"Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Ş-apărător de ţară"










Vinerea trecută am aflat, printr-un apel fulger de la Răzvan Roşu că suntem invitaţi la Regele Mihai. What? How come? Ideea ne-a venit undeva prin ianuarie februarie, la casual pub, că probabil nebunia nu ne venea dacă eram treji. El a dres şi a scris e-mail unui reprezentant al Casei Regale, care joi seara i-a răspuns favorabil (mailu era să fie şters).
Ne pregătim cum se cuvine. Recunosc, am citit în romane faza aia clişeică "mergeau cu emoţie înspre un loc", dar nu am simţit-o niciodată. Acum însă da. Ştiam că voi da mâna cu un om distins, cultivat pentru a fi Rege, un gentilom care nu bea şpriţ la golden blitz şi nu râde ca proasta în sat pentru a părea de gaşcă, iar mai apoi să îţi tragă clapa.
Sâmbătă seara discut cu Roşu cam ce ar trebui să facem, un spectacol, ceva, să nu mergem cu mâna în fund. El şi-a pregătit partea moţească, jocuri, hori, cântări din tulnic, iar eu urma să-i recit o poezie, acompaniat de fluier.
Luni dimineaţa, la 4 îl iau pe clarinetistu' Mânzucu', pe cameraman şi ne îndreptăm spre Carei, de unde trebuia să luăm microbusul spre Săvârşin, cu escală la gara din Marna. Baiu' fost-o că şoferu' nu a venit şi am strâns un pic din cur ştiind că fără el la Rege nu ajungem.
La urmă, tot a venit altă maşină, mergem spre Marna şi luăm moţii adormiţi. Lelea Victoria, o cunoscută descântătoare şi femeie de viaţă, a sfinţit maşina cu apă, iar când am venit, cu jinars. Drumul spre Săvârşin a fost destul de cuminte, repetând în cor "Trăiască Regele" şi ascultând bancurile lui Marius.
Ajungem "exactly on time" ne schimbăm, ne îmbrăcăm la patru ace domnii, iar moţii "la opincă şi obdială" şi ne luăm ustensilele pentru a-l vedea pe Rege. Cu atenţie şi cu sfială intrăm pe domeniul regal, ne aşezăm pe terasa unde vom prezenta spectacolul regelui. Surpriza cea mare a fost că regele nu auzea prea bine, dar Răzvan a reuşit să ne prezinte, să spună ce dorim şi de ce am venit tocmai din Sătmar. A urmat cântarea din tulnic, jocul şi horitura tradiţională, spusă cu patos. Bătrânul Niculaie a Petrii, de 84 de ani şi-a spus punctul de vedere cu o trăire pe care doar străbunicul cred că ar fi avut-o.
M-am dus în faţa Majestăţii cu emoţie. Cu trăire. Aude slab, dar a înţeles ce i-am spus, că sunt onorat de faptul că sunt al doilea membru din familie care să ajungă să îl vadă pe rege după fratele străbunicului, din Garda Regală. I-am recitat "noi toţi" şi mi-am dat seama de luciditatea sa mentală, care este mult superioară fizicului. El, întocmai ca un înţelept, concentrează idei mari în fraze scurte. Lelea Victoria a uitat de ştergare, iar Nistea a păruit-o verbal până când a venit cu cadourile. În timp ce ele veneau ca egiptencele cu cadouri, o băbucă îi spune "Majestate, sănătate să aveţi", la care el..."Sănătatea ţara să o aibă, nu eu". Sacrificiu de sine! Un învins al sorţii.
După care, poze, poze, poze, unde a avut răbdare să stea în soarele torid de iunie. La final, am cântat mai fără vlagă, cu falsetto, un "Trăiască Regele", dar din inimă. Regele a lăcrimat.

Drumul înapoi a fost mult mai bolund. Bătrânu a ţucat o uiagă de pălincă după care ne-a zis cum e cu femeile, cum a luptat în al doilea război mondial, la cavelerie, şi cântări moţeşti erotice. În benzinărie, am jucat de nu am mai putut, şi la Ciumeşti, iar în Marna am intrat "pă sistem".

În aceste zile, în "capitala culturală a Ardealului" are loc Festivalul Internaţional de Film din Transilvania (Transylvanian International Film Festival), o manifestare de amploare, ce doreşte a fi echivalentul unui Locarno, Berlin sau Istanbul, primele centre cunoscute pentru cinefili. Clujul vede filme foarte bine cotate în toate cinematografele din oraş precum şi prin proiecţii în aer liber, dar alţii au şi ocazia să vadă manifestările de tip underground, cu scurtmetraje din ţări mai puţin cunoscute publicului comercial.

Personal, nu am avut cum să ajung la TIFF, din cauza mai multor baiuri şi angajamente, plus bacu'. Totuşi, în spiritul ripperului de pe torrente, mi-am scos şi eu nişte filme pentru a vedea ce oferă acest festival. Indeed, dacă aveţi ocazia, mergeţi. Merită.

Lebanon-2009 Un film despre război, privit nu din perspectiva bravilor soldaţi cu care ne-a obişnuit Hollywood-ul, ci din prisma unor tineri care abia au ajuns la bordul unui tanc. Spaima ia locul şablonizatului curaj de care toţi trebuie să dea dovadă în armată. Se observă de asemenea jocuri de culise, denumiri abstracte, codate pentru fiecare unitate ce trebuie să îşi realizeze scopul, fără a cunoaşte viziunea de ansamblu.
Un film în care armata este prezentată cu toate sechelele pe care le impune. Tanchiştii sunt în fond nişte copii maturizaţi prea devreme, unii dintre ei încă mai dorind să îşi anunţe mama că sunt încă în viaţă.
Perpectiva camerală este uimitoare. Puţine filme reuşesc să focalizeze mizeria tancului sau drama oamenilor cu o justeţe uimitoare. Regizorul Samuel Maoz foloseşte metoda "camerei din lunetă" pentru a reda în mod natural detaliile pe care doar Ygal, lunetistul le vede.
Dezavantajul acestui film îl constituie cadrul relativ restrâns, dedublat doar de mediul de război exterior. Toate poveştile şi discuţiile se desfăşoară în carcasa de metal, iar veştile sunt aduse de către acelaşi comandant.
Filmul a avut o bună receptare critică, The Guardian numindu-l un "foarte bun film anti-război", iar The New York Times completează, prin caracterizarea "o uluitoare operă cinematografică". De asemenea, a câştigat "Leul de Aur", premiul oferit în cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Regia este semnată de Samuel Maoz, iar în rolurile principale joacă Oshri Cohen şi Itay Tiran.

Capitalism-A true story. Acest documentar evidenţiază foarte bine relaţia cauză-efect care a dus la situaţia economică mondială. Regizorul Michael Moore reuşeşte să prezinte un scenariu care pare rupt din teoriile comerciale ale masoneriei într-o manieră cât se poate de plauzibilă. El porneşte de la premisa faptului că democraţia este un lucru total diferit faţă de capitalism. Acesta reuşeşte să altereze principiul suveranităţii naţionale. În fond, documentarul ne arată cum pe timpul crizei 1% din populaţie (procentaj reprezentat de directorii marilor concerne internaţionale sau politicieni) reuşesc să se dezvolte mult mai bine. Cadrele oferă argumente solide în favoarea desfiinţării acestui sistem, în favoarea nu unui comunism distructiv, ci o cooperativizare la nivel microeconomic.
Suntem obişnuiţi să scandăm democraţia în cadrul statului, dar la locul de muncă are loc în fapt cel mai acerb sistem al oligarhiei. Puterea e în mâna unui grup restrâns de oameni care administrează banii după bunul lor plac. Documentarul este presărat de câteva acţiuni de frondă, precum cererea intervenţiei poliţiei în cazul celor mai mari infractori: bogaţii politicieni.
Filmul a fost nominalizat şi el la Leul de Aur, dar a pierdut în faţa filmului "Liban", acordându-i-se doar distincţia "Leoncito d'Oro" (Micuţul Leu de Aur).

Acestea sunt doar o parte din delirul cinematografic pe care Clujul îl oferă în această săptămână. Festivalul cuprinde diferite secţiuni, precum scurtmetraje, filme româneşti, maghiare, clipuri, dar de asemenea şi manifestări din zona literară, prin lansări de carte sau concerte de muzică alternativă (alternaTIFF).

Am revenit de câteva zile în milenarul orăşel cu iz vienez, unde rareori se petrece ceva. Da, Sătmarul, loc de periferie şi pentru unguri, şi pentru români. Totuşi, e locul de unde mă trag.
De aici am pornit spre Constanţa, destinaţia finală în taman celălalt capăt al ţării. Aici s-a desfăşurat Olimpiada Internaţională de Limbă, Comunicare şi Literatură Română. Gară, pustietate, doar un grup care se pregăteşte de AC/DC. Aflăm că trenul va ajunge în podu' Gării de Nord cu întârziere. Victor mă aşteaptă o ţâră la gară, mai stăm la o poveste, un pic aşe.. Şi întârzierea a fost. Am pierdut, of course, legătura spre Constanţa, dar am dres-o cumva, cu biletele şi cu tutele de la bucureşti.

Faza mai faină începe pe trenul accelerat Bucureşti Constanţa, când am asistat la o adevărată familie desprinsă din schiţele lui Caragiale. O combinaţie de Bubico, mamă proastă, tată fătălău, prunci hiperactivi, narcotică ce stătea vizavi de mine şi alcoolicul care s-a culcat la Cluj, s-a trezit la Timişoara, merge la Bucureşti, dar e la Constanţa.

Ajungem la mare, un scurt tur, dorinţă de a termina proiectul, oameni însă nexam. Mă duc pe faleză, iau o ciorbă de peşte, se mai adună lumea, aflăm că urma să muncim la proiect a doua zi, în sfântă zi de sabat. Bineînţeles, în ziua aia cred că am fugit mai mult decât toţi pruncii de a cincea la un loc, am băut cafele cât se consumă în tot Art Cafe timp de o oră, dar am reuşit să terminăm, sub presiunea ceasului. Seara, plimbări cu Ioana (Focşani) şi Alexandra (Piteşti), pe faleză, lângă cazinou, pe stânci stângi.

Duminica a însemnat relaxare, plimbări ca astmaticii pe faleză, pregătiri mentale (sau nu?) pentru ce zilele de foc. Deschiderea a fost pompoasă, nu am reuşit să învăţ mare lucru din ea, decât cum se dansează pe la aromâni, cu un iz puternic de manea ce se pune la majorate când sunt toţi beţi. A, şi prunci de 5 ani care defilau în uniforme legionare. Toate acestea completate de o ploaie torenţială, ce ne-a udat şi inima.

Luni. Probă. Cafea. Subiecte interesante, am greşit ca prostul la gramatică-grilă, dar de eseu sunt mulţumit. Nu m-am răbdat să nu intru puţin în alde comparatei, universalei, făcând paralele hahaha! de la Platon la Dvorak şi Wagner. După masă, ne-au dus la fregata maria şi pe b(d)ricul Mircea, unde însuşi Băsescu a făcut şcoală. Seara, din nou faleză, poveşti despre nimic, etern şi tot.

Răzvan mă sună marţi dimineaţă pentru a mă întreba care este situaţia actuală a olimpiadei. Mă hotărăsc. La oral, voi vorbi fără retorisme, citate şi patetisme ieftine, despre Ardeal. Despre ceea ce mă caracterizează în această societate de tranzit nebună. The so called "Jurnalul peregrinului transilvan". Am avut un dubiu la finalul discursului, dubiu care mi-a crescut atunci când Ioana a ieşit şi ea.
Pe după masa, după ce am tras un somn bun în timp ce alţii vizitau Constanţa şi Mamaia, s-au afişat rezultatele. Oficial, locul 2. Nu îmi venea să cred. Din mai multe motive. Însumat, adunat, scăzut şi însutit, am avut 113,33 de puncte din 120: 107 scris, 115 oral (!!!) şi 120 proiect. O situaţie frumoasă, la o diferenţă de un punct de locul 1.
De ce nu îmi venea a crede? Anul trecut, după internaţională, am dormit la Andy Mureşan. Când m-am întâlnit în metrou la Crângaşi pentru a mă ajuta cu bagajele, mi-a spus că a visat că am luat locul 2. De fapt, anul trecut, la individual luasem locul 4. "Lasă, va fi la anul.!", previziune care iată, s-a adeverit.
În ultima seară ne-au încântat fetele de la Blaxy Girls, deşi atmosfera a cam fost una de nuntă rahitică. Pe la 3 dimineaţă fugeam la farmacii după medicamente (pe care le-am şi primit greşit), iar a doua zi la premiere eram ca un mort viu. Un gust amar la final, despărţiri, memorii, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima mea olimpiadă din viaţă (doar dacă nu se repetă anul, din cauza guvernanţilor).

Tot respectul grupului, care au constituit proiectul Itinerarii culturale: Fulga Adelina (Botoşani), Toia Claudia (Bacău), Marin Bianca (Oneşti), Alexandru Ioana (Focşani), Burtan Laură (Bucureşti), Denisa (Feteşti). Ni s-au alăturat Cârjă Mihai (Suceava), Crai Alexandra (Piteşti), Leon Alexej (Constanţa, Moldova, whatever, organizatorul concursului), Marilena (Chişinev, Rep. Moldova), Nicolina (Odessa, Ucraina). Să nu uităm de cuplul Berlovan-Ludmilla.

Motto:
"Leave me out with the waste
This is not what I do
It's the wrong kind of place
To be thinking of you
It's the wrong time
For somebody new
It's a small crime" (Damien Rice-9 Crimes)
And I've got no excuse

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo se trezeşte la fel de încercănat, încercând să îşi domolească puţin somnul cu o cafea tare. Nimic nou. Acelaşi oraş din care va pleca pentru câteva zile, de unde nu vor mai suna clopotele ce cu măiestrie de câţiva ani le mânuieşte ca nimeni altul din ţinut. Clopotele catedralelor ce încă se înalţă înspre cer. Clopote ce anunţă oamenii, că răsare soarele. Unii, mai inventivi, au ceasuri deşteptătoare şi nu au nevoie de clopot. Sau de Dumnezeu.

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo pleacă. Se ascunde în vagon din orăşelul în care e privit ca un specimen grobian, ce anunţă putrefacţia. Caută o lume mai bună. Sare din tren undeva în jurul unui port, poate va reuşi să lucreze ca un hamal. Bagajele îi vor roade mâinile care nu sunt deprinse cu greutăţi de ridicat. Merse la o geamie, unde...l-au acceptat, ca un înlocuitor. Avea ocazia să cunoască o cultură diferită, o lume nouă, feţe noi şi frumuseţi ce se vor dovedi a fi nebănuite.

Sorbi în după amiaza de vineri marea, de pe nişte stânci ce sfidau ţărmul cu stoicism. Pe o terasă, într-un restaurant care reflecta lumina mării, văzu doi ochi care în străinul lor păreau foarte cunoscuţi.
Atunci o recunoscuse pe Esmeralda, femeia frumoasă pe care a mai văzut-o de câteva ori în viaţă când mai mergea să bată clopotele în ţinuturi diferite. Esmeralda i-a recunoscut chipul obosit, om care nu a văzut în viaţa lui altă frumuseţe şi fericire în afară de statuile catedralelor catolice şi săseşti. Pentru prima dată, a constatat frumuseţea la un nivel ce depăşea chiar turlele bisericilor, undeva înspre cer. Desigur, aducea vraja unor lumi noi, mirosul unor tărâmuri diferite.

Mirarea cocoşatului a fost mică atunci când a constatat cu câtă fineţe reuşeşte să tragă clopotele, într-o armonie universală, fără prea mare efort. Popa ar fi zis că-i lucrătură diavolească, dar pentru el, era cea mai mare dovadă a sacrului. Clopote mari, mici, armonii majore, wagneriene, minore, marşuri şi chiar cuvinte reuşea să transmită din sforile ce se învârteau într-o frenezie extatică.

Şi, după cum ştim din povestea pariziană, cocoşatul are dreptul de a fi regele carnavalului din port pentru o zi. O zi în care va fi aclamat de anteriorii săi duşmani, care îl băteau pentru că avea mâini diforme şi va fi felicitat de cei care îl înjurau zilnic. Chiar şi drogaţii ridică şepcile în semn de onor. Da, faima, cocoşatul...primeşte tablou cu picturi cu păduri de pini ce se îmbibă cu lumină, bani, mâncare...şi el, spre seară priveşte marea. Neantul ce se aşterne când nu distingi apa de cer. Se urcă pe stâncile unde obişnuia să se ascundă, la umbra unui decăzut palat de pe malul apei. Pentru o zi, a putut să îi simtă mâinile Esmeraldei, respiraţia în ceafă şi să îi asculte poveştile pe care le-a trăit în lumea sa. Ce vor face în 10 ani. Ce au făcut în anii lor de trăit. Ce clopote au ascultat. Când au privit cerul şi lumea.

Şi într-un moment, Esmeralda şi-a făcut magia şi a dispărut. În neant, în noapte, plecând pe alte meleaguri. Quasimodo cu mâinile sale nătângi a rupt un trandafir ce i l-a dat în ultima clipă. Poate a fost aruncat, poate s-a păstrat uitat printr-un colţ de caiet. Ţiganca frumoasă s-a reîntors în al său oraş, fermecându-l pe Phoebus.

Quasimodo stă acum în acelaşi orăşel, în timp ce bate clopotele în fiecare dimineaţă. Printre prietenii săi de piatră, a apărut o sculptură cu trăsături ce îi aduc aminte de o lume apusă. Oamenii totuşi încă se mai miră de bătaia fantastică a clopotelor sale, neştiind că undeva, există o ţigancă ce ştie să facă acest lucru mai bine. Quasimodo trăieşte alături de statuile sale. În aceeaşi lume.

Is that all right?

curg întinsele ticăituri ale atemporalităţii, topite
înspre o curgere a canalului care
tace şi înghite, înghite şi topeşte,
topeşte şi tace.

cu noi stă amintirea unor valuri
din alte mări, care ne sting amintirile şi ne ating
primele clipe ale unei vieţi aprinse (urlăm,
plângem).
eclipsa solară trudeşte un timp nou, în care florile,
cuvintele şi ideile vor trudi alături
de sunete joase,
poeme în game minore şi culori pastelate, uitate de pictorul
prea grăbit să schiţeze ochiul.

până atunci, stăm, batem acelaşi ritm,
tac, tac,
tac, tac,
de şaizeci de ori pe secundă,
tac,tac,
tac,tac,
de şaizeci de ori pe minut,
de şaizeci de ori pe oră,
niciodată nu reuşim să-l pricepem
tac, tac,
niciodată într-un an fricos.

curgem cu fricoase timpuri,
în murdare canale, cu dejecţii obsesive
în veşnicul pământ, dar unii mai lăsăm
acea boare de parfum a florilor
pe care cândva, le-am sărutat în veri şi
primăveri cu soare neeclipsat.

te temi de invocaţii, de spirite şi de alte
nocturne în care te poţi ascunde de chipul meu,
de lumina lumânărilor, de stingerea unor pseudo
oameni care vor
da, vor
să te ascundă departe, în spaţiu alb
în topitura cleioasă a mâinilor. eu doar
vreau să văd albul ochilor tăi negri.

te temi de invocaţii, de suflete şi de alte
diurne în care te poţi vedea cu chipul meu,
în lumina becului, în aprinderea unor pseudo
oameni care vor,
da, vor
ştii toată povestea.

mă tem de mine, de ale mele invocaţii, de trup şi alte
mirosuri ce îmi cad aiurea, seara când
cadenţat aud marşuri militare şi funebre
veştminte ale unor aiuriţi trecători din moarte
în moarte
prin moarte.

Noi toţi, ne temem de invocaţii,
de suflete,
de trupuri şi de spirite pentru că ştim
suntem aiuriţi, prăfoşi, şi bineînţeles,
din praf venim târându-ne (prin semne/
printre lumi false,
anoste, dar putem vedea,
peştera, zidul unei lumi unde
fug, fug, fug
idei, suflete,
trupuri
spirite.

Trăim o eternă incertitudine. O pendulare pe care Constantin Noica o numeşte „întru” ne motivează întreaga existenţă. Putem să acuzăm situarea geografică, la răspântii de drumuri, societăţi şi mentalităţi. Sau, dacă privim altfel lucrurile, să ne bucurăm de ea. De altfel, bucuria spaţiului trebuie completată firesc de mărinimia timpului. Timp liber?
Cutremurele din Haiti şi Peru, conform unor cercetători americani avizaţi, au mişcat axa Pământului, iar ca urmare, ziua a devenit mai scurtă cu câteva secunde. Mulţi au rămas şocaţi de această veste. Nu înţeleg rostul deoarece omul de astăzi îşi pierde noţiunea biologică şi spirituală a Timpului. Vedem oameni derutaţi, atei, speriaţi, bogaţi, anorexici, flămânzi. Zâzanii menite să scandalizeze Bisericile. Oameni care nu îşi asumă consecinţele libertăţii, ci reacţionează mai degrabă animalic, într-o ritmie frenetică din care nu mai pot scăpa. Viaţa se înscrie în aceeaşi cavalcadă din care ca individ, nu poţi ieşi: muncă, televizor, maşină, cumpărături, tv, relaxare. Da, trăim binefacerile Noii Lumii.
Una dintre soluţiile ieşirii din bătaia ritmică a ceasului şi din înşiruirea anostă a zilelor din calendar, este în faţa ochilor noştri. Paştile sunt mai mult decât un moment al reîntregirii familiei şi practicarea unor anumite obiceiuri. Această sărbătoare ne oferă posibilitatea de a cunoaşte sacrul din perspectiva personală. Sună frumos aceste epitete pe care le regăsim de fiecare dată şi pe care, paradoxal, nu le aplicăm decât rareori. Ascultăm slujba, ascultăm sfaturile, dar nu le aplicăm. Gândim la modul optativ, într-o deliberată notă de trufie: „ce bine ar fi dacă...”, „aş putea să fiu mai bun”.
Putem constata cu uşurinţă faptul că sărbătorile pascale nu au atins pragul psihozei comerciale. Nu există (deocamdată!) echivalentul Crăciuniţelor, iar iepuraşul de Paşte este doar un timid simbol care nu este obligat să aducă milioane de cadouri copiilor. Deci, Paştele devine intim, cunoscut doar celor care sunt pătrunşi de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu. Sărbătoarea pascală devine mai mult decât o simplă slujbă bisericească, ci o lumânare aprinsă în sufletele rătăcitoare ale noastre.
De multe ori ni s-a întâmplat să mergem în ţările civilizate şi să admirăm marile catedrale, cu capacitatea de mii de locuri şi cu măreţe şi somptuoase statui. Din păcate, în acel context, biserica şi-a pierdut funcţia primară. Englezii realizează gramatic distincţia mult mai bine în această problemă. Pentru ei „to go to church” semnifică îndeplinirea ritualului primar, frecventarea pentru rugăciune, iar „to go to the church” este acţiunea celor care doar vizitează biserica, pentru simpla valoare estetică. Vedem catedralele umplute de chinezi cu aparate gata să imortalizeze parcă şi divinitatea!
Şi iată că la noi, bisericile (e drept, doar de sărbători şi în vreme de criză) sunt arhipline cu oameni care aşteaptă lumina şi răbdarea. Vorba englezului: They still go to church. Ar fi ideal să putem vorbi strict teologic: Săptămâna Mare este un prilej de autoreflecţie, de meditare, de gândire. Din păcate, putem problema mai profan. Câţi dintre noi gândim scopul acestei sărbători? Răstignirea este un act nu eroic, ci deschizător de drumuri. Iisus, prin momentul învierii ne propune o altă cale: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Ne învaţă să trăim altfel.
Vă propun un joc. Să presupunem că Iisus s-ar naşte astăzi, în România anului 2010. Printre manelişti, bani, corupţie şi minciună. Ne-ar învăţa un alt drum, dar, înfipţi în rutina noastră, cu siguranţă nu L-am urma. Bancherul ar număra în continuare conturile, profesorul şi-ar preda aceeaşi lecţie, iar informaticienii, stresaţi, ar repara aceleaşi chipuri. Minunile vor găsi numeroşi sceptici care să demonstreze contrariul, prin tehnicile retorice ale absurdului, iar Răstignirea ar fi o simplă execuţie publică a unui om care nu priveşte viaţa ca ceilalţi.
Toate religiile îşi găsesc un anumit numitor comun. Pe lângă divinitatea unică a religiilor monoteiste, observăm că toate resping ideea materialităţii. Chiar şi Platon susţine că „trupul este închisoarea sufletului”, iar moartea, privită din punct de vedere teologic, este o eliberare. Lumea de astăzi susţine contrariul, dacă analizăm situaţia. Ne lăudăm bătrânii care trăiesc zeci de ani, angajatorii au nevoie de „aspect fizic plăcut”, iar cei valorile sunt aruncate la gunoi. Degeaba încercăm să păcălim moartea şi să avem sicrie cu telefon mobil şi încălzire, tot în ţărână de întoarcem...

în intangibila privire găsesc o
întreagă lume ce încearcă să-ţi
spună, să ne spună de fapt (pe sub preşul unde doarme pisica)
despre ce vrei să răsfrângi, într-o aşteptată
moarte clinică a tuturor
celor care trist, răsfoiesc
o scrisoare, un mail, un chat.
poate azi, de azi începând renunţ la piele,
la mâini, la haine şi la materie. voi arunca
apă, dizolvând cărămida, iar viermii, ai tăi
viermi vor sări din noapte.

stelele vor reuni albiturile noastre
şi visele vidrelor vânate vineri şi
vom vrea vremurile vechi, dar uite
suntem doar martori muritori mistificând
materia.
viermii şi vidrele vor sări din noapte,
eu voi renunţa la piele,
tu la viermi,
cerul la stele,
şi vom privi în sec, albastrul cerului (sau
negrul, de va fi noapte?).