timpul tună tunete ale tristeţii, iar
luni noi îşi visează aureole cu care să cuprindă
un ochi. doar cu coada ochiului
ne mai minunăm, şi pe de ascuns,
la verdele ierbii, când de ce nu?
o putem face albastră cu vopsea sau să ne-o închipuim.

stingem stingerea, iar eu ating atingerea
din momentul în care din hău îmi pleznesc încheieturile,
îmi pleznesc ochii,
îmi pleznesc gândurile,
îmi pleznesc atomii,
iar ceilalţi aud
doar un sunet stins, un
aaaauuuuu, auuuu
vălurit de nesentimente.

visez degeaba un loc al meu, pe care
ucigaşii de aguridă îl vor lua
şi vor râde când eu le voi spune
că am fost în hău, şi am auzit
cum pleznesc ochii,
de ce pleznesc gândurile,
cine îmi plezneşte atomii,
iar ei, râzând, vor spune,
nu, am auzit
doar atât
aaaauuuuuu, auuu

cadenţat îmi cade corpul, precum
carnea care crudă este roasă de un copil murdar
şi care doar el ştie, că mi-am pleznit ochii,
şi din mândrie, am uitat să-i mulţumesc
autoportretului divin, pentru că
am luat sunet,
am uitat a cumpăra micului desculţ pantofi
de pâslă,
şi era frig
si auzeam si eu atât, din inima mea
aaaauuuuu, auuu

La cererea expresă, între un comentariu la română şi chinuirea de a învăţa tainele Acces-ului, m-am hotărât să scriu câte ceva despre 24 Ianuarie 1859.
În primul rând, cu toţii ştim ce a fost. La această dată, domnitorul Cuza a fost ales în Ţara Românească drept conducător şi implicit Unirea s-a realizat. Până aici toate bune. Problema cea mai dureroasă a naţiunii româneşti începe chiar din acest punct. Înţelegerea era stipulată pe sub mâna masoneriei în felul următor: vă dăm domnitor moldovean, dar capitala trebuie să fie la Bucureşti. Sună rezonabil într-un fel: eu îţi dau mărul din grădina, tu îmi dai un butoi de pălincă. Problema e că alcoolul se cam duce repede, în schimb mărul va face mult timp roade. Ca să fiu mai clar, alcoolul este Cuza, îmbătarea unei uniri virtuale, iar pomul este Bucureştiul. După ce Cuza a fost dat jos de la domnie în 1866, capitala tot Bucureşti a rămas. În timp ce Iaşii aveau cupole, Trei Ierarhi, căsuţe şi bojdeuci cochete, îngrijite, în Bucureşti caii morţi erau abandonaţi pe stradă, iar contrastul era penibil.
Nu spun că i-aş lua apărarea lui Alexandru Ioan Cuza, dar cel puţin a fost elegant, zicând la abdicare,"fac ceea ce e mai bine pentru ţara mea".
Acum, ca ardelean mare lucru unirea aceasta nu îmi spune. Adică, dacă stăm să privim efect 0. Mare român patriot nu mă declar şi ştiu că foarte puţini "de la Râm se trag". Şi dacă ne tragem de la Imperiul Roman, e şi mai trist, pentru că majoritatea coloniştilor nu au fost nici Caesari, ci hoţi şi paria.
Am deviat, aşa că v-am lăsat! Merg să sărbătoresc totuşi unirea cum se cuvinte, cu puţină Unirea!

- 0,1 l palinca = Demo
- 0,25 l palinca = Trial version
- 0,5 l palinca = Personal edition
- 0,7 l palinca = Professional edition
- 1,0 l palinca = Network edition
- 1,75 l palinca = Small business edition
- 3 l palinca = Enterprise edition
- 5 l palinca = Corporate edition
- Palinca de casa = Home edition
- 50-ul langa bere = Service pack
- 50-ul de dimineata = Recovery tool
- Bere = Patch
- Coca-cola, Fanta, 7-up = Trojan viruses

E sfârşit de an, da...Un an greu, cu criză financiară, spirituală şi socială.Cică guvernul vrea să demită 15.000 de salariaţi din domeniul învăţământului.Dureros, de asta mă temeam cel mai mult atunci când am auzit că va ajunge din nou Băsescu la preşedinţie.Naspa,când stai să te gândeşti că minerii lucrează şi lucrează, doar de-a surda, aducând deficite serioase.Sau faptul că multe cheltuieli de transport şi alte minuni ale Palatului Cotroceni şi Victoria au crescut simţitor faţă de anul trecut. Autostradă dacă doresc să ajung la Bucureşti din Satu Mare probabil n-o să am până mă însor şi ştiu că ajung mai repede în Viena decât în propria capitală.
Totuşi, nu are rost să fiu răutăcios.Totul merge mai greu,indiferent că eşti în Spania,Ungaria sau România.Totul e să gândeşti bine problema şi să o gestionezi ca lumea. Ce-mi doresc de la noul an? Stabilitate. Răbdare mai multă. Continuitate. Ca fapt divers, astăzi vs fi şi o eclipsă de lună, de la 19 şi 15. :P

An nou cât mai fericit!

aş vrea să scriu un vers cu picioare de girafă şi cu cap de meduză… pe vremuri visam să scriu un vers să-mi taie mîna
şi mă zbat în a mea colcăire, şi ştiu
ştiu că sunt doar un tăietor de lemne, în pădurea cea frumoasă de
cuvinte, în care doar grădinarii, mai tăiau din când în când trandafiri roşii, cu foarfeci întinse
la nemurire. În albastrele timpuri, ale încercării
din cuvânt să
ard un mizerabil om, al cărui extaz aduce
o oroare a ziarelor mondene:
"Ce urât, ce urât", strigă titlurile vicioase ale unor nefiinţe
care îşi zbat ale lor nefiinţă şi nu ştiu că totuşi există şi picioare de girafă, cu cap de meduză
întrupate în umilă poezie.

da, şi ştiu, că vrem să vedem ceruri verzi şi minuni la kilogram, dar
dar nu peste tot e Ţara Sfântă; ci ne mirăm de tăietura cuţitului care atacă mult prea sinuos
acordurile unor chitare sparte de beţii prea tari.
ne mirăm de sânge şi uităm să spunem
scurt:
ce frumos e osul mâinii tăiate!

sunt doar un tăietor de lemne, dar care vede că omoară o viaţă pentru
a arăta lumii că sunt cercuri închise. poate şi statui...
grădinarii uită însă să mai ofteze şi să spună că trandafirul
e la fel de
frumos ca osul mâinii tăiate!

fierberea unor cosmonauţi şi timpuri noi vor aduce probabil alte, alte, alte
vieţuitoare care vor fi cuvinte şi Cuvinte ale propriei sale faceri;
poezii runice, arse în soare de copilaşi cu mâini murdare
şi ochi veştejiţi de către propriul lor însorit
soare.

şi stăm ascunşi de timp, ascunşi şi eu ştiu mă tem mai mult ca toţi
de timp, de ceas, de ale sale ticăituri ce simt, îmi vor tăia pe rând picioarele,
până la femur, până la bazin auu!
până la inimă, până la ochi,
voi ţine mâna dreaptă sus, ca un înecat
pentru ca să vedeţi
ce frumos e osul mâinii tăiate!

şi dacă mi-este o teamă de alba stare
a temerilor de stare,
de umila sărăcească stare şi
de starea lichidă,

ar trebui, să
sting cumva un vis ascuns în explozia solară
a nimănui, să
zbier radiaţia solară şi să
sper la un înger care poate îmi aduce
în chip nemijlocit vederea.

Grijulii suntem noi, ascunşi de atmosfere
de tainice straturi care
ne împământenesc, ne trag
mai jos, tot mai jos, culminând
cu acea forţă de Newton.

Dorim să trăim veşnic, dar nu putem
decât dacă ardem pentru o secundă...doar atunci putem şti
de vai,
acea stare,
doar atunci vom fi în stare,
să nu mai fim într-o lichidă stare, ci
gaz pur,
vid,
fără sens, desigur.

timid,sunt păşit în ziua a cărei deşteptare
o sună un ceasornic al
vânătului timp neatins
de simplitatea neajunsă a serii de noiembrie,
de început de lume.

un copil îşi bucură a sa fericire
legânându-se într-un mall al reclamelor: îşi strigă
al său daimon:
doar el, doar el e fericit!
deşi, ştim, îl aşteaptă sicriul ce va
lua locul căruciorului.

trist, îmi sting eşecul într-o notă gravă a unui
pian al cărui sunet îl cunoaştem de mult timp:
şi totuşi, aceeaşi oscilaţie, altă gravură
a timpului nostru.
cerem sfaturi în lumi anexe, pe care
le distrugem în timp ce ele gravitează în jurul
unui alt centru. praful cade, iar noi privim
şi aşteptăm iubirea
dintr-o lună ceţoasă
sau inelele nearse ale lui Saturn.

şi putem răcni asemeni covrigilor, care au în
coadă câini, desigur.
cânta în vidul spaţial, care ia loc
albastrului din cer.

şi dacă putem deschide un impertinent,
fericit şi disonantic sens acestui
visător ce ne roagă urlător să
ne întoarcem spre maestrul ce ni l-a trimis.
spirit de începător heruvimic,
cu aripi de aur, grele de atâta ceaţă şi
gudron condensat,
lovit cu capul de asfalt
bătut în faţa eşafodului comunal.

şi dacă un impertinent ar putea fericit
găsi filosoful trântit într-o garsonieră a
nevanităţii, rupt
şi cu haina grea, cu
fire smulse şi fără dinţi în gură.
ştie, sunt grele aripile de aur,
trebuie săă ne curăţăm praful de maşină
şi să mergem desculţ
prin câmpia plină de corbi
unde sunt aruncaţi executaţii eşafodului
comunal.

Stau ascuns după un perete. Oraşul forfoteşte, clopotele de duminică bat asurzitor, iar lumea bârfeşte. Unii se ascund în spatele vorbelor, râd, se sperie şi se ceartă. E ora unu, într-o zi obişnuită de duminică. Încă vara îşi topeşte căldura pe pietrele din asfalt, iar copiii îşi cumpără îngheţată. Se distrează, e început de duminică de august. Doar eu înghit în sec. De ce trebuie tocmai eu să merg să fotografiez festivalul de muzică populară? Nu m-am gândit niciodată atunci când m-am apucat de meserie....
Iau aparatul, fixez setările, iau obiectivul şi merg în staţie. Măcar că vremea e plăcută, nu trebuie să mă ascund după umbrelă. Iată că apare şi maşina, cu geamurile sparte de săteni furioşi, cu seminţe pe jos şi plin de bătrâne care pleacă de la oraş pentru a-şi vedea rudele. Îmi compostez biletul, iau loc şi privesc. Am de aşteptat vreo două ore bune până ce ajung. Nu risc să adorm pentru că m-aş trezi fără aparat...
Deocamdată nu sunt decât trei copii, care probabil merg hai-hui; următoarea staţie va umple cu siguranţă toate locurile. Oraşul este destul de molcom, lumea îşi ia masa de duminică şi mai târziu se vor tolăni în jurul televizorului. Bătrânii vor ofta şi se vor retrage în dormitor unde vor încerca să citească vreun roman francez vechi. În timpul acesta, aştept.
Ajung cu greu în localitatea de munte; mai am de mers pe jos vreo 4 kilometri. Mă alătur grupului îmbrăcat în costume populare, care urcă pe dealul curat. Respir şi vreme de câteva secunde îmi curăţ plămânii gudronaţi de gazele de eşapament ale oraşului. De-aş putea atât de simplu să îmi purific şi mintea... e verde pur, verde de culoarea absintului, a smaraldului chiar. Nu am însă deocamdată nicio speranţă de a-mi găsi luciditatea. Imaginile lumii se contorsionează în timp ce urc dealul. Mă întreb de ce naiba nu se aude nimic.
-Adu vioara, fluierul, aud din spatele meu.
Mă lovesc de o masă de oameni care este aşezată pe deal; lipsesc păturile, tarabele şi micii, campaniile electorale. Nu găsesc nici scena cu reflectoare, megadifuzoare şi podium. În schimb, din mijlocul gloatei aud un chiuit înecat: nişte femei stau şi privesc cum vioara evreului şi basul ţiganului se împletesc în mod ciudat cu fluierul ciobănaşului român. Mă simt neobişnuit, chiar începe să îmi placă. Îmi dau seama că totuşi, folclorul nu este cel cu care eram obişnuit şi care se auzea în scara blocului atunci când vecinul de la 2 se îmbăta.
Încerc să străbat prin mulţimea care îşi etalează costumele populare şi se bucură sincer de muzică. Încerc să surprind ceea ce e cel mai interesant, bogăţie de culori, colaj, frenezie, ţuică şi cozonaci făcuţi chiar „ca acasă” şi artiştii care sunt rând pe rând aleşi din rândul poporului. Din păcate, cerul se întunecă şi devine negru ca şi cafeaua.
-Nu e a bună, spun cu voce tare.
-Bine zici, hai la stână, să nu îţi strici aparatul...mă cheamă un cioban.
Stau puţin pe gânduri, poate o păţesc, sunt în fond în mijlocul pustiului. Mă repede însă gândul aparatului care poate fi distrus. În fond, ochii albaştri ai bătrânului nu ascund adevărul şi nici nu ticluiesc minciuna.
-Hai, se va urni ploaia. Îţi cânt din fluier la stână de vrei...
-Bine, ne grăbim.
Ajunşi, el îmi întinde un pahar de ţuică, un boţ de urdă. Îmi urează sănătate, voie bună şi primesc cu bucurie pomana lui. Se întinde o ropotă lungă, cu tunete şi fulgere de zici că vroia să vină un apocalips precoce. Cu calm, îşi ridică fluierul la gură, priveşte afară, îşi potriveşte degetele şi începe. O doină lungă, tristă se prelinge peste toată valea.
-Aceasta-i de la moşul meu, care a luptat în război, a murit cu tristeţea în inimă pe frontul Rusiei. Era un om ce se ascundea în munţi, lupta cu armate şi urşi. A lui a fost stâna.
Gust povestirea bătrânului, fotografiez lumea de afară plouată, stâna şi fluierul. Parcă plămânii îmi strigă a sănătate, iar emisferele creierului încet-încet îşi revin. Simt cum îmi creşte fericirea atât de căutată în spatele obiectivului, în această simplitate uitată de lume. Trec ascuns, umil, cu aparatura mea dincolo de deal, unde ploaia s-a oprit, iar asfaltul aşteaptă din nou razele soarelui.
Autobusul e plin cu femei care vând laptele cumpărat de la rude, mai scump, în piaţă. Mă ascund, mă gândesc la lume, la bătrân şi la acest druidic sacrificiu fără oameni care s-a desfăşurat sub ochii mei şi pe peliculă. Nu credeam că voi fi prezent vreodată la un astfel de ritual sacru, unde ploaia îşi îmbină picurii cu viori şi cântece ascunse din cauza vanitatăţii lumii.
Şi ajung acasă în faţa acestui ecran care îmi înrobeşte gândurile. Stins, ştiu că nu fac altceva decât să privesc pozele făcute. Deocamdată, stau ascuns după un perete.