-
nu au mai lăsat nimic
au ronțăit cu cleștii lor microscopici oasele,
s-au bătut pentru capilarele de sânge.

nici sufletul nu a scăpat de fălcile
celor care mișună în pământ la fel cum
îi mișunau gândurile când era în viață.
evanescent, totul s-a topit
ca într-o vană, culorile își distorsionau nuanțele
o pată de benzină
mâncată și ea
până la exasperare de
furnici
ce deveneau sistem binar
de semne înșiruite pe un abac
stricat.

se ia o oglindă.
se sparge suprafața
se lasă lumina să își hipnotizeze orice
mic atom care în decența lui ar dori să stea la locul lui.
se pune o perdea
doar nu ai vrea să vezi
cum se sparg raze de raze, imagini pe care
le vezi seara, înainte să dormi
se stinge lumina.

se iau un întuneric.
se pune la dospit oricât
doar putem să ne jucăm cu el la infinit
azi trei ceasuri
mâine- un timp de rugăciune
săptămâni de post
luni de ascetism
ani de nebunie.
stingi
întunericul
aprinzi
lumina
ce pălpâie cu focuri de brichetă
la concerte hipnotice
aprinzi molcom jarul
aprinzi luna.

nu are rost
să aștepți
ca noi să ne
pierdem timpul-
scriem telegrafic-
note de jurnal la o
viață inexistentă (de parcă viața ne-ar fi un jurnal imaginar)
te pleznești
de semne
aștept un timp
de zero secunde
nu striga
nu râde
știu că nu va veni

bătrânele astăzi
stau și își înfig mâinile în banii celor
tineri, care umblă pe stradă
le cer bani
le cer ceasuri
le cer tinerețea
le-ar bea-o cu cafea dimineața
ar dori
să nu fi spart
oglinda
să nu fi distilat lumina de întuneric,
lumină din lumină,
întuneric de întuneric.

Totalitarismul secolului XX a indus o nouă formă de existență: cea a teatralității asumate, a individului care pendulează între propriile sale principii și între cele ale unei societăți viciate. Cu stupoare, constatăm că atât în plan social, cât și în plan literar, cetățeanul trebuia să își asume o mască identitară, care paradoxal, îi proteja adevărata sa identitate, esența.
Un studiu care abordează această problematică, din punctul de vedere al epicului din perioada comunismului a apărut în acest an la Editura Limes, Cluj-Napoca. Este vorba despre „Cărțile omului dublu - Teatralitate și roman în regimul comunist” de Anca Hațiegan, unde se prezintă necesitatea unei dihotomii a individului ce este impusă de către Stat, atât în planul existenței, cât și în cel al culturii.
În introducere, autoarea lămurește în plan teoretic noțiunea de teatralitate, argumentându-și opinia cu trimiteri bibliografice numeroase, ce încep cu Poetica lui Aristotel și continuă cu George Banu, Radu Stanca sau Richard Schechner. Raționamentul pe baza căruia este întocmită cartea este că „resortul psihologic al teatrului este îndoiala”.
Modernitatea, după cum se subliniază, aduce două viziuni antinomice: cea impersonală, supraumană a lui Nietzsche și cea a subiectului fracturat ce apare la Rimbaud. Constatăm că întreaga viață este văzută ca un etern spectacol al dezolării, culminând cu perioada regimului totalitar, unde regizorii sunt dictatorii. Oamenii sunt obligați să poarte măști pentru a relaționa, false identități ce nu sunt identice cu supraeul freudian, ci mai degrabă sunt alterități impuse. Exemplele preluate din istoria contemporană lămuresc această viziune: exista în cadrul comunismului în URSS Ministerul Culturii, care avea ca scop organizarea teatrelor, expozițiilor, dar era subordonat direct Departamentului Cultural de la Moscova.
Astfel, se va impune un nou tip de asceză. Sihastrul cultural este opus omului stahanovist, eroul de peste noapte al sistemului, și adoptă soluția Bukovski-Churchill propusă de către Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”. Autoarea constată că în această situație apare teatralitatea, ca alternativă, o greutate ce poate fi mai ușor suportată. Valorile umane se prăbușesc întotdeauna sub criză, deodată cu structura morală interioară individuală, peste ruinele unde se poate instala brutal „pseudo-conștiința”. De aceea, oamenii cu moralitate integră sunt priviți drept sihaștri.
Proza a fost cea mai afectată de doctrina realismului socialist impus de către Jdanov deoarece, după cum subliniază Anca Hațiegan, „ nu se poate refugia în abstracții și generalizări”. În capitolul „Teatralizarea epicului în comunism” se prezintă chiar tehnici de acest tip care apar la Mircea Nedelciu în „Zmeura de câmpie”, „Gherla” de Paul Goma sau „Galeria cu viță sălbatică” de Constantin Țoiu.
Studiile de caz sunt aplicate pe romanul „Cevengur” de Andrei Platanov și pe scrierile lui Marin Preda, în special „Întâlnirea din pământuri” sau volumul II din „Moromeții”. Nu este uitat nici dizidentul Paul Goma din „Gherla” sau „Patimile după Pitești”, care adoptă metoda de a fi povestitor al memoriei colective. Desigur, apare fireasca echivalare între „Patimile după Pitești” și „1984” a lui Orwell, operă din care este preluat și mottoul. Analiza pe text dovedește măiestrie în decodificarea situațiilor prezente, dar oferă în același timp și o explicație pertinentă în corelație cu realitatea contextuală.
În drumul hermeneutic autoarea își oprește privirea asupra romanelor „Mica apocalipsă” a lui Tadeusz Konwicki, „Vladia” de Eugen Uricariu, „Sărbătorile răbdării” de Dana Dumitriu, „Gluma” de Milan Kundera sau „Dimineață pierdută” de Gabriela Adameșteanu.Putem constata că Anca Hațiegan nu se limitează doar la prezentarea și analiza romanelor din România, ci insistă pe o varietate geografică, ceea ce face studiul mult mai interesant și de asemenea include romanul redactat în comunismul românesc în sfera contextuală mai largă a fenomenului european.
Chiar dacă este o lucrare științifică ce are un limbaj impersonal, obiectiv, detașat, este imposibil pentru cititorul (poate chiar avizat în acest domeniu) să nu aibă niciun fel de trăire în fața acestor rânduri. Desigur, nu putem contesta nici veridicitatea, nici originalitatea acestei cărți care dorește să ordoneze, să clasifice această chestiune. Stilul de analiză a monstrelor literare este unul provocator, îndeamnă la o recitire a textului în sine.
(Steaua, nr.1-2, 2011)

In our post-modern age, a frequent question is being asked: is still Shakespeare contemporary with us? Undoubtedly, his texts are as alive as in the times they were written. The literary criticism proposed by David Damrosch (Professor of Comparative Literature at Harvard University) plays with three concepts: hypercannon, countercannon and shadow cannon. The hypercannon is characterised by famous works which have gained in the past 20 years a lot of fame, the countercannon includes those literary acts who are not that famous and have a contestant spirit and finally the shadow cannon represents the category of the minor writers who had been studied, but now only few specialists pay any interest in them.
The hypercannon can be best illustrated by the works of William Shakespeare, says Damrosch. Even if we ignore the category of the universal reader (everybody asks at a moment of his life ”To be or not to be?”), we can not avoid the almost infinite modern approaches to Shakespeare’s plays. Many would be tempted to say that his works are a crucial reference only to the dramatic field. False. Today, almost every artistic discourse makes reference to Shakespeare’s ideas. Of course, not all of them are sending valid references. For examples, it is a fact that the characters of Romeo and Juliet have entered in the collective mentality as the symbol of love. We can find these characters in songs which denote the lack of culture and inspiration of the songwriter.
Music is one of the most permeable art form. It changes constantly and always wants to improve, to bring something new. Many specialists say that the music is the mirror of the mentality of a people or a social group. For example, the Black Metal music couldn’t have developed in a Catholic country, like Italy. Instead, he found roots of growing in the Protestant countries like Sweden, Norway, Finland. Another example is jazz music, which was listened in Paris, mostly by bohemian-people, artists in the mid-20s.
Therefore, if Shakespeare is ”processed” by modern music, it means that is contemporary and his ideas are not only addressed to a small historic group, but for the whole mankind. The first case to approach is David Gilmour’s Sonnet 18. David Gilmour is best known for vocalist and writer with Pink Floyd, he is also renowned for his solo work and collaborations with other artists including Kate Bush, Paul McCartney, and Pete Townshend. He has ”a multiple perspective for interpreting this sonnet, because he tries to mingle the simplicity with the wisdom. Shakespeare’s Sonnets have their own poetic diction, their erotic quality and their metaphysics. The real theme is choice, or rather the impossibility of choice between the youth and the woman, the universality of desire which can not be contained or limited to one sex”.(Bogdan, 1976: 3):
”Shall I compare thee to a summer’s day?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May”
in contrast with love:
”But thy eternal summer shall not fade,
Nor lose possession of that fair thou ow’st;”.
In Gilmour’s version, the piano and the orchestra background illustrates the purity of nature. The song, written in a major scale, suggests happiness and an optimistic vision of future.
The well-known band Dire Straits plays with the theme of fallen love in the song called ”Romeo and Juliet”. The vision is put in a modern, urban context, but hit preserves the same Renaissance references like the dramatic idea of the love as a victim of hate. In this case, we have a subjective point of view, which can be seen in the second part:
”I can't do the talk, like the talk on TV
And I can't do a love song, like the way it's meant to be.
I can't do everything, but I'll do anything for you.
I can't do anything, 'cept be in love with you!”
This message is emphasised by the instrumental part by slowing down the rhythm and making a duo: piano-guitar. This is a specific manner of Dire Straits, from which they distinguish themselves from other similar bands. Dire Straits take the essence of this tragedy: the late misunderstanding between the two lovers, who are living constantly in a different life:
”Come up on different streets, they're both the streets of shame.
Both dirty, both mean, yes, in the dream it was just the same
And I dreamed your dream for you and now your dream is real.
How can you look at me as if I was just another one of your deals?”
From the point of view of lyrics, this is a classic example of Shakespeare promoted into commercial. The accent is not put here onto the lyrics, like in Gilmour’s case, but the instrumental part. In fact, Dire Straits was a band which has made a name more from its musical approach. They also have country inflections, occasionally merging structures of progressive rock with influences from Bob Dylan. The game of intertextuality is played here by sending references to the movie “West Side Story”, which is an American musical based on the same play, particularly to the songs “Somewhat” and “My Boyfriend’s Back”:
“There's a place for us, you know the movie song.
When you gonna realize it was just that the time was wrong, Juliet?”
An unusual interpretation of Shakespeare is given by the heavy metal project called The Metal Shakespeare Company from Oregon, USA. They give funny interpretations and comic videos of Shakespeare. In this case, we have an interesting mixture between the culture of blood, heavy metal music and Shakespeare. Many fans of this genre are fascinated by the Shakespearian era, by the interesting music and culture and the occultism from that period. The phenomenon is not singular: apparently without reason, the metal fans are very interested to literary works from decadence periods, like Shakespeare or later Baudelaire, E.A.Poe and philosophers like Friedrich Nietzsche.
In this case, we have more a comic representation who wants to put Shakespeare’s plays and quotations from fun to grotesque. The power metal riffs want to give an aura of mystery, but they fail. The lyrics are modified without any aesthetic purpose. This is an example of not putting Shakespeare into contemporary music.
An interesting vision has Sir Elton John in the song “The King Must Die”, where he uses the classic symbols of “vanitas, vanitatum et omnia vanitas” and “fugit irreparabile tempus”, which appear so often in the Shakespearian plays. In this case we have more an abstract line of verses. The structure is very simple. Elton John mixes the sad blues tunes with this the message very often used in Shakespearean era: ” Le Roi est mort, vive le Roi!”, a cynical declaration. This last message is emphasized by a continuous instrumental crescendo.
As we can see, there are thousands or reinterpretations of Shakespeare’s thoughts in our global times. Of course, the interpretation of them is not the same. We can see this grotesque new form in the mentioned text called “To bleed or not to bleed” from The Metal Shakespeare Company. On the other hand, this means that Shakespeare’s ideas are dynamic, capable of always bringing something new.









References:

Bernheimer, C. (1995)- Comparative Literature in the Age of Multiculturalism. John Hopkins University Press
Bogdan,M. (1976)- William Shakespeare.Repere critice contemporane.Ed. UBB.
Caraman-Fotea, D. (1999)-Dictionar rock, pop, folk, Editura Humanitas
Shakespeare, W(2007)- Complete works, Ed. Academia Română
Shakespeare, W.(2010)-Sonete, Editura Adevărul Holding


Here are also the samples:

David Gilmour- Sonnet 18.


Dire Straits- Romeo and Juliet.


The Metal Shakespeare Company- To Bleed or not to Bleed :)):)):)):


Sorry about my English language mistakes. Currently I am not at the most satisfying level of English, therefore mistakes are inevitable.

de fiecare dată când citești, te-ai aștepta
să auzi
unicorni zburând, să te proiectezi în lumi
doar de alții știute, de trei ori te scufunzi.
în apă,
să devii
albe cântece
ce vine să ne vindece
să îți spargă timpanele,
să îți șteargă retina,
să îți dizolve creierul.

de data asta nu.

de data aceasta, noi toți suntem vinovați
suntem vinovați de a visa la stele,
vrem prea mult să privim luna și să ștergem
(fatal
inconștient
din amneziile anterioare)
imagini
eidolonuri ce progresiv ne fură ochiul,
ne dizolvă cuvintele și ne bâlbâie mintea.
gândim în zece mii de ritmuri.
ne încălțăm în sute de adidași.

de data asta

noi toți suntem vinovați,
avem aceeași sentință care ne scufundă moartea,
ne apasă direct în pământ
ne leagă piatra de moară și
pac! uită-ne pe fundul mării.
vrem să ne amăgim,
dar

de data asta

nu putem. nu există nicio clauză liberă, niciun alineat
ce-l putem evita.

de data asta

nu putem striga:
-Uitați, aici s-a greșit. Eu nu...

și putem lipi afișe, să strigăm la fel ca francezii în 67
să avem tricouri cu che și marx,
să facem revolte, revoluții,
să ne luptăm cu morile de vânt,
dar nu putem uita
nici de data asta
că totul e zadarnic.
procesul e pierdut.

2.recursul
de câteva ori, nemulțumit de sentință
un individ ce își hrănea laptopul cu gândurile sale,
a strigat și el.
a lipit afișe. a construit utopii.
doar lui i s-a aprobat recursul.
fără avocat. o singură pledoarie.
(derizorie de fapt, ca în procesele lui Stalin).
își scoase laptopul, citi cu voce tare
cu tremur în glas și răgușeală:
”eu vă cer
să nu uitați de cei
ce s-au iubit în păduri,
în malluri și în mașini decapotabile.
nu uitați..”

sentința:
cuvintele au fost și ele închise,
iubirea o dată cu ele
judecata- un absent fenomen
o constatare de note,
râuri de schițe și grefiere urâte
care (singurele) au supraviețuit procesului.

Abstract: Literatura comparată este un termen generic vast, cu numeroase conotații și semnificații. Critica literară dovedește că abordarea unilaterală în privința literaturii comparate nu este posibilă. În ceea ce urmează, voi încerca să prezint evoluția istorică asupra acestei problematici. În ciuda faptului că majoritatea teoreticienilor afirmă că acest concept s-a născut o dată cu opera lui Madame de Stael, voi încerca să subliniez importanța masivă a primei reviste de literatură comparată din lume, Acta Comparationis Litterarum Universarum, ce apare în 1877. În continuare voi prezenta principalele curente ale criticii din secolul XX, precum și eterna ceartă între contextualiști și formaliști. Un punct de răscuce în evoluția literaturii comparate este încercarea de sintetizare a anumitor curente a lui Wellek. Cea de-a doua parte a secolului XX este apariția rapoartelor normative, care din nou oferă viziuni diferite asupra acestei probleme.
Scopul acestei cercetări este de a demonstra că nu există un principiu universal al unei literaturi comparate, ci multe căi alternative, însuși termenul fiind mult prea generos și înglobează opinii opuse.

Keywords: literatură comparată, rene wellek, acta comparationis literrarum universarum, bernheimer report, saussy report, madame de stael, formalism, contextualism.

Problematica literaturii comparate a stârnit numeroase controverse, atât la nivel metodologic, cât și la nivelul teoretic, pentru a se extinde apoi chiar la o sferă instituțională. Asistăm, de mai bine de 150 de ani, la o dispută de idei, metode și teorii în privința cercetării și comparației în acest domeniu. Dilemele teoreticienilor sunt cauzate de o serie de coordonate care nu sunt fixe, iar oscilarea uneori poate fi mult prea mare. Chiar și în ziua de astăzi, majoritatea specialiștilor evită o definire scurtă, compactă, enunțiativă a acestei problematici, folosind mai degrabă o prezentare a propriei lor viziuni și negarea sau completarea precedentelor.
Literatura comparată pune o problemă a tripartiției, din punctul de vedere al etapizării. În prima fază a existenței sale, la începutul secolului XIX, ea a fost concepută ca un comparatism dual în contextul unei Europe naționaliste, pentru ca mai apoi să se afirme o dublă deschidere la început de secol XX: studiul influențelor folclorice în literatură, respectiv studiul intre două sau mai multe literaturi, probleme care rezumă „doar ecourile unei capodopere” . Un „refreshment” apare odată cu Ernst Curtius, Erich Aurerbach care propun un termen de literatură mondială, pus în discuție deja în secolul XIX de Goethe prin conceptul de „weltliteratur” . În perioada interbelică, Paul Van Tieghem propune în cartea sa studiul influențelor, a principiului mimetic, a ideilor și sentimentelor recurente, a izvoarelor, precum și a traducerilor, stagnând astfel cercetările datorită unor itemi procustieni care nu denotă valoarea în sine a operei. În cea de-a treia etapă, criticul american Rene Wellek depășește limita anteriorilor Joseph Texte sau Fernand Baldensperger care urmăresc doar influențe directe. De asemenea, acest moment de după cel De-al Doilea Război Mondial constituie un moment de cotitură în care se neagă definitiv critica naționalistă, dacă luăm în considerare spațiul Europei de Vest și excludem comunitatea științifică din țările comuniste sau naționalist-comuniste.
În acest punct se ajunge să se afirme răspicat faptul că „istoria temelor și a formelor, a mijloacelor și a genurilor literare, este, evident, o istorie internațională” .
Asistăm în cea de-a doua jumătate a secolului XX la un fenomen de dispersare culturală în ceea ce privește acest domeniu. Prin lărgirea paletei de opțiuni, literatura comparată ajunge să devină un studiu al filosofiei culturii, prelucrând informații din numeroase alte domenii. Asistăm la un „eclectism ideologic ce se păstrează din anii 1960 până azi.” . Din cauza faptului că nu mai există o normă a valorii unice, avem o serie de ramificații dihotomice care studiază de la imaginar și teme, la domenii culturale sau feministe, în funcție de spațiul în care se manifestă. Viziunea în epoca postmodernă este mult mai liberă și tinde să se debaraseze de un academism vetust. Acest lucru poate aduce o serie de avantaje, precum o mai mare accesibilitate în domeniul public, dar poate să își piardă, conform principiului resortului din fizica mecanică, chiar credibilitatea științifică.

Termenul de literatură comparată a fost instituit pentru prima oară de către Matthew Arnold în limba engleză. Disciplina autonomă a literaturii comparate apare încă din secolul al XIX-lea, dar problema confruntării textelor apare încă din Antichitate. Comentatorul lui Vergiliu citează textele lui Homer doar pentru a reîmprospăta memoria elevilor și pentru a arăta că Vergiliu respectase regulile artei poetice, mai ales cea mimetică. Fenomenul se manifestă până în Renaștere, deoarece poetica lui Aristotel e luată drept etalon suprem.
Din păcate, definirea literaturii comparate nu este o sarcină deloc ușoară. Putem spune, la fel ca și postmodernismul definit de Crohmălniceanu, că literatura comparată este „monstrul de la Loch Ness al criticii contemporane: tot mai mulți inși declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfățișări descripții absolut diferite” .Debutul acestui domeniu coincide cu cel al abordării dintr-o prismă a comparației multiștiințifice, de la biologia și anatomia comparată, la lingvistică. O altă cauză a acestei noi viziuni care apare în ”secolul națiunilor” este și permeabilitatea mult mai mare a ideilor. Un exemplu dat de Paul Tieghem este cel al limbii franceze, care va deveni un idiom european și prin care se vor răspândi noile viziuni. Nu în ultimul rând, asistăm la o adevărată ascensiune a națiunilor europene, care doresc să își afirme propriile lor valori pe plan mondial.
În acest secol se disting două școli din cadrul a două mari națiuni care privesc fiecare în mod diferit această problematică: școala franceză, pozitivistă, urmărind să îngusteze criteriile pentru compararea textelor, și școala germană, care „pune accent pe Zeitgeist și rădăcinile rasiale și etnice” . Abordările sunt în mare parte superficiale, fiind profund impregnate cu sentimentul naționalist efervescent, prin cercetarea doar a influențelor pe care un anumit autor de exemplu francez, le-a avut într-un alt spațiu.

Un important rol în redirecționarea literaturii comparate de la perspectiva naționalistă, spre una a multiculturalității, îl va avea editarea revistei Acta Comparationis Literarum Universarum la Cluj Napoca, începând cu anul 1877. Programul revistei lui Hugo de Meltzl și Samuel Brassai are un caracter supranațional, fiind cu un pas înaintea vremurilor. El definește această publicație drept un „corp poliglot” , iar comparatismul este o știință a perspectivelor, ce compară fenomenele literare, precum și acumularea materialului necesar comparării.
Putem observa că cea mai importantă inovație pe care o aduce această revistă este de a avea articole în zece idiomuri. În articolul programatic se manifestă și dorința de studiere a unor domenii conexe, precum filosofie, metafizică, estetică, critică, antropologie sau etnologie. Există și un interes pentru scrierile din zone exotice, precedând astfel postcolonialismul. Obiectivele literaturii comparate, stabilite de Meltzl sunt de a cultiva specificul național al fiecărei națiuni prin raportare la Celălalt, prin întreprinderea unor comparații folositoare care i-ar scăpa în alte circumstanțe.
Misiunea revistei este să dea atenția cuvenită și literaturilor mici, cu specific național aparte. O extindere prea mare a paletei poate genera chiar confuzii la nivelul literaturii. Spre exemplu, când Meltzl se referă la literaturile nordice, inacuratețea lui este faptul că separă în cazul poemului medieval Edda, viziunea literaturilor daneze, norvegiene, suedeze și daneze, uitând faptul că acestea aparțin aceluiași spațiu popular incipient, într-o fază în care aceste literaturi nu erau separate. Se poate considera chiar că marea realizare a revistei Acta Comparationis Litterarum Universarum este faptul că reușește să spargă barierele unei abordări extrinseci, uneori chiar dihotomice, care punea o problematică a unui raport de superioritate sau inferioritate, la una a pluralității și acceptării Celuilalt. Putem chiar afirma că prin această publicație se pun bazele unor noi științe, precum imagologia. Pe de altă parte, această perspectivă uneori prea extinsă asupra literaturilor poate uneori genera impresii eronate, după cum avem și cazul poemului Edda, mai sus menționat.
Un alt neajuns pe care îl constatăm, dar care va constitui subiectul unei întregi polemici în secolul XX, este traducerea cântecelor populare din limba nativă într-o limbă de circulație internațională. Astfel, se va reduce semnificația inițială pentru că nu se pot sincroniza (decât rareori) atât forma, cât și conținutul acestor poezii, basme sau balade populare, după cum precizează într-un articol programatic: „arta traducerii nu este la fel înțeleasă nici în Franța, nici în privința fondului, nici în privința formei.” . Aplicabilitatea acestei abordări este, în opinia mea, destul de limitativă deoarece nu reușește să compare propriu-zis anumite teme și motive prezente în diferite literaturi, ci doar să ofere o bază de date. Astfel, marele neajuns al Acta Comparationis Litterarum Universarum este faptul că nu stabilește relații de analogie sau comparație, ci doar oferă termenii din ecuații, fără a le conferi o valoare certă.
După 11 ani de eforturi eroice, dificultățile de a menține contactul cu colaboratorii săi răsfirați în întreaga lume, precum și împrejurările vitrege din imperiul austro-ungar, îl obligă pe Meltzl să-și sisteze revista. Ca organ al literaturii comparate, ea și-a îndeplinit rolul de pionerat în comparatism și pornește o întreagă pleiadă de tineri specialiști în acest domeniu.